OLYMPUS DIGITAL CAMERA
De câte ori cineva mă întreabă în câte țări am fost, răspunsul meu este „X țări + Coreea de Nord”. În momentul de față – „107 țări + Coreea de Nord”. De ce? Pentru că toate celelalte țări, fie că sunt din Europa, America, Asia, fie că sunt din Africa, au niște caracteristici comune, în ciuda diferențelor culturale uneori semnificative: oamenii se comportă cumva la fel, oriunde găsești niște lucruri și atitudini pe care le-ai văzut în altă parte. Coreea de Nord este însă o altă planetă. Capitala sa, Pyongyang (sau Phenian, în rusă și în română) arată impecabil, blocurile sunt ca scoase din cutie, are șosele ample, vaste, largi, dar goale. Orașul este complet pustiu între 10:00 seara (când oricum se ia curentul) până pe la 5:00-6:00 dimineața, când oamenii o iau, încet-încet, pe jos, la lucru. Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost faptul că nu am văzut pe nimeni care să-mi dea senzația că a ieșit la o plimbare lejeră, așa, aiurea… toți mărșăluiesc cu un scop… spre casă, spre serviciu, spre ședința de îndoctrinare politică. Spre shopping, mai puțin, că, vorba unui banc de pe vremea lui Ceaușescu, fiecare magazin este vizitat dis-de-dimineață de Cristian Țopescu, care strigă „Goooooool!”. Evident, sunt și excepții, iar acelea sunt shopurile pe euro (dolarul este disprețuit pe teritoriul Republicii Populare Democrate Coreene), care gem de țigări chinezești, beri singaporeze, aparate foto taiwaneze și de diverse alte produse similare… miraculoase.
Nu o să povestesc acum despre acele cinci zile incredibile petrecute în Coreea de Nord, pot scrie liniștit o carte, ci despre excursia către cea mai militarizată graniță din lume – celebra DMZ (Demilitarised Zone), o zonă care taie peninsula coreeană pe la paralela 38 și care are o lungime de 249 km și o lățime de mai mulți kilometri, ce a fost creată în urma armistițiului din 1953 ca să separe cele douș Corei. Orice locuitor a fost evacuat de acolo (între timp, în zona sud-coreeană există un mic sătuc ai cărui locuitori nu plătesc taxe, nu fac armata, dar au ochii „foarte albaștri”), așa că, precum Cernobîlul, zona este o comoară pentru orice zoolog – aici s-au refugiat numeroase animale care au dispărut sau care sunt la limita dispariției prin alte părți, cum ar fi leopardul de Amur sau ursul brun asiatic. Dar nu după leoparzi și urși am plecat, ci să descopăr cea mai înarmată graniță din lume și punctul unde militarii nord și sud-coreeni se uită cu ură unii la alții, de multe ori nemișcați și fără să-și adreseze un cuvânt. Suntem în Asia, iar fețele oamenilor pot fi neclintite, fără să le poți citi nici cel mai mic sentiment.
Ghizii noștri erau la datorie la 8:00 dimineața, așa cum am convenit. Am stat în „legendarul” hotel Yanggakado (nu o să-l găsiți pe momondo sau pe vreun alt site de rezervări de hoteluri), un hotel de 47 de etaje, cu un restaurant care se rotește în vârf, pe o insulă din mijlocul râului ce taie capitala nord-coreeană în două, o oază de desfrâu capitalist unde dorm străinii, joacă golf nomenclatura și se desfășoară și „prestigiosul” Pyongyang International Film Festival – PIFF (atât Kim al II-lea, cât și Kim al III-lea au o pasiune pentru filme, dar mai ales pentru actrițe). Micul dejun – cât să hrănești un întreg cartier din Pyongyang, dar doar câteva suflete se înfruptau din bunătăți. Deși eram în august, vârful sezonului turistic în Coreea de Nord, nu cred că eram mai mult de 50–100 de turiști străini. Începusem să ne cunoaștem între noi – americanul vorbitor de japoneză cu soție japoneză (dar născută în Brazilia, care, fiind la a patra generație în Sao Paolo, nu prea știa japoneză), australianul solitar, niște asiatici curioși.
Pyongyang pare amorțit sub ceața dimineții. Clădirile-fanion ale regimului se ridică triumfător deasupra ceții – fie că e vorba de Turnul Ideei Ciuce, de Piramida neterminată care ar trebui să fie hotel sau de Marea Casă de Studiu a Poporului (în traducere liberă, Biblioteca Națională). După ce luăm micul dejun, microbuzul de producție nord-coreeană ne așteaptă curat-lună și, să sperăm, cu destulă benzină (nu am văzut nicio benzinărie în Coreea de Nord!), și o pornim la drum.
Trecem podul în orașul „real”, unde oamenii mărșăluiesc, deja tăcuți și cu fețe inexpresive, spre locurile de muncă. Deja încep să îmi dau seama după hainele lor uniformizate ce joburi au – profesori, muncitori, ingineri, studenți. Coadă de o ordine desăvârșită, la autobuz. În momentul în care autobuzul se umple și șoferul spune „STOP”, nimeni nu mai urcă, nimeni nu mai mișcă, nimeni nu protestează. Am văzut și câteva autobuze cu etaj, după model londonez. „În înțelepciunea sa, liderul nostru drag, Kim Jong Il, a decis să importăm autobuze cu etaj pentru că pot transporta mai mulți oameni decât autobuzele obișnuite” Wow, this guy is amazingly smart.
Trecem în viteză pe lângă Arcul de Triumf, o replică destul de similară celui din Paris, dar, evident, nu se putea altfel, mult mai mare, și, după ce rulăm pe șosele vaste și goale, ieșim din oraș. La ieșirea din oraș în direcția graniței cu Coreea de Sud, se află o imensă statuie cu două femei în costume naționale, care susțin harta peninsulei coreene. Este Monumentul Reunificării. Țara asta este plină de simboluri. Și peste tot este trâmbițată mult-dorita reunificare care nu se întâmplă, evident, din cauza imperialiștilor americani și a cozilor de topor de la Seul (sunt 100% convins că același discurs l-aș auzi și la Seul, vinovați fiind ăilalții, de la nord de DMZ).
Pentru românii care suspină după autostrăzi, poate că ar fi uimiți să afle că o țară fără automobile (sunt, probabil, câteva mii) are autostrăzi. E drept, calitatea lor lasă de dorit, gropi ici și colo, crăpături omniprezente. Doar Pyongyang este orașul perfect, unde totul este impecabil. Cum treci de Monumentul Reunificării, apar problemele. În fine, nu e chiar deranjant, traseul este pitoresc chiar și pustiu. Câmpurile par lucrate, dar oamenii, nicăieri. Trecem pe lângă un oraș anonim unde suntem informați că vom mânca la întoarcere, este una dintre acele oaze vesele pentru turiștii străini. Autostrada continuă să fie pustie, în mod normal ar fi fost bântuită de guguștiuci, dacă aceștia n-ar fi fugit cu toții în Coreea de Sud. Văd șocat un autocar colorat și modern, venind din sensul opus, încadrat de niște 4×4. „Sunt turiști sud-coreeni”, mă lămurește ghidul. Există o înțelegere între Coreea de Nord și Samsung sau Daewoo, sau cu unul dintre aceste conglomerate sud-coreene imense, ca agenția de turism a acestora să ducă turiști sud-coreeni în nord, în principalele locuri istorice. De la o vreme încoace, autocarul este încadrat de agenți de pază sud-coreeni, după ce un nord-coreean a ucis un turist din Sud, așa, nitam-nisam, undeva pe un munte din nord. Propaganda reunificării nu poate ascunde că ura a fost sădită în unii.
În fine, ne apropiem de DMZ, zona interzisă. Dacă, până atunci, puteam filma și fotografia în voie, acum parcă m-aș abține un pic. Mai multe vehicule se înghesuie pe un drum îngust… E toată gașca de turiști străini pe care îi știu din hotel și din toate celelalte obiective turistice. Niște soldați cu fețe marțiale verifică un pogon de hârtii, până la urmă intrăm în zona interzisă. Păsările zboară, soarele strălucește, armele zăngănesc. E o zi obișnuită la Panmunjon.
În fine, ne dăm jos într-o parcare. Coreea de Nord este fericită că pe teritoriul ei se află locul istoric unde s-a semnat armistițiul. Pentru cine nu știe, Coreea de Nord (dar și cea de Sud) se află în stare de război. Războiul Coreii, de care ați auzit de la bunici sau l-ați văzut pe History Channel, continuă și în ziua de azi. În 1953, s-a semnat armistițiul, dar nu și pacea. Dar hai să vă zic pe scurt care a fost povestea, cât pot eu de succint, cum s-a ajuns la situația de azi.
Coreea a fost ocupată de Japonia în 1910 și a devenit parte integrantă a Imperiului Soarelui Răsare până în 1945. Coreenii sub ocupație japoneză au fost cetățeni de rang inferior, folosiți la munci necalificate, constructori, măturători, iar multe fete au devenit „comfort women”, mai ales în perioada războiului. Înainte de începerea războiului, Kim Ir Sen și gherilele comuniste au luptat contra japonezilor, mai întâi într-un război sângeros de gherilă în Coreea (Kim Ir Sen este unicul ofițer care a scăpat), apoi în China, din nou în Coreea și apoi s-a refugiat în URSS, unde a ajuns ofițer în Armata Roșie. După prăbușirea Japoniei, trupele sovietice și cele ale comuniștilor coreeni au pătruns în peninsulă, în timp ce armata americană a debarcat în sud. Sovieticii și americanii au agreat ca demarcația dintre cele două zone să fie trasată la Paralela 38. Funesta paralelă 38…
În mod logic, fiecare ocupant a făcut ce și-a dorit în zona lui. În Nord, Kim Ir Sen și amicii sovietici au introdus comunismul, în Sud, americanii au încercat să recreeze un stat coreean liber. Din păcate, americanii au avut o politică de cadre destul de defectuoasă, numeroși lideri și oficiali de la Seul fiind foști colaboraționiști cu japonezii. E drept, doar comuniștii au reprezentat reala rezistență antijaponeză, dar aceștia evident că se aflau pe lista neagră a americanilor, care nu prea au avut de unde să găsească eroi antijaponezi.
Tensiunea dintre cele două zone a crescut până în 1950, când, într-un final, războiul a erupt. Acum, nord-coreenii dau vina pe sudiști, pentru război, și viceversa. În fiecare muzeu am călcat, dar și la Panmunjon ni s-a repetat la nesfârșit că sudul a început, sudul a început, sudul a început. În ultimă instanță, nu contează cine a început, indiscutabil, ambele regiuni de abia așteptau să se încaiere. Și s-au încăierat. Nordul a intrat în forță în Sud. La câteva zile după începerea războiului, armata roșie coreeană intra în Seul, în delirul general al locuitorilor. În ultimă instanță, comuniștii din Nord erau adevărații eroi ai luptei antijaponeze, nu colaboraționiștii la putere în Seul. Armata nordistă a intrat adânc în Sud, iar țara părea să fie la doar câteva săptămâni de unificarea sub stindardul roșu al comuniștilor. Evident, americanii nu au acceptat asta, așa că a avut loc celebra debarcare de la Inchon (acolo unde este acum aeroportul internațional al Seulului), dar nu sub stindard propriu, ci sub cel al Națiunilor Unite (alături de americani și de britanici, a luptat un mic număr de trupe din țări precum Filipine, Thailanda, Turcia, Australia, Etiopia, Africa de Sud și altele). Armata nordistă a fost încercuită și distrusă. Americanii au trecut de Paralela 38, au ocupat Coreea de Nord, au făcut praf și pulbere Pyongyangul și s-au apropiat la mică distanță de râul Yalu, granița cu China lui Mao. Din nou, Coreea era la doi pași de reunificare, de data asta sub steagul alb al capitalismului. China însă a reacționat, trimițând aproape un milion de trupe combatante, mascate ca fiind țărani și muncitori voluntari oripilați de drama fraților coreeni. Țăranul Li, când a auzit ce se întâmplă în Coreea, revoltat, a lăsat plugul, s-a dus în grajd, de unde și-a luat tancul, și a plecat să se bată cu imperialiștii. Tâmplarul Chen, auzind la radio grozăvia, a lăsat repararea scaunelor deoparte, s-a dus în fundul curții, și-a luat avionul de bombardament și a plecat în Coreea.
Sub presiunea chinezilor, armata americană a fost împinsă înapoi, iar Seulul a căzut din nou. Comandantul american, legendarul general MacArthur, învingătorul Japoniei și apoi guvernatorul imperiului, a cerut permisiunea utilizării armei atomice împotriva Chinei și Coreii și apoi a comunicat de la sine putere unor aliați că va urma atacarea Republicii Populare Chineze. Din fericire, la conducerea SUA era un tip cu mult mai mult calm și sânge rece, Harry Truman, care l-a trimis la plimbare. La propriu și la figurat. L-a demis și l-a trimis acasă să se calmeze.
Războiul a continuat cu o violență rar întâlnită, trupele nord-coreene și „voluntarii” chinezi au continuat ofensiva, americanii și sudiștii au contraatacat, cert este că, până la urmă, cele două armate erau din nou în jurul Paralelei 38. Acolo s-a semnat armistițiul. O țară făcută praf, aproape patru milioane de morți și omenirea la doi pași de un război nuclear. Rezultat final: remiză (la pauză, nord-coreenii conduceau, cota de pariu 2,34).
Ajungem în mijlocul DMZ-ului nord-coreean. Suntem luați în primire de un ghid militar. Ne povestește cum e cu războiul, cu imperialiștii și cu victoria strălucitoare a forțelor progresului (adică, a Nordului). Mă rog, nu întreb cum au învins, când tot la Paralela 38 suntem, și apoi intrăm în cabana în care s-a semnat armistițiul. Cică americanii ar fi vrut să semneze imediat acolo, în câmp, în glod, în grabă, dar nord-coreenii s-au opus. Au mai așteptat 24 de ore, timp în care au ridicat o cabană vastă, pentru a rămâne pentru istorie. Iar mesele, steagurile care au asistat la semnare și documentele sunt și acum în respectiva cabană, bine păstrate în plexiglas. Pe pereți, poze ale „soldaților-eroi” din nord și ale lașilor din Sud. Peste tot urlă: „Am învins!”. Mda. Cică.
Trecem pe lângă o piatră în care este încrustat cu litere de aur un citat istoric de-ale lui Great Leader (sau Dear Leader, nu mai contează acum) și ajungem, în fine, în punctul-cheie – este locul pe unde trece granița. De o parte, Coreea de Nord, de cealaltă parte, Coreea de Sud. Două palate, față în față. Între noi, câteva barăci lungi, de culoare albastră, străbătute la mijoc de graniță. Este locul cel mai înarmat din lume. Locul cel mai tensionat. Locul în care frații dușmani se privesc în ochi, zi de zi.
Mă uit dincolo, în Coreea de Sud. Au și ei turiști care se înghesuie într-un foișor. Nu au aparate de fotografiat la gât. Ha, acolo nu au voie să facă poză. În Nordul dictatorial, e posibil. Avantaj Nord. Jos, între cele două palate, vreo patru barăci. În aceste barăci, când sunt probleme, se întâlnesc cei din Nord cu cei din Sud să discute. Când nu sunt probleme, intră turiștii. Mai întâi, cei din Nord, apoi, cei din Sud. Pe rând. E rândul nostru. Suntem la doi pași de Sud. Lipiți de baracă, se află militarii nord-coreeni în hainele lor retro, rămase neschimbate din timpul războiului. Oare de ce am vrea să fugim în Sud? Sau, poate, ei. Se deschide ușa barăcii și, mai întâi, intră doi soldați care iau poziția de drepți în dreptul ușii care dă spre Coreea de Sud. Doamne, ce or simți oamenii ăștia care se află la fix doi pași de libertate? Poate că sunt îndoctrinați și chiar cred în ceea ce li se spune. Sau, pur și simplu, le e frică pentru soarta lor și, mai ales, a familiilor lor. Dar cum poți să trăiești așa la doar doi pași de libertate? Zi de zi.
În fine, vine ghidul suprem, un tip plin de medalii, pe care l-am poreclit instantaneu „generalul”. Vorbește de parcă dă ordine. Apăi, are o voce bine antrenată la congresele politice la care nivelul de loialitate se măsoară în decibelii în care se strigă „Trăiască Dear Leader”. Și se pare că nu mai poate vorbi normal. Nu știe engleza, vorbește doar în coreeană, dar suntem înconjurați de ghizi poligloți și o tipă se oferă voluntar să traducă. Fiecare grup de turiști străini este înconjurat de un trio – doi ghizi și un șofer. Chiar dacă grupul e format din zece turiști sau doar din unul. Noi suntem doi – avem trei ghizi. Ni se explică pentru a n-a oară ca Sudul a atacat Nordul, că poporul a rezistat și că i-a învins pe americani. Au un fetiș ăștia cu înfrângerea americanilor, dar și cu cerutul de scuze. Din când în când, nord-coreenii au prins fie aviatori, fie marinari americani și au fost eliberați doar după ce aceștia și-au cerut scuze. Iar scuzele trebuie date în scris și să vină de la un oficial, chiar dacă este sergentul Doe. Nu contează rangul, vine de la un „oficial american”.
Ne pozăm pe rând la masa negocierilor. Aici se întâlnesc Nordul cu Sudul, când sunt probleme. De partea Sudului, apar toate steagurile țărilor participante la război. De partea cealaltă, doar Coreea de Nord. Iată cum Coreea de Nord a rezistat lumii întregi, lucru care îl face și în ziua de azi.
Urcăm pe clădire. De aici, avem vizibilitate. Nu știu dacă avem sau nu avem voie să fotografiem. Jos, am avut. Așteptăm ordinele, iar acestea nu se lasă așteptate. Generalul se uită la noi ca la un pluton de soldați proști și, surprinzător, ordonă în limba engleză „SHOOT AT WILL!”. Yes, Sir! Așa că aparatele țăcăne în toate direcțiile. Undeva, în dreapta, se află faimosul „Sat al Păcii”, o localitate construită de nord-coreeni ca un sat „perfect”, doar că e pustiu. Clădirile nu au geamuri, doar niște acoperișuri albastre. „Uită-te la soldați”, ne spune generalul prin interpret. „Ai noștri stau drepți, în poziție pașnică. Ei se uită doar la colegii lor și spre patria lor. Ei sunt promotorii păcii. Sunt în câmp deschis. Uitați-vă la ceilalți. Stau crăcănați, într-o poziție agresivă. Sunt ascunși pe jumătate după barăci. Complotează ceva. Și nu se uită spre patria lor, se uită tot spre Coreea de Nord. Încă o dovadă că Sudul este agresiv, iar noi iubim pacea”. Dacă zici tu…
Timpul trece, noi pozăm. La un moment dat, văd că generalul se îndreaptă glonț la americanul blond, cel cu nevasta braziliano-japoneză. O văd pe ea foarte speriată și fugind spre mine. „Oh, my God”. Dar discuția între cei doi pare prietenoasă. Mă duc să văd și eu ce se întâmplă. Generalul l-a întrebat pe american de ce America nu îi lasă în pace și vrea război contra Coreii de Nord. Americanul pare să se fi născut diplomat. Îi răspunde că marea majoritate a americanilor vrea pace și nu are nicio treabă cu Coreea de Nord, dovadă că el e aici, dar guvernul, guvernul ăsta ticălos, cine știe ce vrea. Dar că el dorește pacea și înfrățirea între popoare. O fi citit din operele lui Ceaușescu, înainte să vină în Coreea? Sau, poate, vreo carte despre doctrina ciuce?
În fine, timpul cam expira. E timpul să facem ultimele poze și să lăsăm și grupul de chinezi care tocmai a apărut să se desfășoare. Totul pare relaxat. Este o zi superbă de august, păsărelele ciripesc și, în ciuda tuturor acestor militari încruntați, Panmunjon pare pașnic. Nu simți încrâncenarea în aer. Sau, poate, pentru că asiaticii își pot disimula sentimentele așa de bine. Posibil. Sper să și le disimuleze în continuare. Și, deși în stadiu de armistițiu, pacea dintre cele două Corei să continue până când se va găsi cumva o soluție.
Am părăsit Panmunjon în direcția Kaesong, unde, cândva prin secolele X–XI, a funcționat un regat coreean. După Al Doilea Război Mondial, Kaesong a făcut parte din Coreea de Sud. După Războiul Coreii, Paralela 38 s-a mutat un pic mai la sud și Kaesongul a ajuns în Nord. Așa că pentru Nord este un simbol, o bucată de pământ care a fost smulsă sudului imperialist. Dar este cel mai capitalist oraș al Coreii de Nord. Aici, în 2002, a fost deschisă o zonă industrială unde sud-coreenii pot înființa fabrici. S-au deschis 123 de fabrici, care au angajat 53.000 de muncitori nord-coreeni, mai mult ca sigur aleși pe sprânceană. Banii însă nu le erau plătiți direct de patroni, ci de statul nord-coreean, care primea 90 de milioane de dolari de la firmele sud-coreene pentru salariile lor. Dumnezeu știe câți bani ajungeau la angajați. În 2008, când am fost în zonă, fabricile duduiau, dar înrăutățirea relațiilor Nord–Sud după moartea lui Kim Jong Il a dus la închiderea efectivă a zonei. În acest moment, este complet închisă.
Coreea de Nord este denumită în presa internațională drept „The Hermit Kingdom” – Regatul Pustnic. Este un experiment social fără precedent. Țara este complet ruptă de exterior (televizoarele și aparatele de radio nu au schimbătoare de canale, ci niște butoane setate direct pe frecvențele canalelor nord-coreene) și imensa majoritate a poporului nu știe ce e „dincolo”. Doar că „dincolo” e periculos și îi vrea răul. Toți ne-am uitat cu uimire cum milioane de coreeni plângeau în hohote la moartea lui Dear Leader. Presa internațională a comentat că toți mimau. Nu cred. Nu zic că unii n-or mima, dar cred că majoritatea nu mima, ci plângea din tot sufletul. Atâta timp cât toată viața ta, viața părinților tăi și chiar a bunicilor tăi ai auzit același lucru, în momentul în care habar n-ai ce e peste graniță, chiar crezi că Marele Kim (nu contează care dintre ei) este tatăl tău, care îți vrea binele. Și atunci râzi, plângi și dansezi cum îți spune El.
Concursul Momondo
Trebuie să recunosc că acest articol a fost inspirat de concursul celor de la Momondo, unul dintre marile metasearch-uri de bilete de avion, hoteluri și închirieri de mașini. Dacă v-ați jucat on-line pe mai multe agenții de turism, ați observat că prețurile pot varia între ele… Ce face Momondo este să caute prin zeci și sute de astfel de agenții și apoi să te direcționeze spre site-ul care vinde cel mai ieftin biletul pe care îl cauți. Momondo nu îți ia niciun comision și nici nu vinde ceva, el își va lua comisionul de la agenția on-line de la care îți vei cumpăra, până la urmă, biletul.
Ei bine, cei de la Momondo au decis să organizeze un concurs având ca temă „călătoriile de neuitat”. Și, cum ziceam și în introducere, Coreea de Nord este o altă planetă, iar călătoria acolo, deși au trecut peste ea destui ani, continuă să rămână de neuitat. Probabil, am uitat locuri superbe și multe alte întâmplări, dar îmi va fi greu să uit Coreea de Nord – fie că e vorba de ce am văzut și experimentat în capitala Pyongyang sau în Panmunjon.
Dacă veți încerca să căutați bilete de avion pe Momondo spre Pyongyang, nu veți găsi. Este, probabil, unicul (sau unul dintre extrem de puținele aeroporturi) din lume unde nu veți găsi bilete pe Momondo pentru simplul motiv că nu poți călători independent în Coreea de Nord, ci doar printr-o agenție de turism care se ocupă și de emiterea biletelor de avion pe Air Koryo. În schimb, puteți găsi prin toată lumea. Cum ziceam, Momondo are un concurs prin care instigă la povești din „călătorii de neuitat”. Este organizat la două nivele – pentru bloggeri și pentru cititorii blogurilor. Fiecare poate câștiga un premiu în valoare de 1.000 de euro (da, wow!) în bilete de avion și / sau cazări. Nu este un concurs de like-uri, ci un concurs jurizat de cei de la Momondo.
O să mă întrebați atunci care e destinația mea favorită în caz că voi fi prea-fericitul câștigător? Știu, multora le-am spus că e Bali, pentru că este locul de pe Pământ care mi se pare cel mai apropiat de paradis. Sau Kathmandu, un oraș istoric în care m-am simțit bine întotdeauna. Sau, poate, aș alege Bangkok, orașul care m-a făcut să mă îndrăgostesc de Asia? Sunt zeci și sute de destinații pe care le-aș considera „orașul meu favorit”. Dar m-am gândit că dacă juriului îi va plăcea povestea mea de neuitat și voi fi desemnat „marele câștigător”, voi dori să merg într-un loc în care n-am mai fost și într-o țară în care n-am ajuns, niciodată. Mi-aș fi dorit să fie Yemen (cu insula Socotra), dar, din păcate, e război. Mă gândesc la Papua Noua Guinee, dar prețul biletului de avion sare lejer de 1.000 de euro. Așa că, după ce am aruncat un ochi pe harta lumii, m-am gândit că voi alege Seychelles, o insulă despre care am auzit că ar fi paradisul pe pământ în Oceanul Indian. Și, apropo, biletele de avion până acolo nu sunt chiar scumpe (în momentul în care am făcut simularea de mai sus, Momondo îmi spune că cel mai ieftin bilet dus-întors este de 692 de euro! În perioada de Revelion! Aruncați și voi o privire pe linkul de mai sus J!
Concursul pentru cititori – vrei să câștigi o vacanță de 1.000 de euro ?
Am zis că există și concurs pentru cititori, nu doar pentru bloggeri. Condițiile sunt similare. Trebuie să scrii o poveste despre o experiență de neuitat (nu contează unde) și s-o postezi dedesubt, la comentarii. Același juriu va alege dintre poveștile cititorilor de pe toate blogurile participante și un cititor cu cea mai faină poveste va primi o vacanță într-o destinație la alegere, în valoare de 1.000 de euro.
Așa că scrieți povestea, lăsați-vă e-mailul real în câmpul respectiv de la comentarii, să vă pot contacta în caz că veți câștiga (dă, Doamne!) și, mai ales, așteptați data de 29 octombrie, când se va anunța câștigătorul. Atenție, puteți participa (adică, posta comentariul) până pe data de 27 octombrie 2016. Baftă la scris, tare aș vrea să câștige unul dintre cititorii blogului meu J! Chiar aș fi fericit.
Dacă vreți mai multe amănunte, aruncați o privire aici.
Imagini Panmunjon
Dimineața la Pyongyang. Piramida aceea este hotelul neterminat
Stalpul ideeii ciuce rasarind victorios din ceata 🙂
Monumentul unificarii 🙂
Pe autostrada de Panmunjon
Zona Panmunjon
Aici s-a semnat armistitiul (in fotografie, cuplul braziliano-american de care v-am povestit)
Mesele unde s-au semnat efectiv documentele. Masa nord-coreeana
si cea americana (sub steagul Natiunilor Unite)
Evident, peste tot imagini cu dusmanii invinsi
Un citat memorabil (ce o fi zis aici ?)
La doi pasi de Coreea de Sud
Generalul 🙂
La aceasta masa se discuta incidentele nord-sud
Nu prea poti sa evadezi in Coreea de Sud 🙂
Cate negocieri tensionate or fi avut loc aici ?
Literalmente, la cativa milimetrii de lumea libera
Sus, la panorama
Celebrul „sat al pacii” nord-coreean
Ai nostrii stau drept si se uita la tara lor. Ceilalti au o pozitie agresiva si se uita spre noi
Si sud-coreenii au turisti 🙂 Dar din cate stiu, nu au voie sa faca poze
Evident, nu puteam sa nu ma pozez si cu „generalul”
„Citatul” acela memorabil e de fapt ultimul act semnat de Kim Ir Sen, care a murit pe 8 Iulie 1994.
Am publicat si eu jumatatea cealalta a DMZ-ului cu experienta mea venind din Seoul.
https://www.facebook.com/notes/antal-musan/de-militarized-zone-unde-sunt-cca-2-milioane-de-mine-de-teren/1260221687370992
Daca vrei sa participi la concurs, am senzatia ca trebuie sa postezi tot articolul, nu sa dai link.
Experienta mea de neuitat a avut loc in vara anului 2014 cand ma aflam in vacanta cu prietenul meu în Italia zona Salzburg. Ne-am decis ca o zi din vacanta sa o petrecem in minunata Venetie care se afla la doar cateva sute de km. Aventura noastra a inceput intr-o dimineata racoroasa de august, după o trezire la ora 04 dimineata si cateva ore bune de mers cu masina, ne am trezit intr-o mare de oameni si de apa. Totul era fascinant, plin de culoare si vibrații…Am colindat intreaga Veneție pe jos, pe toate stradutele si de-a lungul canalelor admirând cladirile care parca plutesc lasându-te fara rasuflare ca intr-un final sa ajungem in Piazza San Marco unde, sub un apus de soare minunat am avut parte de un moment unic, cererea in casatorie, planuita pana in cel mai mic detaliu de prietenul meu. O zi in orasul romantismului nu se putea incheia altfel decat cu o cina in doi sub muzica orchestrei si cu promisiunea de a vizita din nou „Orasul plutitor”
Iordania- vacanta din care ne-am intors alti oameni: ne-am intors cu vestea ca vom fi parinti!
Ne place mult sa calatorim (si inca nu reusim pe cat de mult ne-am dori), incercam tot timpul locuri sau tari noi si nici nu ne intoarcem bine dintr-o vacanta ca deja suntem cu gandul la urmatoarea destinatie.
Pe 6 iunie anul acesta, sarbatoream primul nostru an de casnicie. Categoric ne-am gandit sa incununam aceasta sarbatoare printr-o vacanta. Aveam mai multe destinatii in cap, ne doream un loc deosebit, ceva nu atat de comercial, un loc in care sa ne bucuram si de soare, plaja dar si de cate ceva chestii de vizitat. Pe 1 martie, Taromul a anuntat mari promotii, uitandu-ma la ce variante puteam alege de la ei, mi-a tresarit ideea: Amman! Da! Asta e! Iordania ar fi perfecta, indeplineste toate cerintele noastre! Gandul ca aveam sa ajung la Petra ma facea sa fiu nerabdatoare pana in iunie, dar cum timpul zboara repede, iata-ne ajunsi in ziua de 2 iunie cand aveam imbarcarea spre Amman. Yupiiii! Cu temele bine facute( inca o data blogul tau Cezar ne-a ajutat enorm in a avea o vacanta reusita si iti multumim pt lucrurile frumoase, reale si utile pe care le scri) pornim la drum. Taromul practica pt aceasta destinatie o ora nu tocmai utila si confortabila, 12:05, aterizarea facandu-se undeva in jurul orei 2 dimineata. Rezervasem pe booking 3 nopti in Amman si 4 in Aqaba, inchiriasem si o masina pt atunci cand aveam sa plecam din Amman. Sa nu omit sa va spun si despre cat de panicati erau unii cand auzeau unde aveam sa plecam, eram des intrebati daca suntem siguri ca in Iordania este totul ok dpdv al conflictelor si daca totusi nu ne e teama. Ba erau cate unii care ne spuneau ca nici platiti nu ar merge intr-o asa tara cu risc de razboi si bombardamente. Ei bine, noi ne mai interesasem si in trecut despre Iordania, de altfel o prietena de-a mea locuise 3 ani in Amman, perioada in care lucrase ca stewardesa pt compania aeriana nationala a lor, a fost simplu sa o sun si sa o intreb daca are habar despre situatia din tara. Si-a sunat prietenii pe care ii avea acolo( iordanienii sunt incredibil de prietenosi si de saritori) si ne-a asigurat ca e totul cat se poate de pasnic si linistit si imi povestea ca ei ca si tara se bucura oricum de o stabilitate neintalnita la tarile arabe, totul datorandu-se regelui Iordaniei care stie sa mentina pacea si linistea poporului sau.
Aterizati fiind in Amman, aveam intalnire cu un prieten iordanian de-al prietenei mele, care nu a vrut sa ne duca la hotel pana nu ne-a dat o tura prin oras ( wow cata lume era pe strazi la 3 dimineata, incredibil!) si pana nu ne-a dus la un restaurant cu specific de-al lor pt ca nu dorea sa ne culcam cu burtile goale. Seara aia a fost socanta pt noi. Dupa ce am vazut cata forfota era la ei noaptea pe strazi, am luat contact cu o altercatie intre barbati chiar in incinta restaurantului in care mersesem. Noi ne-am panicat maxim in momentul in care s-au creat doua tabere si au inceput sa tipe unii la altii. Mi-am spus in gand ca am dat de naiba, si da chiar mi se facuse frica pt ca nici nu aveam cum sa plecam din restaurant, noi ne aflam la etaj iar scarile erau blocate de catre cei certareti. Mohamed, deja si prietenul nostru statea foarte calm, linistit si privind spre ei ne-a spus: ,, Aaaa, stati linistiti nimeni nu se bate cu nimeni. Daca voi credeti ca vom avea parte de actiune in seara asta va dezamagesc, in Iordania nimeni nu se bate cu nimeni, este interzis sa te bati!” Noi sincer nu il puteam crede, tipau prea tare unii la altii si gesticulau cu foc. Mohamed a intins mana spre noi si ne-a indemnat sa facem un pariu: ,,Pariez ca nimeni nu se va atinge de nici un fir de par al cuiva, la un moment dat, cand toti vor spune ce au de spus, se va duce fiecare la locul lui ca si cand nu s-a intamplat nimic. Am 40 de ani si in Iordania nu am vazut pe nimeni niciodata sa se bata, aici doar se discuta.” Ce credeti oameni buni? Mohamed a avut dreptate! Multimea de barbati s-a retras si subit s-a facut liniste. Incredibil, astia nu se bat! Daca eram in Romanica ar fi zburat farfurii si scaune pe sus si s-ar fi impartit pumni oricui se nimerea. Asta da popor pasnic!
Ei bine, dupa seara cu pricina trebuie sa recunosc ca am inceput sa-i iubesc pe iordanieni. Pt ca sunt buni, pt ca sunt respectosi si pacifisti. Mi se alungase orice urma de teama ca am putea pati ceva si ma simteam la fel de sigura ca acasa. In ziua urmatoare, de altfel si prima zi la propriu petrecuta in Amman, am vizitat cat mai mult, ne-am plimbat de-a lungul si de-a latul. Am fost sfauiti sa nu iesim din hotel decat la ora 13:00, pt ca la 12:00 aveau ei rugaciune si ar fi fost totul blocat in oras. Dar chiar si asa timpul a fost suficient pt a vizita orasul celor 7 coline, asa cum mai este numit Ammanul. Cea de-a doua zi am luat masina si dis de dimineata am plecat la Marea Moarta. Am fost sfatuiti sa mergem la unul din locurile amenajate, chiar daca a trebuit sa platim intrare. A fost un sfat foarte bun, ajunsi acolo ne-am dat seama ca asa e cel mai bine. In primul rand aveai dusuri sa te poti clati de sarea aceea, aveai parcare amenajata, sezlonguri si chiar si piscina care se dorea a fi un fel de infinity pool( piscina din aceea care se continua cu marea cumva in zare). Daca am fi tras pe dreapta oriunde ni s-ar fi nazarit ca sa ne bucuram de Marea Moarta ar fi insemnat: sa lasam masina parcata in drumul mare, sa trebuiasca sa ne rupem picioarele pe dealul care trebuia coborat ca sa poti lua contact cu marea, sa nu avem unde sa ne spalam de sare dupa ce ieseam din apa, sa nu avem sezlonguri pe care sa putem sta la plaja pt ca pe prosop este practic imposibil din cauza pamantului uscat si pietros-acolo nu e nisip, iar la plecare ar fi trebuit sa escaladez tot dealul ala. Asadar, asta e un pont foarte bun. Dupa Marea Moarta, in jur de 15:00, am plecat spre cea care avea sa devina aventura vacantei nostre: Wadi Mujib. Acesta este un canion prin care treci prin tot felul de obstacole. Vei fi insotit de un ghid care te va ajuta sa te poti catara pe stancile care iti blocheaza accesul catre mai departe. Sa nu uit sa mentionez ca in canion vei merge prin apa, iar la un moment dat aceasta iti va ajunge pana la gat, vei avea franghii ajutatoare…. este foarte palpitant si antrenant. Ghidul iti va oferi sprijin de fiecare data si iti va explica cum sa asezi picioarul si mainile ca sa poti trece cu bine de obstacole. Apa este foarte calda doar ca este curgatoare si trebuie sa depui ceva efort ca sa poti inainta. Dar la finalul traseului te asteapta o cascada uimitor de frumoasa si de zgomotoasa sub care vei putea intra, puterea apei care curge face ca albia de sub cascada sa se transforme intr-un loc perfect de hodromasaj natural,este o senzatie unica pe care o veti intelege doar daca ajungeti acolo. Drumul de intoarcere este mult mai simplu pt ca va veti lasa purtati de curentii raului. Dati in google o scurta cautare si din imagini veti intelege poate mai multe. Oricum este unic, un parc de aventura natural. Daca ajungeti pe acolo sa va luati haine pt care nu regretati prea mult: o pereche de pantaloni scurti, un tricou oarecare si o pereche de adidasi mai uzati.
Ajunsi la hotel franti de atata soare de la Marea Moarta si atata adrenalina si efort de la Wadi Mujib, ne stangem lucrurile pt ca in dimineata urmatoare plecam spre minunata Petra.
In cea de-a treia zi, plecam dis de dimineata spre Petra cu masina pe care o inchiriasem. Drumul nu este ft lung, in 4 ore suntem acolo, pe traseu avem numai desert, la radio doar muzica orientala iar din loc in loc vedem camile care isi duc traiul linistite. Ajungem la Petra la 12:00, fix cand e caldura mai mare dar ne ungem peste tot cu crema de protectie, ne punem palarii in cap si pornim spre intrare. Mare ne-a fost norocul ca la casa de bilete sa intre in vorba cu noi un ghid care ne auzise ca suntem romani si dupa ce a cerut permisiunea grupului sau, ne-a intrebat daca nu vrem sa ne alaturam lor pt ca el oricum explica si vorbeste tare sa fie auzit de toti si i-ar face placere ca doi tineri draguti sa faca parte din grupul lui. Sa nu uit sa va spun ca ghidul era iordanian dar vorbea perfect romana pt ca fusese casatorit aici in Romania si statuse ceva ani undeva prin Oltenia, un fel de arab oltean cum glumea grupul. Petra este o magie, ceva unic si cu o incarcatura incredibila. Ne-am bucurat de ghidul glumet si energic, dar la drumul spre intoarcere am ales sa mergem doar noi doi pt a avea putina intimitate. Am inchiriat doi magarusi pt a ne intoarce pana la Tezaur si a fost foarte amuzant si distractiv, iar de acolo din nou pe jos pana la iesire. A fost foarte cald ce-i drept dar sincer imi amintesc ca vara in Florenta mi s-a parut la fel de mare zapuseala. Incantati de ce ne-au vazut ochii, am plecat in graba spre Aqaba mai ales ca aveam mare nevoie de un dus ca sa dam jos tot praful de la Petra.
Urmatoarea zi avea sa ne schimbe viata. Era ziua in care sarbatoream primul anisor de cand eram casatoriti. Ziua ne-am rasfatat la plaja si am depanat amintiri despre ce faceam noi cu fix un an in urma. Seara am sarbatorit in centrul Aqabei la un restaurant unde aveau mancare extraordinar de buna. In drum spre hotel, la indemnul sotului meu am oprit la farmacie pt a lua totusi un test de sarcina. Erau ceva semne ca ceva e altcumva, plus ca dormeam foarte mult. Ajunsi la hotel, am facut imediat testul pentru a elucida misterul. Ei bine da! Urma sa fim parinti!!!! Nu puteam sarbatori mai frumos acest prim an de casnicie! Ce cadou perfect si vesnic! Am plans ca doi copii si timp de 30 de minute nu am putut sa ne desprindem unul din bratele ceiluilat. Ne-am sunat familia, nasii si prietenii si toti au primit vestea ca si noi, cu bucurie, cu emotie dar si cu surprindere. Urmatoarea zi deja faceam planuri stand pe sezlong la soare, am stabilit si ce nume va avea copilul in functie de sexul pe care aveam sa il aflam in cateva luni, ne-am hotarat viitorul pentru urmatoarea perioada ce sa mai! Ne-am bucurat ca doi copii de meduzele, pestii si coralii din Marea Rosie, am facut snokeling si am savurat orice moment din plin. In ultima zi petrecuta in Iordania am mers in desert in Wadi Rum. Am facut safari si ne-am jucat prin nisipul ala de culoare rosie. Dupa-amiaza am plecat spre Amman, ne-am intalnit din nou cu Mohamed care ne-a dus in Down Town si wow cata lume! Puhoi efectiv. De luni incepuse Ramadanul la ei si dupa cum se stie ei sarbatoresc noaptea. Am avut avion undeva pe la 4 dimineata si pana sa mergem la aeroport am stat in oras, erau mii de oameni pe strazi, terasele erau pline, masinile mergeau cu muzica la maxim, parca aterizasem in mijlocul unui carnaval. Ammanul e incantator! Usor-usor se apropie ora si plecam spre aeroport. Am bagajul plin de emotii si stiu ca o data ce ajung acasa ma asteapta o noua viata, de acum totul va avea alt sens. Decolam si privim spre orasul plin de lumini si voie buna, aici am trait cele mai puternice emotii si trairi din viata noastra! In vara am mai fost plecati vreo 2 sapt si in toamna aceasta intr-un city break, caci avem de gand sa avem un copil plimbaret ca si noi. Acum ne pregatim pt noua viata care ne asteapta si suntem nerabdatori sa o cunoastem pe fetita noastra, Eva Ioana, nume pe care l-am ales inca din Iordania. In oricate locuri as merge de aici inainte, orice frumuseti mi-ar oferi orice alta destinatie, Iordania ramane locul meu de suflet. Am plecat o copila dornica sa exploreze lumea si m-am intors o mama cu responsabilitati si multe vise.
Daca vom castiga acest premiu, as alege sa plecam undeva toti trei vara viitoare cand fetita noastra va avea 6 luni pentru ca oricum mi-am propus sa fie si ea o micuta calatoare. Destinatia pe care o aleg este Cipru. Este singura destinatie cu mare si soare in care nu am ajuns pana acum si mi se pare un loc potrivit unde sa pot merge si cu fetita noastra.
P.s: Multumesc Cezar inca o data pt tot ce ne povestesti din locurile frumoase in care mergi, articolele tale ne-au ajutat de multe ori, mai ales anul trecut in luna de miere. Citindu-ti review-ul am ales Bali si ai avut mare dreptate, acolo chiar e raiul pe pamant! Dar oricate raiuri as vedea, nimic nu va ocupa locul Iordaniei!
Multumesc frumos si multa, multa bafta !
– Scoala, ca pierdem avionul!
– Offf…tu cu ideile tale sa luam avionu cu noaptea-n cap ca sa prindem o zi in plus prin Paris.
– Buna dimineata, se poate va rog un taxi ? …Multumesc! Alo, un taxi va rog …..Multumesc!
In sfarsit dupa cateva telefoane gasim un taxi liber.
Cum era de asteptat, dupa ce facem toate formalitatile tot ne mai ramane o ora de asteptat .
Ne urcam, avionul fal fal de 2 -3 ori din aripi si deja eram pe pamant frantuz.
Luam un autobuz pana in oras, dar aveam un sentiment ciudat, ne simteam ca acasa, treceam pe langa magazine care se gasesc si la noi pe toate drumurile; in spatele nostru o ragneau unii in romana, ajungem la destinatie si indicatiile spre Arcul de Triumf le primim tot in romana de la niste persoane care munceau cu mana intinsa.
Oare de aia i se spune Parisului „marele Bucuresti” ?!
Dar sa trecem peste amanunte si s-o luam la pas, ca doar de aia ne-am trezit cu noaptea in cap.
Ne invartim un pic, trecem de arc si brusc imi suna in cap Aux Champs Elysees. Cum doream s-o impresionez pe Magda, am servit o cafeluta pe vestitul bulevard (si acum platesc rate pentru ea) .
Dar nu ne-a dus capul sa luam o harta, asa ca am luat-o precum pipilicul vitelului adult, hai uite si aici in stanga e ceva interesant, dar pe aici ce-o fi, wooow dar ce frumos e aici , dar asta ce e?
Norocul nostru cu Sena ca ne mai aducea pe calea cea buna.
Si cum mergeam noi asa, dam de niste piramide. Zic in sinea mea „stai sa vezi ca ne-a luat valu si am ajuns in Egipt; dar stai ca alea erau din piatra, nu din sticla” . Ati ghicit, eram la Louvre .
Mai cascam gura pe la Notre-Dame si la turn si apoi o luam spre hotel.
Ne uitam pe telefon si parea aproape, asa ca hotaram sa mergem pe jos. Si da-i si mergi si mergi si da-i si nu mai ajungeam odata. Dupa doar 2 ore de mers si tone de cuvinte dulci la adresa mea am ajuns si la hotel (era in Nanterre, langa Paris) .
In urmatoarele 2 zile petrecute aici am avut sansa sa fim spectatori la un maraton international, sa vedem cum arata o zi de duminica pentru localnici , se plimbau pe malul Senei, stateau intinsi pe iarba si leneveau. Atmosfera era atat de relaxata incat timpul parea ca sta pe loc, iar noua ni se parea ca suntem de-o viata acolo.
In ultima seara am ajuns la Sacre Coeur, unde era sarbatoarea vinului . Cel mai mult mi-a placut ca in biserica lumea statea la slujba, iar in curtea bisericii era plin de tineri care cantau, dansau si degustau „sangele Domnului” .
Chiar daca am petrecut in Paris doar cateva zile, acesta imi va ramane in suflet pentru toata viata.
Urmatoarea destinatie din seria #calatoriideneuitat sper sa fie Norvegia
#călătoriideneuitat
Oh, voi vreţi să mă apuce nostalgia, este? Bine, voi aţi vrut-o. Să nu spuneţi că nu v-am avertizat. Chiar aşa, doar cu nostalgie pot readuce în prim-planul minţii o #călătoriedeneuitat, un sejur de-a dreptul fascinant. Nu-s persoana care să fi călătorit mult, deşi mi-aş fi dorit. Cine nu îşi doreşte? Dar na, nici nu e timpul pierdut, am doar 31 de ani. Acestea fiind spuse, mi-am propus să vă fac un mic rezumat al sejurului petrecut în luna noastră de miere care s-a constituit implicit şi în prima mea călătorie dincolo de graniţele patriei. „Ohh, iar din luna de miere, iar din alea-alea roz bombon?”, ar spune cineva. Asta este, da, iar. Defilăm cu ce avem. 🙂 Sper să nu fie prea plictisitor pentru tine, cititorule. Şi sper să te surprind plăcut cu povestea mea.
Să tot fie 4 ani de atunci. Era final de sezon, început de septembrie , şi voiam şi noi o lună de miere de câteva zile, să zburăm ca doi pescăruşi undeva, deasupra unei insule. Am prins iute un LastMinute şi peste câteva zile urma să decolăm cu avionul tocmai înspre însorita Grecie, insula Creta, într-un sătuc intitulat Gouves. Cursă charter de la Cluj-Napoca, zbor direct până în Aeroportul din Heraklion, de acolo am urcat în autocar care ne-a lăsat direct în faţa hotelului Astir Beach. Ţin minte când am ajuns şi am coborât din avion, pe la orele 15 şi ceva, cum ne-a învăluit un aer din acela cald, dulce mediteranean. Parcă mă învăluie şi acum, 25 octombrie ora 19:00, ora României. Bun, ajungem la hotel unde o cunoaştem şi pe ghida responsabilă de anumite chestiuni organizatorice legate de sejur. Ne dă un pliant cu o listă de excursii, în caz că vom avea chef să vizităm ceva cursul şederii noastre (7 nopţi, 6 zile). Că dacă nu, vom sta cu burţile la soare, pe plajă, şi bine-a fi. Până una-alta, muream de foame. Deh, că trecuse ora prânzului. Uitasem să vă spun că venisem la un All-Inclusive cu mâncare şi băuturi locale la discreţie. Ce mai, să mănânci toată ziua. Să revin, lihniţi eram. Mă cam repet, ştiu. Ne-am dus repede bagajele în cameră şi am coborât în lobby-bar. Fiind ora 17:00, era snack time (cafea, prăjiturici de-ale lor, sandwichuri, uscături din astea). Am mers în recunoaştere puţin, ne doream să salutăm marea. Plaja era destul de pustie la vreme aia, poate şi că eram cam innorat, habar nu am. Pescăruşii pălăvrăgeau şi ei deasupra. Nu ştiu cum a trecut vremea că ne era de mers la cină,se făcuse minunata oră 19:00. Am urcat să facem iute un duş şi…la masă cu noi. Iar acolo, ce să vezi, frate… Ce de bunătăţi! Ne uitam amândoi şi nu ştiam ce să alegem prima dată, de ce aveam poftă şi cam care-i rânduiala.Toată lumea agitată, cu farfuriile în mână. Pe alocuri se făcea şi coadă. Buun. Am zis uite, că nu numai la noi există obiceiul acesta. Hmm, cred că erau lihniţi şi ceilalţi.
Prima noapte… A trecut perfect, fără întâmplări deosebite. Am dormit ca doi buşteni din pădure. Cred că, de obosiţi ce eram, nici nu ne-am mai ţinut în braţe. Hm, ca să vezi, ce face oboseala din om. Dimineaţă, după micul-dejun, am mers pe plajă. Cum altfel?! Să nu uităm pentru ce am venit, vorba aceea. Plaja era decent amenajată, erau şezlonguri care se închiriau contra-cost. Zi de zi, după ce te aşezai, venea câte un nenea care spunea aşa: „Calimera, 5 euros”. Prima dată ne-am uitat ca tâmpiţii unii la alţii că nu ştiam ce vrea. Adică, am înţeles-o pe aia cu 5 euros, intuiam că e vorba de ceva taxă, dar din prima parte…niet. N-a fost greu să ne prindem, devenise amuzant de-a dreptul. Nenea era şugubăţ, aveam simţul umorului, iar dăţile următoare îl surprindea soţul meu cu „Calimera, 5 euros”, înainte să mai apuce el să-şi spună poezia. De plajă ce să vă mai zic? Nemaipomenită. Un nisip atât de fin încât ar concura cu bio cu orice pudră de machiaj pentru femei. Momentul în care am intrat prima dată în apa mării a fost…memorabil. Mă pişcase ceva de picior. “Auu, m-a prins ceva de picior!”, îi zic eu soţului, destul de sensibiloasă. Am început să tropăi cu picioarele, iar apa, amestecată cu nisip, devenea de un tulbure imperceptibil. Nu puteam să văd ce era acolo. Mă mai pişcase o dată. Eram de groază, dar nici nu era doar impresia mea. Şi uite aşa, am descoperit mulţimea de peştişori care, odată ce îţi întâlneau picioarele, se apucau să te trateze. Practic, ciuguleau din pielea moartă de pe călcâi. Chiar dacă la început am simţit o uşoară repulsie faţă de senzaţia dată de micile vietăţi, mai apoi m-am obişnuit şi a început chiar să îmi placă. Plus că erau îngrozitor de simpatici ăia micii adunaţi la un loc.
Din oferta de excursii de care vă spuneam, cumpărasem două. Într-una din zile, în grup organizat cu autocarul, am ajuns în Heraklion unde, timp de 1 oră, am avut şi program liber. Terase multe, multe magazine cu blănuri şi multă, multă agitaţie. Din păcate, ne-am aşezat şi noi la o terasă, să bem ceva. Zic din păcate fiindcă acolo am băut una dintre cele mai rele cafele din viaţa mea (ahh, şi a fost cazul să merg şi la toaletă, dar nu intru în detalii despre cât de deplorabil arăta). Aşa e când ocheşti terasa care ţi se pare cea mai puţin fără fiţe şi unde crezi că nu vei lăsa o avere pe-o cafea sau un suc. Am regretat-o cu vârf şi îndesat. Soţul meu tot bodogănea “Aşa-i dacă am ascultat de tine…aşa-i, că trebuia să ne aşezăm acolo unde ţi-am zis, lângă arteziana aia”. Da, poate că ar fi fost mai bine (recunoşteam şi eu în sinea mea).
A doua excursie a însemnat o frumoasă croazieră cu feribotul până spre Golful Elounda şi Insula Spinalonga respectiv Colonia Leproşilor. Aici, ghida ne-a împărtăşit câteva pagini de istorie emoţionantă din viaţa acestei categorii de oameni stigmatizaţi de societate, blestemaţi să-şi accepte condiţia şi să-şi ducă zilele complet izolaţi, doar ei cu ei. O tensiune plutea în aer printre ruinele fostei Colonii a Leproşilor.
Tot aici, în plimbarea la pas, am avut ocazia să văd cum arată caperele la ele acasă; da, caperele pe care le găsim murate în borcan în supermarketuri. Am trecut şi prin Portul Agios Nikolaos şi am văzut vaporaşele odihnindu-se sub căldura soarelui.
O supriză în Spinalonga, precum şi alte câteva momente de lounge şi bălăceală am avut şi în Insula Kolokytha (cum îmi place mie să îi zic pe româneşte, Dovlecel). Apă ca de smarald şi un nisip fin, perfect, pe o plajă mică cât palma, dar de-a dreptul cochetă.
Despre greci, ce-aş putea să zic? Pozitivi, plini de viaţă şi cu mult chef de distracţie oriunde, oricând, oricât.
În Grecia, măslinele şi uleiul de măsline sunt parcă mai gustoase decât oriunde altundeva, iar salată grecească ca şi aici, mai greu se mănâncă undeva. Am descoperit Ouzo-ul şi am ascultat muzica grecească din plin (fiindcă na, muzică din aceasta, de-a lor este cea care se difuza la greu).
Am venit de acolo cu două cuvinte greceşti asimilate: Kalimera şi Kalispera. Mai mult nu am reuşit. Am fost mult prea concentrată cu altele. Cum altfel, doar eram în Honeymoon.
Este de la sine de înţeles cam unde aş vrea să merg …iar. În aceeaşi Grecie unde găseşti la tot pasul măsline şi capere. Aş vrea să caut şi nişte ambrozie de această dată, am eu ambiţia aceasta. Dacă îmi întreb soţul, el zice că vrea tot Creta. Aşa că, treaba-i pe jumătate rezolvată. Am vrea nespus de tare să mergem în prima noastră vacanţă cu piticul nostru de 1 an. Nu de alta, dar avem nevoie de helioterapie pentru a scăpa de nişte semne de rahitism (deci, un motiv esenţial, în plus). Aşa că, plină de elan, lansez cererea mea: Ce zici, Creta, ne primeşti la anul în 3?
Salutări, Imperator. Te invidiez, sper că ştii! (Pune şi tu o vorbă bună la Momondo :-D, să fie cu noroc! Glumesc). Sincer, baftă tuturor!
Aici şi linkul cu destinaţia râvnită, de pe Momondo.ro.
http://www.momondo.ro/flightsearch/?Search=true&TripType=2&SegNo=2&SO0=CLJ&SD0=HER&SDP0=01-09-2017&SO1=HER&SD1=CLJ&SDP1=07-09-2017&AD=2&CA=1&TK=ECO&DO=false&NA=true
Bafta mare 🙂 Cum am zis mi-ar place sa castige cineva care a comentat aici 🙂 Nu prea stiu pe nimeni la momondo 😉
#călătoriideneuitat
Două veri – una în emisfera boreală şi una în emisfera australă. Până atunci totul se derulase repede – terminasem un proiect sambata in Brasov si luni eram in avion spre Bologna de unde incepea marea călătorie. Nu avusesem timp să văd ce simt. Pe mama o lăsasem îngrijorată. Prietenii mă încurajaseră ca la meci – Bravo ţie! Extraordinar! Ce curajoasă eşti! Au fost multe îmbrăţişări, am primit iconiţe, brăţări talisman, încurajări şi urări de drum bun. Aveam un tricou cu “Mama zmeilor” şi un rucsac de cabină de numai şapte kilograme din care jumătate era echipament montan (cu bocancii în picioare). M-am gândit mult dacă să-mi iau două sau trei tricouri şi sandalele cu toc pentru cele trei luni. Aveam de gând să merg la degustări de vin şi să simt elegantă. Am pus şi două bluze de voal care nu se călcau, trusa de machiaj, o cutie metalică cu cercei lungi, cartea cu Trekking în Patagonia şi încă o carte de Banana Yoshimoto în engleză pe care urma s-o dau la schimb în vreun hostel aşa cum se obişnuieşte.
Există o voluptate în plecare, în a înceta să mai plăteşti facturi, în a încheia socotelile, în a închide notificările de Facebook. Ştii că nu mai participi la evenimentele din oraşul tău. E un tur de “La revedere”, papa şi mua mua, ai grijă de tine. Pe măsură ce se apropia data plecării număram – ultima zi de lucru, ultimul prânz, ultima noapte acasă în patul meu.
Schimbasem avionul la Madrid. Pe un ecran rulau destinaţiile de America de Sud – Caracas, Bogota, Buenos Aires. Abia cuvintele astea mi-au dat fiori. Apoi vânzătoarea de la cafenea – “Mai vrei ceva inimoară?” Intram în alt spaţiu, cu alt mod de adresare.
In Buenos Aires taximetristul care mă adusese de la aeroport mă iscodise pe drum despre “mi marido”, îmi arătase nişte puncte turistice din oraş şi mă taxase mai mult pe motiv că nu înţelesesem suma agreată iniţial, deşi eram destul de sigură că învăţasem cifrele. Drumul de la aeroport mă costase mai mult decât o noapte de cazare.
Toate astea m-au obosit şi am resimţit asta în primele zile în Buenos Aires. Pe străzi femeile purtau bretele şi ţinte la genţi şi sandale, aveau părul lung şi-mi aminteau de clasele de salsa la care mă dusesem pentru prietenul meu. Pe bărbaţi îi priveam atentă şi mă întrebam care ar avea potenţialul vecinului meu de cameră pe care nu-l văzusem la faţă dar satisfăcuse o femeie o noapte întreagă din nou şi din nou. In centru bărbaţii erau eleganţi şi cei mai fermecători erau cei grizonaţi care citeau ziarul în cafenele, uitându-se pe stradă din când în când fără să-şi verifice contul de Facebook.
Am vrut să plec într-un loc liniştit şi am luat vaporul timp de o oră către Uruguay, la Cologna del Sacremento. Localitatea se putea vizita în două ore, dar am vrut să-mi pierd timpul printre clădirile coloniale şi am rămas o noapte la un mic hotel care ridica simplitatea la rang de calitate. M-am înfundat în aşternutul alb, între perne şi citeam. Am mers la micul dejun şi am mâncat pentru prima oară biscuiţi din cereale unşi cu” dulche de leche”, o cremă care aducea oarecum cu crema caramel, doar că era mult mai bună.
A pleca singură în America de Sud nu s-a intamplat brusc. Am avut antecedente – i-am condus pe cativa din temerarii clasei a doua A in prapastie la Coliba ciobanului. Am evadat pe scara de incendiu din tabara de la Clăbucet. Am z burat prima dată cu avionul la cincisprezece ani în Germania unde am împărţit ziare într-o zonă luxoasă de lângă Frankfurt. In studentie am facut autostopul in Franta pana am dat peste primul sofer turc, genul meu de infractor, care în timp ce eram pe autostradă si mergea cu 140 la oră mi-a spus că mă duce gratis la Nisa, mi-a oferit banane si m-a intrebat daca vreau sa-mi cumpere un cadou frumos. In general oamenii din jurul meu spuneau despre mine că-mi place să trăiesc periculos. Şi în plus nici nu plănuisem să plec singură în America de Sud. Vorbisem cu un prieten alpinist să urcăm un vârf de şase mii de metri în Bolivia, m-am învoit la birou cu şase luni înainte de data plecării, am făcut planuri şi trasee cu ce o să fac înainte şi după urcarea muntelui, iar apoi când lucrurile aveau contur, domnul s-a operat de hernie de disc şi eu am hotărât că o să merg oricum. Si apoi stăteam între nişte perne mari şi albe dintr-un boutique hotel din Uruaguay, obosită din prima săptămână şi oarecum temătoare, dornică de confort. Decorul alb, micul dejun, simplitatea elegantă m-a liniştit precum o pădure, doar că aici nu era nici o pădure, aşa că mă descurcam cum puteam. Si gandul ca milioane de turisti strabat Buenos Aires si se inghesuie in Cafe Tortoni, iar eu am luat vaporul o oră şi eram într-o ţară mai puţin turistică îmi dădea un sentiment de pace interioară. Apoi m-am simţit capabilă să merg mai departe. M-am întors în Buenos Aires, am luat avionul spre Patagonia.
Dupa două săptămâni s-au întamplat două lucruri: eram îndrăgostită de argentinianul de la recepţia hotelului din Patagonia şi eram oarecum panicată – aveam chef sa muncesc. Ba chiar am inceput sa ma uit pe joburi. Aveam senzatia ca atat timp cat lipsesc lucruri importante se intampla. Dupa şaisprezece ani de munca şi concedii de 1-2 săptămâni posibilitatea de a calatori 3 luni era un lucru cu care nu stiam prea bine ce sa fac. Văzusem un filmulet de la Ted Talks cu un designer din New York care explica beneficiile asupra creativitatii în urma unui sabatic. Eu păream că mă intorceam pe cararile stiute. Spunea ca a avut un sabatic de cateva ori, dar ca primul a fost dezastruos. Isi facuse o agenda incarcata in fiecare zi. Si eu eram atat de infometata sa calatoresc, asta fusese laitmotivul meu inca din copilarie cand ma jucam cu degetul pe harta si faceam trasee si combinatii in diverse zone ale globului. Era ceva obisnuit să răspunzi la întrebarea – Ce-ţi place să faci? Păi să călătoresc! Cum vrei sa-ti duci viata? Vreau sa calatoresc! “Ăsta e şi visul meu!” răspundeau oamenii în cor. Ăsta era visul nostru hipiot, o perioada nedefinita in care vom calatori, vom decoperi lumea, vom vedea cum traiesc alti oameni, vom munci eventual pe drum culegand vii in Australia si vom strabate continente cu autostopul.
Aveam zile când abia rosteam câteva cuvinte. Ştiam direcţia în care merg, dar nu ştiam întotdeauna cât voi sta într-un loc. Mi-am dat seama că nu are rost să planific foarte mult, aflam pe drum, din discuţiile cu alţii ce aveam nevoie. Erau mulţi care-şi urmau un vis – evreul care conducea un minivan să vadă peisajele de pe Carretera Austral, recepţionerul care lucra şase luni pe an pentru ca apoi să călătorească, bibliotecara franţuzoaică sosită pentru a treia oară în Patagonia, de data asta cu vaporul printre fiorduri – toţi aventurieri, căutători fără leac.
M-am întors la mijlocul lui mai. Căldură mare.
Am început să-mi caut de lucru. Două intrebari reveneau in principal la interviuri –“ Ce e o perioada sabatică”? si “Ai de gând să pleci din nou?” . Oamenii mă priveau ca pe un animăluţ ciudat. Am răsfoit anunţurile de locuri de muncă. Parcă nimic nu se mai potrivea. Am găsit unul cu douăzeci de cerinţe, şapte lucruri pe care agenţia le oferea candidatului din care unul era un mediu de lucru competitiv şi un măr pe zi.
Nu-mi găseam locul.
După ce m-am îndrăgostit de argentinian şi pentru un moment a fluturat posibilitatea ca într-o zi să mă mut într-o altă ţară am dorit să-mi cunosc mai bine ţara. Începuse să mă intereseze Romania. După ce m-am plimbat cu trenul cu aburi în Ţara de Foc vroiam să merg cu mocăniţa în Maramureş. În prima lună de la întoarcere am făcut mici excursii pe Ceahlău, în Cheile Nerei, în deltă. Mă interesa literatura de exil. Îi ascultam cu atentie pe oamenii care nu-l mai găsesc pe “acasă” nicăieri pentru că au fost în prea multe locuri.
Imagini şi faze din excursie îmi reveneau haotic în minte. Era început de vară în Bucureşti. Strandurile erau luate cu asalt, asfaltul se topea.
Urmatoarea calatorie sper sa fie fabuloasa Islanda
http://www.momondo.ro/flightsearch/?Search=true&TripType=2&SegNo=2&SO0=BUH&SD0=REK&SDP0=22-03-2017&SO1=REK&SD1=BUH&SDP1=31-03-2017&AD=1&TK=ECO&DO=false&NA=false
#călătoriideneuitat
Îmi place foarte mult să călătoresc şi deşi, nu am călătorit cât mi-am dorit cred că fiecare călătorie a fost pentru mine „de neuitat”. Totuşi o să mă rezum la ultima parte ca city break-ului din luna februarie la Londra (un oraş fabulos care nu degeaba este cel mai vizitat oraş european). A fost un city break de 4 zile în care mi-am propus să vizitez cât alţii în 4 săptămâni tot ce se putea vizita (muzee, catedrale, parcuri, clădiri emblematice sau magazine renumite). Pentru a vedea cât mai mult am ales să călătorim numai cu autobusul… ce nu puteam vizita vedeam din mersul autobusului şi e o adevărată plăcere să vezi Londra de la etajul autobuselor ….fireşte că nu am reuşit să vad tot ce mi-am propus … motiv să mă reîntorc la Londra cândva… Fiindcă nu am reuşit să vizitez Sherlock Holmes Museum, muzeu lăsat mai la sfârşit în urma deciziei directorului general (soţia mea) şi pe care doream foarte mult să-l vizitez (poate şi datorită poveştilor citite în copilărie) am încercat o mică diversiune în ultima zi… am plecat mai repede de la hotel spre locul de unde luam microbuzul spre Luton pe o rută ocolitoare care trecea prin faţa muzeului. Zis şi făcut am luat un autobuz care ne-a lăsat undeva lângă Marble Arch am mers puţin pe jos spre altă staţie şi am aşteptat autobuzul spre Sherlock Holmes Museum. La urcarea în autobuz a validat soţia cardul, am validat cardul meu iar când să validez cardul fetiţei a dat eroare….Şoferul, o doamnă de culoare, spune că nu mai sunt bani pe card…. Încerc s-o combat zicând că am citit pe site că se iau bani din preţul cardului (care costa 3 lire iar o călătorie 1,5 lire). „Tu îmi spui mie că mă înşel” a tunat şoferiţa în engleză făcându-ne semn să coborâm din autobuz…în timp ce coboram întreb împăciuitor unde pot să reîncarc cardul. Bineînţeles că nu s- a obosit să-mi răspundă. Întreb acelaşi lucru pe primul pieton care-mi indică staţia de metrou de la Marble Arch. Pornesc într-acolo târând familia şi bagajele după mine. În staţie erau 3 aparate de reîncărcare … la două era coadă fapt ce mă face să merg grăbit spre al treilea… din păcate nu funcţiona cu cash ci doar cu card bancar… mă aşez necăjit la o coadă uitându-mă la ceas şi calculând cât mai am până la microbuzul spre Luton. Ajung la aparatul de reîncărcare şi o rog pe tipa (tot de culoare) din spatele meu să mă ajute pentru a fi mai rapid, dându-i o bancnotă de 5 lire. Încearcă o dată şi nu reuşeşte să încarce cardul… încearcă a doua oară, acelaşi rezultat… a treia oară în loc să încarce cardul îmi returnează preţul acestuia. Disperat caut din priviri un angajat al metroului… găsesc în cele din urmă o doamnă de culoare şi o rog să mă însoţească la ticket machine… acceptă zâmbind. O întreb dacă maşinăria emite carduri şi îmi răspunde afirmativ. Îi dau bani şi o rog să mă ajute cu un card… preventiv mai pun ceva bani pe cardul meu şi al soţiei. Îi mulţumesc pentru ajutor şi mă uit la ceas. Cred că mai am timp să vad ceva din Sherlock Holmes Museum. Pornesc înapoi spre staţia de autobus cu soţia, copiii şi târând bagajele după mine… Ajung în staţie şi aştept… trece un autobuz… trec două… trec trei… cel pe care-l aşteptam nici vorbă să vină.
La al patrulea îl întreb pe şofer (tot de culoare… oare numai persoanele de culoare lucrează azi?)dacă merge spre Liverpool street station… îmi răspunde că da … urcăm cu toţii şi plecăm spre staţia de unde trebuia să luam microbuzul Easybus spre Luton, resemnându-mă cu gândul că nu o să mai vizitez Sherlock Holmes Museum. La o intersecţie de străzi şoferul opreşte şi transmite prin microfonul autobusului domnului care trebuie să meargă la Liverpool street station să coboare…coborâm miraţi de la etaj, ne arată o staţie pe o stradă perpendiculară pe direcţia de mers, ne indică ce mijloc de transport să luam de acolo şi câte staţii să mai mergem, ne dă o chitanţă pe care spune să o dăm şoferului din autobusul în care ne vom urca şi ne doreşte drum bun… îi mulţumim şi ne conformăm. Ajungem fără probleme la Liverpool street station şi pornim în viteză spre staţia Easybus care este la aproximativ 400 m. Ajungem cu o întârziere de 5 minute faţă de ora de plecare a microbuzului spre Luton dar mă calmez când văd staţia plină. Întreb un tip care era negru de supărare dacă aşteaptă de mult şi îmi răspunde că trebuia să plece spre aeroport de o oră dar nu a venit Easybus-ul. După alte 25 minute bine un Easybus dar pe celălalt sens de mers (spre oraş nu spre aeroport). O doamnă traversează în fugă strada cu trolerul după ea dar este silită de şofer să facă cale-ntoarsă. Mă uit din ce în ce mai disperat la ceas, mă întreb oare cât costă un taxi până la aeroport, mă caut prin buzunare şi fac inventarul banilor de care mai dispun, mă gândesc că nu degeaba a primit Easybus-ul multe recenzii negative pe site dar mă consolez cu gândul că o să mă plimb cu renumitele taxiuri londoneze. Hotărăsc totuşi să mai aştept puţin. După alte 30 minute soseşte microbuzul. Călătorii din staţie formează ad-hoc o grămadă ca la rugby (sport englezesc) şi încep să împingă …las familia şi grosul bagajelor în urmă şi mă avânt şi eu în mijlocul grămezii… deşi singur şoferul ne face faţă cu brio… nimic nu trece de el…”Don’t panic! The next will be soon” strigă către noi din dreptul uşii…hotărăşte să ne îmbarce în ordinea orelor de pe bilete… primul urcă tipul negru de supărare… ultimul urc eu … după ce şoferul îmi rupe tichetul îi spun că suntem 4 persoane şi îmi chem soţia şi copiii. Urcăm toţi… şoferul dă să închidă uşa dar un tip strecoară capul pe sub mâna şoferului ocheşte un loc liber pe ultimul rând şi spune că vrea să urce şi el… din păcate pentru el locul nu este liber, acolo stă fiul meu dar de mic ce este nu se vede de spătarul scaunului din faţă. Şoferul închide uşa şi plecăm. Reuşim să prindem avionul in extremis.
Având în vedere că la ora la care scriu aceste rânduri afară este frig şi plouă, visez cu ochii deschişi la #călătoriideneuitat spre „Insula primăverii veşnice” – Tenerife. În ciuda faptului că visele se împlinesc foarte rar sper în realizarea acestui vis cu ajutorul persoanelor binevoitoare de la Momondo.ro. Şi cum aceştia au toate destinaţiile dorite de toţi, uite şi link-ul:
http://www.momondo.ro/flightsearch/?Search=true&TripType=2&SegNo=2&SO0=BUH&SD0=TFS&SDP0=04-02-2017&SO1=TFS&SD1=BUH&SDP1=11-03-2017&AD=2&CA=13,9&TK=ECO&DO=false&NA=false
Va multumesc tuturor pentru participare, Cum ziceam, mi-am dorit foarte mult ca cineva dintre voi sa fi castigat vacanta de 1000 de euro si dorinta mi s-a indeplinit 🙂 Diana Pavlenco a castigat concursul pentru cititorii de bloguri !
Adela, Luiza, Cornel, Camelia si Alexandru, va multumesc ca ati participat, cei de la momondo au scris ca le-a fost foarte greu sa aleaga… si sper sa aveti multa bafta in alte concursuri.
De asemenea, la bloggeri, a castigat Andreea de la „Andreea in Asia”.
Felicitari Dianei si distractie maxima unde a ales sa mearga,
Chiar daca nu am fost alesi , am retrait calatoria noastra si tot am castigat ceva .
Multumim si organizatorilor si „complicilor” ca ne-au anuntat despre concurs .
[…] a anunțat câștigătorii, aceștia sunt „Andreea în Asia” (concursul pentru bloggeri) și Diana Pavlenco (concursul pentru cititori). Vă doresc tuturor mult succes la următoarele concursuri, care sunt […]