Amintiri din zbor… dupa 1,2 milioane kilometri zburati ! (partea 1)

Nu e niciun secret! Imi place sa zbor cu avionul. Ma fascineaza lumea aviatiei mondiale, o industrie care angreneaza direct sau indirect milioane si milioane de oameni. Zburand foarte mult (am aproape 1,2 milioane de kilometri zburati), am inceput sa invat companiile aeriene, modele de avioane, joburile. Urmaresc miscarile de pe aceasta piata fascinanta si extrem de activa, in continua schimbare. Nu este o industrie usoara, dimpotriva, competitia a crescut enorm, iar aviatia de acum nu seamana deloc cu cea de acum 10 ani. Exista o presiune imensa pe costuri, pe rute profitabile, pe comunicare. Ce sa mai zic, I love it.

In articolul de azi si in cel de maine vreau sa va spun cate ceva despre zboruri, despre companii, avioane, pasageri si echipaje, intamplari mai mult sau mai putin nostime, pe care le mai povestesc la o bere cu prietenii :).

Dar sa incepem cu inceputul. Primul meu zbor a coincis cu prima mea iesire din tara. Greu sa o uit. Ziua: 1 septembrie 1991. Zborul Bucuresti-Amsterdam. Compania: Tarom. Aeronava: Rombac 1 – 11. Plecam spre Maastricht, orasul in care urma sa studiez timp de un an, primisem o bursa a, pe atunci, Comunitatii Europene in cadrul programului Tempus, un program de sprijinire a invatamantului din tarile recent eliberate de comunism. Mi-aduc aminte ca m-a insotit tot neamul la aeroport – mama, tata, veri, unchi. Sa pleci pe atunci din tara, si inca cu avionul, era un eveniment, mai ales ca plecam pentru un an, un salt in necunoscut spre o Europa la care ravneam cu toti, dar nimeni nu stia cum arata si cu ce se mananca. Ma rog, nu nimeni, dar cred ca, din familia mea extinsa, eram primul reprezentant care calca in Europa de Vest. Am plecat cu 44 kg de bagaje, cu cutite si furculite, cu haine pentru un an, cu plapuma, cum se pleca pe atunci la camin. Cine stie ce era “dincolo” si la ce preturi. Mi-aduc aminte ca in interiorul aerogarii nu intrau decat pasagerii. Se facea o coada imensa pentru controlul de securitate de bagaje care se desfasura exact in portile de intrare de la aeroport. Trebuia sa-ti scaneze totul, si bagajul de mana, si cel de cala. Si se scana, se deschidea, se perchezitiona. Asa parea normal, dar era normal doar intr-o Romanie inca nedesprinsa de comunism.

Dupa controlul de securitate, am scapat de bagaje si m-am ciocnit cu unchiul si mama. O spaga mica sau un zambet mai larg si au intrat in zona interzisa. Dar n-am mai putut sta prea mult, trebuia sa trecem dincolo. A urmat un nou control la bagajul de mana (aveam vreo trei randuri de haine pe mine sa reduc din bagajul extra) si controlul draconic de la pasapoarte. Am urcat apoi niste scari pana la etaj, unde am vazut cum arata Bogatia – un shop cu produse straine vandute in dolari – am cascat ochii mari la bogatia de acolo – bere Heineken, tigari Kent, Johnny Walker, wow, asa o arata Occidentul?

La bord, stewardesele ne-au asteptat cu sampanie. De fapt, sampania a cam curs valuri, toti pasagerii pareau intr-un concurs de baut sampanie. Fetele pareau a avea un bat in fund, erau drepte, tepene si de-o importanta planetara. Am primit si de mancare, dar nu asta conta… sampania curgea valuri, valuri, iar whiskey-ul se bea ca apa. Comandantul ne-a anuntat ca mai dam o tura pe la Constanta. Nu era in program, dar cativa turisti olandezi rataciti pe Litoral voiau acasa si dadeam o fuga sa-i luam si pe ei. Evident, vom ajunge cu intarziere, dar ce conta asta…

Pana la Constanta, ne-am ridicat putin, la 5.000 de metri, si a fost OK. Dar de la Constanta ne-am urcat la 10.000 de metri si atunci a inceput calvarul – imi vajaia capul, aveam o senzatie de greata, totul mi se derula prin fata ochilor ca in ralenti. Ce cumplit e sa zbori cu avionul… Si nici macar nu erau turbulente.

Am planat deasupra Amsterdamului. Era o zi extraordinar de insorita, iar sub noi se vedeau perfect canalele orasului, pline cu ambarcatiuni. Era magic! Era un vis… dar visul este intrerupt de o curba brusca si de un alt avion care trece foarte aproape de Taromul nostru. In acel moment, am umplut punga. Am dat-o stewardesei panicate ca m-am ridicat cand eram la aterizare, si asta a fost primul meu zbor. Un amestec de rai si iad, de rau si fascinatie, de dorinta de a mai zbura si lipsa unui masochism de a mai indura raul de avion. Cica si mama avusese rau de avion cand a mai zburat. S-o mosteni?

Data urmatoare cand am zburat se intampla patru ani mai tarziu, in toamna lui 1995. Ma angajasem deja si, dupa nici patru saptamani, plecam in prima delegatie la Bruxelles. Zburam cu Swissair via Zürich. Zburam business class. Biletul costase cat salariul meu pe noua luni, dar ce conta. Intram in tagma jetsetterilor. Am primit sampanie inca de la intrare si un meniu din care sa aleg ce voiam. Zburam pana la Zürich in doar doua ore si ceva… pana atunci vazusem Europa cu trenul si un drum pana la Zürich dura vreo doua zile si ceva. Imi aduc aminte si nu voi uita niciodata cum apunea soarele in spatele Alpilor in timp ce noi aterizam pe aeroportul elvetian… un apus profund, o valvataie rosie din spatele unor creste albastre cu alb in varf. In spatele muntelui, simteam ca se afla Italia, apoi Africa, o lume exotica, fierbinte, diferita. Tot atunci am descoperit cum arata un business lounge unde poti bea nu stiu cate tipuri de bauturi gratis, poti manca snacksuri si poti citi ziarele intre avioane. In plus, business lounge-ul de la Zürich se mandrea cu faptul ca este unul din primele din lume care ofereau conexiune la internet, o chestie exotica si ciudata despre care citisem in The Economist.

Am crezut ca trec peste raul de avion. Incepusem sa zbor mai des, cu tot soiul de tipuri de avioane, nu numai Boeinguri smechere de pe Swissair, dar mai incercasem si nemuritoarele Antonov 24 ale Tarom, dar, si asa, nu-mi mai era rau, imi placea sa zbor din ce in ce mai mult. La un moment dat, cred ca aveam deja vreo 30-40 de zboruri la activ fara nicio problema, a trebuit sa merg la Sofia in interes de serviciu. Problema era ca Taromul zbura dimineata, iar eu trebuia sa fiu musai dimineata la birou, ca altfel se prabusea lumea, dar, de asemenea, musai sa fiu seara la Sofia. Asa ca am gasit o combinatie stranie – sa zbor cu Taromul la Praga si apoi cu Balkan, raposata companie nationala a Bulgariei, la Sofia. Evident, se zbura business class. Am urcat in Tarom si am descoperit ca zbor cu mai vechiul meu prieten, modelul Rombac 1 – 11, avionul de pasageri made in Romania. Din cauza poluarii fonice, nu mai era acceptat in Uniunea Europeana, asa ca mai opera pe aici, prin Est – gen Praga, Varsovia, Budapesta. Si, surpriza, dupa ce am ajuns la 10.000 m, m-a lovit din nou raul de avion… deci aveam alergie la un model de avion, nu la zburat. Era si asa bine. Oricum, in acel an, sau in anul imediat urmator, Taromul si-a vandut Rombacurile prin Africa.

Daca pe Tarom mi-a fost rau, ei bine, pe Balkan a fost spectacol. Cand am intrat in business class, am crezut ca am nimerit intr-un film western – era un fum de tigara sa-l tai cu cutitul, iar echipajul lui Balkan incinsese un joc de carti bine asezonat cu rakiya. Nu, nu ala care zbura, se pare ca Balkanul facea un tur al Europei de Est, topaind pe la Varsovia, Budapesta, poate si Bucuresti, ajungand apoi la Praga, de unde venea acasa. Asa ca aveau doua echipaje, ca nu puteau lucra atat de mult in conformitate cu reglementarile internationale. Avionul era un Ilushin d-ala sanatos care planeaza cand ii iau foc motoarele, iar clasa business avea scaune fata in fata si o masa incomoda… vezi, Doamne, sa negociezi cu partenerul de afaceri in zbor cine stie ce dealuri. Asa vazusera ei in filmele americane. Nu negocia nimeni, in schimb se juca, aprins, carti intr-un fum de sa-l tai cu cutitul. Inca se putea fuma in avioane, existau randuri de fumatori si nefumatori (de parca ar fi fost o cortina cu ultrasunete sa le izoleze). Trei ani mai tarziu, Balkan Airlines dadea faliment, dupa ce fusese privatizata intr-un mod dubios cu niste investitori-fantoma din Israel. Nu cred ca le-a dus cineva dorul!

Nu toate zborurile au fost line si senine. Evident ca am avut parte de turbulente zdravene. Unele puteau sa fie evitate, dar muschii pilotului nu au vrut sa o ia nici peste nori, nici pe sub nori, ci exact prin nori. Eram intr-o cursa Air Moldova prin 1997, cand operau un avion Antonov 24. Modelul mi s-a parut atat de antic incat probabil ca era prototipul celebrului model, construit in cine stie ce ani ’40-’50. Interiorul elegant, cu mocheta pe pereti, cu stewardese inalte si pe tocuri, atat de inalte ca se dadeau cu capul de tavanul micutului avion, dar cu ambitia neostoita sa ne hraneasca in ciuda oricarei turbulente. Si asa, cand avionul tot se scutura de ziceai ca il electrocuteaza cineva, domnisoarele blonde si simpatice se chinuiau sa ne dea de mancare. Ce folos ca prajitura o adunai de pe tavan la vreun rau de aer, iar cutitele sareau prin cabina mai ceva ca sabiile lui Haceaturian, fetele aveau ambitie. La Chisinau, tocmai se construia turnul de control, mi-e neclar cum erau dirijate avioanele (probabil ca erau), ce este cert e ca, mai intai, pilotul a survolat cu atentie aeroportul, a localizat unde e pista si apoi a aterizat… Se vede ca pe Air Moldova zburau atunci doar fosti piloti militari – baietii confundau Antonovul cu pasageri cu MiG-ul de lupta. Ma mir ca nu am facut si vreun looping la un moment dat.

Mai recent, prin 2010, veneam de la Budapesta cu Tarom. Avion, ATR-ul ala 42 mic cu elice al Taromului, un avion bun de altfel, dar cam stramt si care da unor necunoscatori senzatia de nesiguranta. Era vara, la Budapesta, cer senin, totul parea super OK… Dar, la un moment dat, pe nepusa masa, am intrat intr-o mare furtuna… Dintr-odata s-a intunecat, iar in jurul nostru straluceau fulgerele, de ziceai ca esti intr-un film de tip Starwars in care niste navete spatiale se bat in lasere. Inutil sa spun ca toata lumea a trebuit sa ia loc, chiar si stewardesele s-au asezat si s-au legat strans. Avionul se scutura intr-un mare fel, de fapt, era imposibil sa stai in doua picioare… Si, dupa vreo 10 minute de astfel de zdruncinaturi, cu ceva urlete prin spatele avionului, dintr-odata, ATR-ul nostru a tasnit din norul negru si am nimerit intr-un peisaj pe care nu l-ar imagina nici macar un pictor… apunea soarele, era plin de nori de diverse marimi, dimensiuni si forme si intreg cerul era zugravit in mii de culori din cauza reflexiilor soarelui la apus… Am ramas mut de uimire si nu am putut sa schitez nici macar gestul de a-mi lua aparatul de foto… Furtuna, un nor negru violent avea o forma circulara, iar in fata noastra zburau inca vreo 5-6 avioane, trecand tangential pe langa nor… Era scena din Independance Day, cand avioanele americane se apropiau de nava extraterestra… Cand am aterizat pe Otopeni, au fost ovatii ca la meci.

Evident, astea sunt doar cateva amintiri… si pentru ca nu m-am putut opri din scris (articolul asta e scris pe cursa KLM Amsterdam – Buenos Aires, deci 14 ore tot am avut timp de scris), partea a 2-a va aparea maine 🙂

Pentru ca pe vremea aceea, nu faceam poze prin aeroporturi (era si un pic interzis prin Romania :)), iata ca am gasit una, alta pe net – un avion Tarom Rombac 1 – 11

Celebrul Balkan Air. RIP !

 Iaca si Antonovul lui Air Moldova