A doua zi in Albania. Cu o zi inainte revazusem Tirana, era timpul sa ies intr-o tura si in afara capitalei Albaniei. Inainte de a pleca in Albania, studiasem posibilitatile de “day trip”-uri. Gjirokastra era cam departe, poate un Berat. Acum 13 ani fusesem in Durres si nu era cine stie ce… desi, intre timp, se pare ca s-au construit niste resorturi de litoral. Dar, ma rog, in decembrie nu prea e de plaja nici in Albania.
Cu putin timp inainte de a pleca spre Tirana, mi-am adus aminte ca vazusem la un moment dat ca un coleg de liceu, pe care nu-l mai vazusem din facultate, Dragos, ar lucra la Tirana. Intru pe Linkedin, il caut si, intr-adevar, netul confirma… Dragos lucreaza in Tirana. Ma rog, daca si-o fi actualizat Linkedinul. Ii dau un mail si raspunde in cateva ore. Da, e in Tirana si exact in ziua in care sunt prin zona este si el… in plus, va fi si solo, familia fiind plecata in Croatia. Intre timp, i-a aparut si un business trip la Atena, dar sosea cu o cursa dis-de-dimineata. Odata ajuns la Tirana, ne auzim la telefon si stabilim sa ma ia la ora 10:00 de la hotel. Nu locuieste prea departe, undeva intr-un complex rezidential dintr-o suburbie aflata la doi pasi.
In schimb, vremea nu pare sa fie prea favorabila. Dimineata, cerul era degajat, dar apoi a inceput ploaia… Avea sa se sfarseasca pe la ora 10, iar apoi a aparut chiar si soarele. O pornim la drum pe linia de autobuz, povestind ce am mai facut in ultimii 20 de ani… Dar, inainte de a intra in Tirana propriu-zisa, oprim la o mare statuie – Mama Albania. Un parc cam abandonat, intr-o zona cam pustie si o mega-statuie care imi aduce aminte de mame similare – Mama Ucraina la Kiev sau Mama Georgie la Tbilisi… In schimb, panorama este interesanta si pot admira ce mult s-a schimbat Tirana in acesti cativa ani… in vale, apar blocuri moderne, blocuri cu fatada de sticla, infiltrandu-se printre cladirile comuniste construite de alde Hodja.
Strabatem rapid Tirana – e totusi duminica, altfel traficul ar fi infernal, si iesim pe autostrada. Acum 13 ani, cand autostrada avea doar 5 km lungime si constructorii uitasera un stalp de inalta tensiune exact pe banda de viteza, de jur imprejur era cam pustiu… acum e plin cu magazine, showroomuri, birouri, un imens hotel construindu-se pe un pinten de deal. Soseaua, impecabila… o tulim la dreapta spre aeroportul Maica Tereza si vraja asfaltului de calitate dispare… suntem totusi in Albania.
Pe drum, oprim pe marginea drumului pentru a cumpara niste fructe “de la tarani” – portocale, mandarine si un fruct ciudatel care, se pare, creste doar in Albania. E acru ca naiba, asa ca, dupa cateva inghitituri, renunt la maretul fruct.
Luam drumul Krujei, cetatea legendara a lui Skanderbeg. Pe drum, trecem si prin oraselul Fushe – Kruje, unde remarc un bar numit… George W. Bush. Americanii sunt foarte iubiti in Albania si in Kosovoul invecinat pentru ca i-au eliberat de sarbi. De altfel, bulevardul principal din Pristina se numeste William Clinton, iar in capul bulevardului se afla o statuie a presedintelui american care a ordonat bombardarea Iugoslaviei. Iar iubirea pentru americani s-a propagat si in Albania, facand din aceasta tara una dintre ultimele tari care sunt puternic americanofile de pe fata pamantului. Dar Fushe – Kruje este faimos si pentru ca aici, in timpul unei vizite oficiale, i-a fost furat presedintelui Bush ceasul de la mana in timp ce se imbratisa cu masele… Au fost cateva balbaieli oficiale de infirmare a incidentului, dar imaginile video arata altceva… il arata pe Bush cu ceasul la mana imbratisandu-se cu niste albanezi fericiti si, cateva secunde mai tarziu, fara el… Oricum, evenimentul (fie ca e vorba de sparlitul ceasului ori, pur si simplu, de vizita presedintelui SUA in urbe) este marcat prin existenta unui bar numit George W. Bush.
Incepem sa urcam pantele spre Kruja (sau Kruje pe albaneza). Kruja este sfant pentru orice albanez. Aici si-a avut sediul eroul national Skanderbeg. Contemporan cu Stefan cel Mare, Vlad Tepes si Iancu de Hunedoara, Skanderbeg a reusit sa reziste asaltului otoman asupra Albaniei… Kruja a fost asediata de numeroase ori si, de fiecare data, otomanii au trebuit sa se retraga cu coada intre picioare. Skanderbeg este o porecla, inseamna „Alexandru cel Mare”, adevaratul sau nume este Gjorgj Kastriota si a fost fiul unui lider tribal din Albania, vasal turcilor. Urmand o moda adoptata de otomani in secolul XV, in copilarie Gjorgj a fost trimis la Adrianopol, pe atunci capitala otomana, ca oaspete-ostatic al sultanului. In capitala otomana, Gjorgj a invatat arta armelor, avandu-l coleg, printre altii, pe adolescentul Vlad Tepes. Daca Vlad si-a pastrat credinta, Gjorgj a trecut la islamism, dar, odata redevenit lider al Albaniei, a revenit la credinta catolica si a rupt relatiile cu otomanii. A urmat o epopee de mai bine de doua decenii, timp in care Gjorgj, cu sprijinul Papei, al Regatului napolitan, al Venetiei si al lui Iancu de Hunedoara, a rezistat Imperiului care intre timp distrusese pana si Imperiul Bizantin.
Dupa moartea lui Gjorgj, survenita in 1468, fiul si urmasul sau Gjon Kastrioti II nu a fost la fel de vrednic. Kruja a fost distrusa aproape complet, pentru a-i fi uitata amintirea, iar fiul si vaduva lui Skanderbeg au fugit in Italia de Sud alaturi de zeci de mii de conationali – urmasii acestora inca traiesc in Calabria si vorbesc o limba albaneza medievala, o comunitate inchisa care isi apara traditiile cu dintii.
Ajung la parcarea de sub cetate. Intre timp, Kruja a evoluat si a devenit o statiune montana… Acum 13 ani, in afara de cetate si bazarul cu suvenire, nu era decat un sat ca oricare altul. Acum, s-au construit hoteluri, pensiuni, restaurant, s-a transformat, incet-incet, intr-un refugiu de weekend pentru locuitorii din Tirana.
Odata ajuns la cetate, iti poti da seama de pozitia sa strategica. Exact de la Kruja incep inexpugnabilii munti ai Albaniei, iar la picioarele cetatii se intinde campia litorala albaneza pana la Marea Adriatica… o priveliste minunata, dar si un loc de unde poti sa observi orice miscare inamica pe zeci si sute de kilometri. Cum am zis, turcii au ras cetatea Kruja de pe fata pamantului pentru ca niciun alt conducator albanez sa nu urmeze exemplul lui Gjorgj Kastriota. De altfel, albanezii vor fi poporul balcanic ce a colaborat cel mai bine cu turcii… majoritatea s-au convertit la islamism (mai intai, catolicii, in secolul XVI, urmati de ortodocsi, un veac mai tarziu), albanezii au dat un numar impresionant de conducatori militari si poiltici otomani – cum ar fi Sinan Pasa, conducatorul armatei care s-a infruntat cu Mihai Viteazul la Calugareni, dar si un soi de jandarmerie – arnautii care au asigurat linistea si disciplina in provinciile otomane din Irak pana in Tarile Romane.
Cum ziceam, nu mai e mare lucru din cetate, au mai fost reconstruite cateva ziduri si un turn solitar, in schimb, in mijlocul cetatii, fiica lui Enver Hodja a construit un mare muzeu in stilul unei cetati pentru a-l comemora pe Skanderbeg. Nu stiu cum aratau exponatele in perioada comunista, acum insa este glorificat doar marele conducator albanez pentru lupta sa antiotomana… Printre aliatii sai este mentionat si maghiarul János Hunyadi… albanezii astia si-au luat imnul de la noi si nu stiu nici macar adevarata nationalitate a lui Iancu.
Dupa ce am parcurs cateva camera, ies intr-un balcon cu o superba priveliste panoramica. In stanga si in dreapta, maretii pereti ai muntilor… In stanga se vede Tirana, care este biciuita de o ploaie violenta. In fata mea, campia litorala si ceva mai departe, stralucind in soare, Adriatica! O imagine minunata, dar si un avertisment de ploaie torentiala! Asa ca o tulim rapid spre masina, trecand prin bazarul care vinde toata gama standard de suvenire si bauturi nationale…
Cum, necum, ploaia ne ocoleste si plecam spre litoral, spre Durres. Cum am spus, Durres nu este un oras cine stie ce – un oras comunist, a jucat rol de port al Tiranei (care se afla la circa 50 de kilometri in interior), fosta colonie greceasca si italiana in urma careia a ramas un amfiteatru inundat de ierburi si cam atat… Asa ca Dragos ma duce sa vad plaja lui favorita, undeva la nord de Durres, pe un drum plin de cratere selenare si pazit de celebrele cazemate albaneze… In paranoia sa, Enver Hodja a spus albanezilor ca americanii comploteaza cu sovieticii si chinezii pentru a cuceri ultimul avanpost al fericirii pe pamant, Albania, pe care doreau s-o inrobeasca… Asa ca a construit nu mai putin de 700.000 cazemate pentru a le folosi in caz de razboi. Sunt tot soiul de modele – de la cazemate mari in care puteai sa introduci si un tanc daca voiai, pana la cele individuale. Dupa caderea comunismului si in perioada tulbure care a urmat, unii locuitori s-au mutat in aceste cazemate, altii au folosit fierul si alte materiale de constructie, dar orisicat… sunt mult prea multe si poti sa le vezi peste tot prin Albania.
Dupa o inspectie a unei plaje care promite sa fie un loc fain vara, ne intoarcem pe autostrada Durres – Tirana pentru un ultim obiectiv turistic – castelul Petrella. Gjorgj Kastriota si aliatii sai au construit pe primele contraforturi ale muntilor o retea de cetati de aparare – sa fac o comparatie, similara cu reteaua de cetati moldovenesti de pe frontiera Nistrului: Hotin – Soroca – Tighina – Cetatea Alba. Aceste cetati se afla la o distanta care le permite sa comunice fara sa aiba nevoie de curieri – sunt in distanta vizuala. Dupa Kruja, astazi voi vizita cea de a doua cetate, Petrella, spre deosebire de Kruja, este mult mai bine pastrata si in plus, neavand aceeasi aura de “cetate sfanta”, un antreprenor local a transformat-o in restaurant. Merita sa vii pana aici chiar si daca vii sa bei o “Birra Tirana”… restaurantul-cetate arata bine, iar panorama este superba… intr-o zi senina vezi nu numai intreaga campie litorala, ci chiar si pana la Kruja… In cazul nostru, norii nu s-au dat dusi, iar peste Tirana chiar se razbunau cu furie, dar la Petrella am scapat…
Pana la urma, la sugestia lui Dragos, nu am mancat sus pe cetate, ci undeva pe vale, unde un alt antreprenor a construit o cetate moderna… ma rog, unii ar putea spune ca interiorul arata un picut cam kitsch, cu tot soiul de picturi inspirate din Roma mai mult sau mai putin antica, dar, in mod cert, mancarea era buna si atmosfera faina… Mai ales cand am comandat o mamaliga albaneza (mult mai putin groasa decat a noastra si cam prajita) si o supa de pule… adica de pui :).
Din pacate, fiind iarna, noaptea a venit mult prea repede, asa ca am revenit destul de repede la Tirana. Familia lui Dragos se apropia, de asemenea, de Tirana, asa ca l-am rugat sa ma lase in centru, in zona de baruri si restaurante din fata lui Albanian Fried Chicken… Urma o seara linistita cu o plimbare intr-o atmosfera fresh de dupa ploaie. A doua zi, decolam spre Roma printre tunete si fulgere… Cum, necum, m-am strecurat printre nori intr-un weekend placut… si realizand cat de mult tari precum Albania si, de ce nu, si Romania au evoluat in circa un deceniu…
Imagini Albania
Moscheea de langa hotelul meu
Cam asa arata magazinele albaneze
Mama Albanie
Panorama Tiranei – azi au blocuri mai inalte de 4 etaje 🙂
Iesirea din Tirana – pe autostrada !
Fructe specifice Albaniei – ei sustin ca cresc doar in Tara Vulturilor
Barul George W. Bush din Fushe-Kruje 🙂
Cetatea Kruje, cetatea lui Skanderbeg
De sus, o panorama minunata
1 Decembrie in Albania !
Muzeul Skanderbeg, realizat de fiica dictatorului comunist Enver Hodja
La intrare, suntem intampinati de eroi albanezi
Si pana una alta, apare si furtuna – ne va cruta insa, intr-un final
Bazarul turistic de la Kruje
Pe malul Adriaticei
Cazematele albanezilor au plecat sa inoate 🙂
Dar marea majoritate inca se afla pe pamant… dar intr-o stare jalnica
Plaja privata langa Durres
Durres – nimic deosebit, doar un curcubeu 🙂
Pe autostrada, in drum spre Tirana
Cetatea de la Petrella
Pe vale, rasar complexe imobiliare
La intrarea in cetate, ditamai steagul !
Iar in interior, un restaurant cu terasa
In schimb, am mancat aici
Lux curat 🙂
Mamaliga albaneza – mumulig !
Cam asa arata 🙂
Inapoi in centrul Tiranei, langa un mall
In piata centrala, langa moschee
Hotel Baron are la intrare o baterie de vin – tara musulmana, ce sa mai !
si in afara de mumulig in meniul din poza mai era si fasule, plus ceva qofte, care macar stim ca vin de la turci; oricum, s-ar putea ca albanezii si nu italienii sa ne fie rudele cele mai apropiate, desi e clar ca la furat ne intrec cu mult 🙂
Si eu am fost in iunie in Albania doar o zi, in Skoder. Mi-a placut in special privelistea asupra orasului de la Cetatea Rozafa. Copii intalniti pe strada, vazand numerele masinii toti ne salutau cu bucurie. Multi biciclisti si mercedesuri. Spre seara rasuna tot orasul de rugaciuni la difozor, pentru ca era ora slujbei in moscheie.
Sincer, m-a surprins in mod placut ceea ce am vazut, pentru ca plecasem de acasa cu asteptari foarte mici.Si preturile mi s-au parut mai mici ca in tarile vecine de pe coasta Adriaticii, Muntenegru si Croatia.
Mi-ar placea sa incerc un sejur in Albania in sezonul de vara!
wow superbe fotografiile……restaurantul gen cetate este tare rau.
Fructul specific albanez nu e atat de specific pe cat ti s-a spus. Daca din poze l-am vazut bine, este ceea ce am mancat si eu cu mare placere cand am fost acolo, anume persimmon pe numele lui englezesc, care creste bine merci in Israel, Japonia si cateva alte tari mai calde, printre care si pe litoralul bulgaresc (bulgarii ii spun raiska yabalka, sau marul raiului). Se gaseste si la noi in supermarketuri de fite si aici e scump rau.
In ceea ce il priveste pe Iancu, in centrul Tiranei exista chiar si strada cu numele lui, rruga Janos Hunyadi, ceea ce m-a amuzat teribil cu ocazia vizitei.
Felicitari, apropo, pentru articolul extrem de echilibrat, care arata romanilor doritori de calatorii o fata necunoscuta a acestei tari de care eu personal m-am indragostit pur si simplu.
Banuiam si eu, dar i-am lasat sa se simta bine 🙂 E putin cam acru pentru gustul meu 🙂
Si in parcul Kalemegdan din Belgrad este un monument dedicat memoriei lui Janos Hunyadi (Ianca de Hunedoara) care a aparat Belgradul de turci in 1456 (a si murit la doi pasi de Belgrad la Zemun de ciuma). Iar placa memoriala era in sarba si maghiara
Scuze ca va spun, dar Hunyadi János chiar nu era român.
Voicu, tatăl lui Janko era, conform istoricilor maghiar, doar tatăl adoptiv. Argumentația este bună: Voicu a mai avut un fiu cu numele de Janos. Ori niciun părinte natural nu are doi fii cu acelasi prenume.
Dealtfel, ca sa va contrazic si mai mult, nici Voicu nu este nume de român, vine din Vajk, numele lui Sf. Stefan, primul rege al Ungariei, de dinainte de botez (numele păgân), care având un tătic ungur si o mama germanică, e evident ca nu putea avea nume de valah….
Tatal lui Iancu de Hunedoara, Voicu este in mod cert de origine romana. Dovada este ca pana pe la 1440, Iancu apare in daniile regale sub numele de Johannes Valachus, ulterior cand a urcat in ierarhie, luandu-si numele de Hunyadi datorita posesiunii tatalui sau. A avut un frate care a avut acelasi nume ca si el (Ioan, Johannes, Janos, depinde ce limba folosesti), dar acest lucru nu era neobisnuit in Evul Mediu si nici in zilele noastre. Adu-ti aminte ca Nicolae Ceausescu avea un frate pe care il chema Nicolae Ceausescu (i s-a adaugat ulterior numele Andruta pentru a se distinge de Iubitul Conducator). In aceeasi perioada, Vlad Dracul a avut doi fii cu numele de Vlad care amandoi au domnit (unul sub numele Vlad Tepes, altul Vlad Calugarul, ambele porecle fiind adaugate ulterior mortii lor). In plus, Vlad Calugarul a avut doi fii care au purtat numele de Radu (Radu cel Mare si Radu Calugarul). Iar Radu cel Mare a excelat avand nu mai putin de 3 fii cu numele de Radu (Radu Paisie, Radu Badica si Radu de la Afumati, toti domnitori ai Tarii Romanesti). Botezarea copiilor cu acelasi nume a fost raspandit in randul famililor domnitoare romane, nu stiu daca la unguri a fost la fel. De asemenea, legenda ca Sigismund de Luxemburg ar fi fost tatal lui Iancu este de asemenea o snoava similara aparuta in contrapartida cum ca Mircea cel Batran ar fi fost tatal lui Iancu ! Iancu (Ioan) de Hunedoara a fost fiul cneazului roman Voicu din Hateg dupa cum certifica daniile regale (inclusiv cea de inobilare al lui Voicu) si documentele epocii. Intre Vajk (aka Istvan) si Voicu este o diferenta de circa 400 de ani, Vajk nemaifiind folosit ca nume in secolul XV, mai ales dupa catolicizarea ungurilor
Nu gasesc butonul pentru Big Like asa ca iti dau un Huge Like pentru explicatii.