De mic, imi placeau trenurile. Cred ca, de fapt, imi placeau calatoriile si, fiindca atunci visul de a zbura cu un avion era unul foarte indepartat, asa eram fascinat de trenuri. In Bucuresti, locuiam cam departe de gara (prin Titan), dar atunci cand eram la munte (cam in fiecare vara, stateam mai bine de o luna la Sinaia sau la Predeal), una dintre activitatile de relaxare favorite era sa ma uit la trenuri. Si sa-mi imaginez unde merg si ce vad calatorii. Mai ales, cele care veneau din strainatate (Ungaria sau RDG), care veneau de pe taramuri aproape interzise muritorilor de rand romani. Dupa Revolutie, cand am inceput sa calatoresc, in primii ani am bantuit prin toata Europa cu trenul (avioanele continuau sa fie prohibitiv de scumpe) si, ori de cate ori am de ales intre tren si autobuz, sa zicem, aleg trenul – fie ca e vorba de Romania sau de aiurea. In ciuda acestui lucru, nu am avut niciodata ocazia sa merg cu mocanita (in Maramures sau in Bucovina, sau oriunde altundeva). Da, am mers cu trenuri care de abia se tarau (mai ales prin India), dar niciodata cu o mocanita autentica. Atunci cand am citit programul gandit de Costin de la Scorilo Turism pentru vizitarea Maramuresului si am vazut ca e inclusa si o tura cu mocanita, m-am urcat pe pereti de bucurie. Era musai sa merg.

In a doua zi de Maramures, aveam doua obiective mari – plimbarea cu mocanita si apoi sa urcam cu telefericul la Borsa, sa ne ducem la Cascada Cailor. Ne-am trezit relativ devreme, pentru a prinde mocanita. Trebuie sa-ti rezervi loc in avans pentru a fi sigur ca te imbarci, poti s-o faci accesand site-ul mocanitei de Maramures (sau CFF Viseu adica Calea Ferata Forestiera Viseu).

Ne-am imbarcat in autocar si, dupa mai bine de o jumatate de ora, am debarcat in gara din Viseu, gara plina cu garnituri de epoca si locomotive cu aburi… ceea ce imi doream de mult sa vad! Locomotive functionale. Dupa cateva minute, Costin vine cu biletele si suntem invitati sa ne urcam intr-un vagon austriac cu geamuri mari, in care vom calatori spre statia Paltin, aflata la vreo 20 km de statia Viseu de Sus. Linia de cale ferata este mai lunga, dar traseul turistic este doar pana la Paltin. Dar sa va zic ceva despre calea ferata forestiera din nordul Romaniei.

De-a lungul vremii, transportul lemnului era asigurat de plutasi, in cazul de fata pe valea Vaserului, pe malul caruia trece calea ferata. Odata cu inventarea motoarelor si a locomotivelor cu abur, au inceput sa apara caile ferate forestiere, inclusiv prin Romania. Calea ferata forestiera de-a lungul vaii Vaserului a fost construita in 1932, dar ecartamentul a fost cel folosit in Imperiul Austro-Ungar, ecartament ingust. Dupa 1945, cele mai multe tari europene au construit drumuri forestiere si au inlocuit trenurile cu masinile. In Carpati insa, s-a preferat exploatarea in continuare a mocanitelor. Locomotivele erau cele cu abur, Romania producand ultima locomotiva cu abur destul de recent, in 1986, iar in 1989 existand operationale 15 linii forestiere, avand aproape 1.000 km de traseu. Dupa Revolutie, multe exploatari s-au inchis, iar sine si locomotive au fost demontate si date la fier vechi. Din fericire, calea ferata de pe Vaser nu a fost distrusa si continua sa fie folosita pentru transportul bustenilor din codrii Maramuresului. Dar pe langa exploatarea industriala, o firma din Austria a simtit potentialul turistic. A reconditionat locomotive cu abur, a reconditionat vechi vagoane romanesti, a adus vagoane folosite in Alpi si a creat acest traseu turistic care a devenit faimos in toata tara. Desi mai are pana acolo incat totul sa mearga ca pe roate, „ca in Austria”, produsul turistic „Mocanita de pe Valea Vaserului” este foarte fain. Si a fost o dimineata de sambata minunata.

Cei de la CFF Viseu au mai multe garnituri, pe care le folosesc in functie de cerere. In weekendul in care am fost, la mijloc de septembrie, plecau trei garnituri de tren cu vreo 10–12 vagoane. Locomotiva era fix ca in filmele acelea de western, folosind bustenii de lemn drept combustibil. La inceput, pufaia linistit, apoi, la un semn din partea controlorilor, am plecat… Incet, incet, ca de aceea e mocanita, prinde cam 10–12 km/ora. Viseu de Sus este relativ intins, asa ca am mers initial prin localitate, apoi am iesit… Cu cat ne departam de Viseu, cu atat peisajul era mai frumos – paduri, apa de munte, soare, munti… ce poate fi mai frumos? Pe drum, am facut cateva opriri pentru turisti – am vazut cum se baga lemne in „furnalul” locomotivei, apoi am oprit intr-un loc pentru ca locomotiva sa se „adape” si, intr-un final, am ajuns la statia Paltinu, unde urma sa stam vreo doua ore. Aici, s-a organizat un soi de terasa, unde poti sa comanzi cate ceva de mancare (carnati sau alte carnuri), am asistat la un show simpatic de dansuri maramuresene sustinut de niste tineri, unii imbracati in straie populare, altii, in haine obisnuite. In fine, pentru cine voia, exista si un mic traseu de urcat un pic pe munte. Austriecii s-au ingrijit si de un mic muzeu al Vaii Vaserului – atat despre mocanite, cat si despre istoria zonei. In Primul Razboi Mondial, aici au incercat sa intre rusii, pentru a patrunde in Imperiul Austro-Ungar, dar au fost respinsi, asa ca inclusiv pe traseul mocanitei se pot vedea urme de fortificatii militare si de foste depozite de munitii.

Daca la dus am facut cam doua ore, fiind la deal si avand parte si de opririle pe traseu, la intoarcere a fost doar o ora si un pic. Timp in care m-am uitat cu drag la traseu, la munti, la vai, la arbori. O plimbare cu mocanita costa de la 48 de lei la 57 de lei (in functie de sezon), dar exista si tarife pentru pensionari, scolari etc. O puteti consulta aici https://www.cffviseu.com/content/ro/mersul-trenurilor-cu-abur Per ansamblu, o experienta faina, am apreciat ca marea majoritate a staffului era formata din tineri si foarte tineri, veseli, entuziasti si cu zambetul mereu. Am plecat destul de euforic de la Viseu. Mai aveam insa ceva de vazut si in cursul dupa-amiezii.

Borsa este statiunea de schi a Maramuresului, dotata cu teleferic, instalatii de schi si cateva partii. Evident, fiind vara, erau doar urme ale sezonului, dar, probabil, in timpul iernii este zapada faina. Si tot ma intrebam de ce Bukovel, statiunea de schi a Ucrainei, devine pe zi ce trece mai populara (inclusiv in Romania), in timp ce Borsa bate pasul pe loc. Probabil, lipsa de interes si lipsa de investitii. Dar fara sa ma gandesc la d-alea rele, am sarit in teleferic si am inceput sa urc pe un deal de un verde crud, pe un traseu care dureaza vreo 20 de minute. Sus, in varf de munte (ma rog, nu e chiar asa de inalt), ne-am regrupat si am luat-o la picior pe un drum destul de usor spre Cascada Cailor. Exista si un alt traseu, spre lacul Stiol, care, vazut din avion (sau din drona), are forma hartii Romaniei, dar, din pacate, nu aveam timp… nu prea poti sa cuplezi in aceeasi zi si mocanita, si Stiol, si cascada cailor, doar daca alergi. Si nu asta e ideea intr-o calatorie.

Cascada Cailor detine un mic record – este considerata cea mai inalta cascada din Romania. Nu stiu exact ce lungime are, in unele locuri am citit ca 80 de metri, in altele ca 90 de metri, acum nu conteaza, cert este ca e o cadere de apa care mi-a adus aminte de numeroasele cascade din fiordurile norvegiene. De ce „a cailor”? Pentru ca legenda, cam sadica, spune ca un urs voia sa manance niste cai si, pentru ca nu putea sa se bata cu toata herghelia, i-a speriat, iar caii au cazut in cascada… ursul avand apoi un ospat pe cinste. Ma rog, din cate stiu, ursul se da in vant dupa carnea de cal, dar cine stie ce gusturi culinare au ursii maramureseni…

In schimb, stiu ce gusturi culinare au maramuresenii… iar pe astea le puteti descoperi mai jos, in fotografii :). Si pentru ca era ultima seara, cantaretii din sat au venit imbracati in straie maramuresene si ne-au cantat pana cand toti am fugit la culcare… a doua zi, iar ne trezeam devreme, ca lung e drumul pana in Bucuresti.

In ultima zi, duminica, am oprit sa vedem Muzeul Femeii Maramuresene, din satul Dragomirna, pe care trebuia sa-l vedem in prima zi, dar, din cauza grevistilor tiristi, nu am putut. Intr-o casa a unei femei care a murit fara urmasi, a fost amenajat un mic muzeu cu tot soiul de instrumente de munca, straie si mobile traditionale care iti sugereaza universul rural maramuresean de pana acum cateva decenii. Din pacate, casa era mica, noi, multi si nu am prea putut sa prind prea multe din povestile ghidei noastre, dar daca sunteti prin zona, merita sa opriti pentru cateva zeci de minute si sa descoperiti adevarata civilizatie maramureseana.

Apoi, am urcat muntii Rodnei, care separa Maramuresul de Bistrita… Era duminica dimineata si, pe drum, ne-am intersectat cu zeci si zeci de femei si barbati imbracati in costume traditionale, hainele „de duminica”, de mers la biserica. Maramuresul a evoluat, Maramuresul s-a schimbat, nu mai este acel taram al caselor, portilor si bisericilor din lemn. Maramuresenii s-au dus la munca te miri unde si, cu banii stransi, si-au construit case impunatoare, moderne, iar cele vechi, de lemn, continua sa coexiste, dar sunt evident in umbra noilor constructii. In Maramures, e musai sa ai o casa mare, incapatoare, sa joci fotbal in sufragerie.

Pe drumul spre casa, am mai facut doua opriri. Ambele, in judetul Bistrita-Nasaud. Una in satul Cosbuc (orice locuitor al Piperei ar muri de ciuda daca ar vedea cum arata satul Cosbuc) si una in satul Rebreanu, pentru a afla (sau a ne reaminti, dupa caz) povestile de viata ale acestui mare poet, respectiv romancier ai Romaniei. In ambele locuri, am avut parte de niste oameni impresionanti de ascultat, oameni care pun inima in ceea ce impartasesc cu turistii, oameni care ii iubesc pe Cosbuc, respectiv pe Rebreanu si oameni care sunt capabili sa-ti insufle dorinta de a reciti lucrari neintalnite, poate, de pe bancile scolii generale. Desi au fost generatii diferite, cei doi geniali scriitori au avut o legatura… Tatal lui Rebreanu a fost coleg de banca cu Cosbuc, iar atunci cand fiul Rebreanu a plecat la Bucuresti din Ardealul ocupat, i-ar fi urat la gara „sa ajungi cat Cosbuc de mare”. Si am mai aflat un lucru interesant – in neinsemnatul orasel Nasaud, exista Colegiul National „George Cosbuc”, liceu fondat in 1863 ca scoala in limba romana pentru copiii granicerilor romani (a purtat vreo 16 nume, de atunci) si care a dat tarii nu mai putin de 17 academicieni – George Cosbuc, Liviu Rebreanu, patriarhul Miron Cristea, Nicolae Balan si altii… Bravo lor si sa speram ca vor mai veni academicieni si scriitori din micutul si prea putin cunoscutul Nasaud.

Am ajuns acasa, candva, spre miezul noptii. Vremea a tinut cu noi… desi prognoza ne amenintase zilnic ca „maine vine ploaia”, aceasta a venit doar in momentul in care m-am dat jos din autocar langa podul Izvor. Dar nu mai conta, cineva, sus acolo, m-a iubit. Si nu numai pe mine, ci si pe zecile de turisti care au dorit sa vada Maramuresul alaturi de Costin. Cum ziceam, Costin are o mica agentie numita Scorilo Turism, specializata pe tururi de cateva zile prin Romania, ajungand in niste locuri cu adevarat speciale. Costin face chestia asta de ani buni si stie aproape toate cotloanele Romaniei. Asa ca daca nu stiti ce sa faceti intr-un weekend, aruncati un ochi pe site-ul lor, si vedeti daca vreo excursie va face cu ochiul. Weekendul acesta este in Tinutul Secuiesc, weekendul viitor, in Basarabia, la inceput de noiembrie, pe la bisericile fortificate sasesti. Si va asigur ca veti avea ce vedea!

Imagini Maramures

Rasarit de soare in Maramures

Am ajuns la gara Viseu de Sus. Mai multe garnituri de tren gata de plecare

Locomotivele au nume… Sa v-o prezint pe Ioana, locomotiva care ne-a purtat pe noi pe valea Vaserului

Langa locomotiva, vagonul cu combustibili

Care din ele ?

Gata, la drum

Vagonul nostru, adus direct din Alpi (inca mai avea harti cu regiuni din Tirol)

Vitezaaaaaa !

Pitoreasca vale a Vaserului

Traversata de poduri de lemn

Prima oprire, primele vanzari in „vagonul-restaurant”

Buna, Ioana !

Aici, Ioana s-a oprit sa bea apa 🙂

Gata de drum !

Ultimii kilometri

Si intram victoriosi in statia Paltinu

Unde lumea se relaxeaza, mai mananca, mai bea

Tabela cu trenurile zilei 🙂 Plecarea din statia Paltinu

Si meniul zilei

Mini-spectacol de dans maramuresean

Ajunge si al treilea tren in gara (noi am fost in a doua cursa)

Primul pleaca inapoi spre Viseu de Sus

Muzeul de la Paltinu

Inapoi, hai la drum !

Exista si vagoane deschise in garnitura

Cel mai important job de pe tren – cel al franarului

De unde o iesi tava aia ?

De la soba ! Avem soba in vagon !

Poza de final cu seful de tren

Al doilea obiectiv al zilei – telefericul de la Borsa

Am ajuns sus pe munte… aici e o pista de schi

Printr-un peisaj pitoresc spre Cascada Cailor

Cea mai inalta cascada din tara

Borsa, statiunea de schi a Maramuresului

Meniul de seara

Oooo… sunt mort dupa carnatii de casa

Seara s-a incheiat cu concert 🙂

Muzeul femeii maramuresene

Ai fata de maritat in Maramures ? Ridici acest „arbore” in curte. Cu cat mai inalt, cu atat mai mare zestrea 🙂

Biserica de la Dragomiresti

Iesirea din Maramures, celebra cale ferata Salva – Viseu

Am ajuns la Cosbuc unde am nimerit in mijlocul unui festival… sarbatorirea nasterii poetului George Cosbuc

Dar fain e calutul !

Buna de dimineata !

Ce mandrii is

Casa memoriala George Cosbuc

Si pasionatul povestitor al vietii marelui poet

Putin mai incolo, casa memoriala Liviu Rebreanu

Si cel care ne-a istorisit povestea marelui romancier

Am avut marea noroc cu vremea… doar la Bucuresti a inceput ploaia 🙂