Trebuie sa recunosc ca am fost de multe ori in Germania, dar o singura data am fost in mod special pentru a vizita Germania (cand am fost la Berlin pentru un weekend lung). S-a intamplat sa tranzitez fie spre Romania, fie spre alte destinatii din Europa Occidentala si sa ma opresc pe parcurs (asa am vizitat Koln, Bonn, Nurnberg, Munchen, Berlin), fie am fost in delegatie (Frankfurt), fie m-am dat jos pe parcursul unei croaziere a carei destinatie principala era, de fapt, Scandinavia (Lubeck). Da, daca ar fi sa fac o lista cu locurile pe care le-am vazut in Germania, aceasta ar fi destul de lunga, dar cum am spus, nu am venit special decat o data. Ei bine, s-a intamplat in toamna aceasta, la sfarsit de septembrie, cand am petrecut cateva zile frumoase in landul Saxonia Inferioara, in jurul orasului Hannover, la invitatia Biroului de Promovare Turistica a Germaniei (German National Tourism Board). Ratasem cateva invitatii de-a lungul timpului, pentru ca tot eram plecat, dar pana la urma s-a intamplat acum si am prins si o zona pitoreasca.

Cred ca, din toata Germania, cel mai mult mi-au placut orasele mici, traditionale. Am vazut cateva prin Bavaria sau la nord de Frankfurt si acum am ajuns sa vad cateva in Saxonia Inferioara. Metropolele Germaniei au fost in mare parte distruse in cel de-Al Doilea Razboi Mondial. Unele orase, cum ar fi Lubeck sau Munchen, si-au reconstruit cate ceva din superbele sale centre istorice, altele, precum Berlinul sau Frankfurtul, au mizat pe modernism, dar adevarata Germanie clasica o gasesti in orasele si in comunele istorice care au scapat de bombele anglo-americanilor. Acolo descoperi case de sute de ani aratand impecabil, acolo descoperi arhitectura traditionala, acea combinatie maiastra de piatra si lemn pe care o credeam tipica doar pentru zona tirolezo-bavareza, dar am descoperit-o si in Saxonia!

Am zburat cu Taromul la Frankfurt. Zbor rapid, lin, plecat la timp, sosit mai devreme cu vreo 20 de minute. Excelent, pentru ca asta m-a ajutat sa prind ultimul ICE, trenul german de mare viteza, ca sa ajung la Goslar, un orasel prea putin cunoscut, unde trebuia sa dorm prima noapte. De fapt, ratam primele ore din program. Initial, ar fi trebuit sa plec cu noaptea in cap cu Lufthansa, dar cum a intervenit ceva, am fost nevoit sa zbor cu Taromul de dupa-amiaza si apoi sa ajung, candva noaptea, in Goslar. Daca as fi ratat ICE-ul, as fi ajuns pe la miezul noptii, asa am ajuns la 10 seara.

Stiti, cand ajung intr-un loc, de abia astept sa fug sa-l explorez. Si pentru ca a doua zi de dimineata stiam ca nu prea o sa am timp, am aruncat bagajele in hotel si am tulit-o in oras. Era zece si un pic seara, dar ziceai ca daduse cineva cu bomba nucleara. Ulitele orasului vechi (hotelul, excelent plasat, la cinci minute de mers pe jos de gara si la doua minute de zona pedestra a orasului) erau complet pustii, din cand in cand aparea cate un suflet. Nu mi-a fost greu sa gasesc piata centrala a orasului, cu cladiri istorice si biserici din loc in loc. Goslar a fost unul dintre starurile economiei germane, prin prima jumatate a mileniului trecut, de cand a inceput exploatarea miniera din vecinatate si a fost declarat oras liber, sub suzeranitatea directa a imparatului. Oameni credinciosi, goslarenii au construit nu mai putin de 47 de biserici, manastiri si capele (majoritatea exista si in ziua de azi), asa ca orasul si-a tras porecla de „Roma Nordului”. Evident, lipsiti de papa, dar si datorita reducerii in importanta a minelor, apogeul a trecut, dar in urma sa a ramas un oras placut. Am ajuns pe la 11 noaptea in mijlocul pietei centrale, acolo unde se afla una dintre minunile arhitectonice ale orasului, vechea primarie (din pacate, ascunsa in spatele unei cortine pentru ca se restaureaza), doua hoteluri cu o fatada traditionala si o fantana luminata vegheata de o pasare aurita (am aflat ulterior ca e vorba de vultur, simbol al Germaniei).

Nu am vrut sa ratez o scurta tura nici pe zi, asa ca, desi m-am culcat dupa miezul noptii, mi-am pus telefonul sa sune devreme. Am trecut in viteza prin sala de mic dejun si apoi am taiat-o spre centru. Evident, ghidul m-a avertizat ca trebuie sa ma intorc la timp. Da, stiu, suntem in Germania, nerespectarea orarelor este o blasfemie ingrozitoare.

Am refacut drumul de noapte, de data asta pe zi, admirand casele vechi cu acele dungi de cherestea incastrate in zidul cladirilor. Orasul nu parea sa se fi trezit inca, probabil ca la dolce vita i-a lovit si pe nemti, pentru ca nu cred ca sunt deja toti la serviciu de la 7 dimineata… Incet, incet, mai apar si cativa trecatori, indeosebi turci, care se grabesc… unde s-or grabi, oare, intr-un orasel asa de simpatic? Bantui inca pe strazi, filmand si fotografiind cand aud ceva zgomot, parca de flasneta, din piata centrala. Abandonez totul si o iau la goneta… Ma uit de unde vine muzichia si descopar sus, sub acoperisul hotelului Schiefer, minunea – la fel ca la primaria din Praga, la turnul din Sighisoara ori la catedrala din Lubeck, apar tot soiul de statuete in miscare reprezentand personaje din istoria oraselului. Nu cred ca „parada” este la fel de veche ca la cele mai sus mentionate, dar e haioasa. Apar si personaje „fine”, cum ar fi imparatul roman de natie germana inconjurat de cavaleri, ceva calareti si, in fine, oamenii marunti care au pus fundamentul bogatiei orasului – minerii! Dar voi vorbi despre mineri un pic mai tarziu pentru ca, dupa terminarea paradei, a trebuit sa ma duc de urgenta la hotel. Plecarea era stabilita la 9:45 trecute fix.

In fine, ne urcam in autocar, fac cunostinta cu restul trupei – reprezentanti de la German Tourist Board, Dan de la Calatoria Perfecta (ma rog, cu Dan ma stiam) si jurnalisti din Austria, Slovacia, Portugalia si Spania. Un grup eterogen, dar interesant.

Primul stop al zilei, la mina Rammelsberg, care pe toate indicatoarele anunta cu mandrie ca este obiectiv aflat pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Si, iata, ajungem la sursa bogatiei Goslarului. Citisem undeva ca mina producea argint, asa ca Goslarul era cu adevarat orasul de argint :). Suntem intampinati de un ghid imbracat in miner… hainele sunt neaose, el nu e insa miner, ci cercetator, istoric si ne va plimba prin mina. Ne spune ca oficial mina are cam 1000 de ani, dar probabil s-a sapat la ea si cu 3000 de ani in urma (Ooooo!), iar prima legenda este spulberata – Rammelsberg nu a dat Germaniei prea mult argint, principalele minereuri extrase au fost cuprul, plumbul si zincul. Bune si astea. Mina a fost inchisa in 1988, dupa mai bine de un mileniu de functionare (inchiderea s-a facut treptat, in ordine si disciplina nemtesti, nu au fost convulsii sociale, ca in cazul inchiderii minelor britanice in deceniul Margaret Thatcher), si, patru ani mai tarziu, devenea sit UNESCO si muzeu. Schnele, schnele, das ist gut!

Intram intr-o sala ampla, dominata de o pictura murala care imi parea foarte nazista. Si asa si e… aici este „Sala platii”, de unde minerii isi luau banii. De la dreapta la stanga, minerii vin din mina intr-un mars militar, se schimba si apoi sunt intampinati de familie, unde au de indeplinit diverse misiuni sociale stabilite de statul hitlerist. Ghidul ne atrage atentia la faptul ca o fetita se uita aiurea… unul dintre personaje era imbracat intr-o uniforma nazista si a fost „refacut” dupa 1945.

Intram apoi in mina, mergeam de-a lungul sinelor de cale ferata, pe aici treceau vagoneti cu mineri, iar azi trec aceiasi vagoneti, dar cu turisti. Noi nu avem parte de turul in vagoneti (ar fi fost distractiv rau), dar dupa ce mai misunam pe urmele mineralelor (evident, au mai ramas, dar nu in cantitati destule sa justifice o exploatare economica), revenim la suprafata si urcam cu un soi de lift pentru o panorama a regiunii.

Goslar a avut diverse perioade de varf, dar si de declin, iar acum am nimerit fix in perioada de declin. In Evul Mediu, apogeul a fost atins datorita minei, apoi a scazut, dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, cand aici s-au aflat baze ale armatei si granicerilor vest-germani, din cauza proximitatii fierbintei granite cu DDR, dar, dupa unificare, bazele au fost inchise si militarii au plecat. Iar in urma lor au lasat foarte multi tineri care nu mai au oportunitati in orasele mici si care se muta in metropole, acolo unde circula banii si unde sunt destule joburi. Asa ca Goslarul mizeaza acum pe turisti si pe sosirea refugiatilor care au reusit sa scoata din depresiune economica alte mici orasele similare din Germania. Asa ca au aparut mai multe pensiuni si hoteluri, iar zona este chiar pitoreasca – dealuri impadurite, numeroase trasee de biciclit si drumetit, orasele istorice pitoresti.

Si, cum ziceam, Goslar nu este chiar singurul orasel istoric pitoresc, asa ca am mai ajuns intr-unul, al carui nume mi-a fost destul de greu sa-l retin – Wolfenbuttel. Dar aveam sa aflu ca aici a aparut si continua sa se produca o marca de bauturi faimoasa in intreaga lume – Jagermeister!

Dupa ce am ajuns la hotelul Rilano 24/7 si dupa vreo doua ore de pauza (am gasit un mall si am facut niste cumparaturi pe fast forward), am plecat pe jos sa descoperim orasul. La fel ca Goslar, un oras vechi, neafectat de razboi, cu cladiri frumoase, dar aveam sa descopar si niste lucruri cu adevarat exceptionale. In timp ce ne plimbam pe o straduta in plina reconstructie (orasul este mentionat pentru prima oara in 1118 si, peste doi ani, vor fi mari sarbatoriri cu ocazia implinirii venerabilei varste de 900 de ani, deci se munceste cu spor prin centrul orasului pentru ca la 900 de ani totul sa fie perfect!), ghidul ne arata o casa cu nimic speciala fata de cele din jur, vis-à-vis de un restaurant vietnamez … „Ati auzit de Jagermeister?”. Yess…. „Aici e locul unde s-a inventat Jagermeister!”. Wow, ce tare, oraselul asta frumos si mic este locul de nastere a unei bauturi faimoase in toata lumea. „Unde se produce acum?”, intreb. „Tot in Wolfenbuttel, dar in suburbii”. Vom descoperi si un mic magazin cu tot soiul de obiecte legate de brand – tricouri, geci, pantaloni etc., etc.

Al doilea „WOW” l-am avut cand am intrat in biblioteca orasului. Numita Herzog August Bibliothek, in memoria ducelui de Brunswick care a largit semnificativ biblioteca fondata de ducele Julius in 1572, detine astazi una dintre cele mai mari colectii de carti vechi din lume! Da, din lume! Si nu auzisem pana acum de Wolfenbuttel. Cladirea, pe dinafara, nu este din cale-afara de spectaculoasa. Da, un mic palat in stil clasic, dar nimic de dat pe spate. Dar in momentul in care intram in camera „obscura”, intunecata, dar cu metri intregi de rafturi de biblioteca stralucind in lumina reflectoarelor, nu pot sa nu exclam WOW! Apoi sa incerc sa ma uit la cat se poate de multe carti. Evident, nu se pot atinge si rasfoi, sunt carti de sute de ani, doar cercetatorii au acces la ele, cea mai veche carte fiind Biblia lui Henry Leul, din 1170! In total, sunt peste 10.000 de manuscrise si carti din Evul Mediu, cum ziceam, una dintre cele mai bogate din lume. Si pentru ca importanta locului sa fie si mai mult reliefata, am aflat ca printre bibliotecarii de la Wolfenbuttel s-a aflat si matematicianul Leibniz, dar si primul dramaturg german Gotthold Lessing, care a influentat toata literatura germana de dupa el.

Si v-am mai promis un WOW. Ei bine, cel de-al treilea WOW este Palatul Wolfenbuttel, palat al ducilor de Brunswick, cei care au facut din Wolfenbuttel un oras al artelor, un oras renascentist si resedinta lor, desi ducatul purta numele orasului invecinat Brunswick (sau Braunschweig). De altfel, ani buni, aici isi aveau resedinta ducii, dar dupa ce unul dintre ei a decis sa se intoarca la Brunswick (asta se intampla in 1753), orasul si-a pierdut din importanta, dar nu si din frumusete. Palatul vazut din fata este magnific, are o fatada incredibila, care te face sa crezi ca ascunde unul dintre cele mai fastuoase palate europene. Ei bine, nu e chiar asa. Fatada atat de frumos ornata are o poveste interesanta – unul dintre duci, ramas intr-o jena financiara, a chemat un arhitect faimos si i-a cerut sa transforme vechea citadela militara intr-un palat renascentist de toata frumusetea. Dar, dupa cum spuneam, ducele nu prea mai avea bani. Asa ca arhitectul i-a sugerat o idee ieftina – sa refaca complet fatada, dar sa nu atinga interiorul. Si pentru ca nu avea destui bani nici macar pentru fatada, sa „deseneze” si niste ferestre false. Ducele a acceptat incantat si asa, astazi, Wolfenbuttel are un palat cu o fatada absolut superba!

Am vizitat si interiorul. In zilele noastre, palatul ducal este liceu, dar in fundul curtii umbrite este un mic muzeu care pastreaza atmosfera perioadei ducale – se pot vizita apartamentele ducale, salile oficiale si alte cateva sali ale palatului.

Si sa nu uit sa mentionez… desi poate nu e o surpriza: si centrul pietonal al orasului este un WOW… prin arhitectura sa frumoasa, prin liniste si prin flori…

Imagini Goslar – Rammelsberg – Wolfenbuttel

Am prin ultimul ICE din gara de la aeroportul Frankfurt

10 seara… am ajuns la hotelul din Goslar

Si nu am putut rata o plimbare nocturna pe strazile pusti

Piata centrala din Goslar

Acesta este orasul Goslar

Arhitectura tipica

Piata centrala

Aici e primaria 🙁

Si micile statui care spun povestea orasului

Mina Rammelsberg, inchisa in 1988, acum muzeu

Pay Hall

Si pictura murala provenind din perioada nazista

Gata de minerit 🙂

Prin tunel

 Nu trebuie sa fi claustrofob 🙂

Poti face un tur si cu trenuletul de mina

Sau sa urci cu liftul

Pana la uzina de preparare a minereurilor

Wolfenbuttel – un oras minunat cu mari surprize

Orasul se pregateste de cea de-a 900a aniversare

Aici s-a produs pentru prima oara Jagermeister

Si aici poti cumpara tot soiul de suveniruri branduite

Celebra biblioteca din Wolfenbuttel

Interiorul este de neuitat

Sa aruncam o privire prin cartile vechi

Exista si globuri pamantesti de demult

Palatul Wolfenbuttel – o fatada de nota 10 (uitati-va la ferestrele de la etajul 1, in dreapta fotografiei. Sunt false :))

Interiorul – sala tronului ducilor de Brunswick

Pranz ducal

Interiorul palatului, astazi liceu