Pam, pam, am de anuntat o noua carte de calatorii. A ajuns deja la o serie, pentru ca este a treia din seria de calatorii ale Ralucai Feher. Dupa ce a dezgolit de tot America si de la brau in sus, si de la brau in jos, Raluca sare acum Pacificul pentru a dezgoli si Asia. Ei, acum, Asia e mare, deci nu sare peste tot, ci se concentreaza doar pet rei dintre ele – Mongolia, Coreea si Japonia. Nu vreau decat sa va zic ca noua carte de calatorii a Ralucai Feher se lanseaza pe 7 decembrie 2016, orele 18:00 la libraria aia frumoasa rau de pe Lipscani – Carturesti Carousel si ca o sa fiu si eu acolo. Sau daca nu ajungeti, poate o luati direct de pe site-ul editurii care o publica. Dar poate ne vedem acolo :).
În orice oraş din Japonia există, doar pentru cei care cred că timpul este un prezent continuu, alei unde anul este 1954. Ocupaţia s-a terminat de doi ani, războiul cu Coreea înseamnă industrializarea rapidă a patriei, prosperitatea coace portofelele care dau să plesnească.
Tokyo, Shibuya, sub şi pe lângă liniile de tren sunt dulăpioare cu beţivi, compartimente de personal din ’54 unde clienţii sunt strânşi unii în alţii în faţa tejghelei de după care, de obicei, veghează o babă ca ultimul templier atent să nu-i fie ciordit Graalul.
Aici e plin şi aici e plin. Cămăşi albe, oamenii de la Toshiba şi Toyota, Mitsubishi şi Sony, ingineri, IT-işti, contabili, manageri presaţi în alţi manageri, sendvişuri de white shirts care nu ştiu alt drum după serviciu decât acolo unde taţii lor au fost înaintea lor şi poate chiar şi bunicii lor care, în ’54, construiau capitalismul japonez de rit nou.
Un dulap e gol şi o vrăjitoare mestecă într-o cratiţă pătrată pusă pe foc. Face chiftele de peşte şi intrăm. E la a treia generaţie aici, pe aleea beţivilor unde anunţă în puţină engleză că e veli intelneşionăl. Cumva confirmând spusele ei, pe uşă intră o indiancă fugită din subconti- nentul ei murdar către Tokyo. Mă uit la ea şi mă gândesc la oroarea drumurilor de lângă Delhi, unde era un parc industrial japonez. Cum dracu’ or putea să se acomodeze acolo oamenii ăştia care se spală de 89 de ori pe zi, care îţi dau la începutul mesei prosopele umede şi uneori fierbinţi, cu care să îţi cureţi ziua grea de muncă de pe mâini şi faţă, care îţi pun la toaletă, normală, de cârciumă, nu numai săpun ci şi beţişoare de urechi, cremă de mâini, periuţe de dinţi şi perii de păr? Vrăjitoarea e mândră de noi, nu a mai văzut niciodată români, ne prezintăindiencei apoi realizează că a mai văzut români. Cum nu!
Komăneci, zice. Și apoi îşi duce mâinile în dreptul zonei inghinale şi taie aerul rapid, de trei ori, într-un V.
Ce înseamnă?
— Komăneci, repetă şi râde.
Da, da. Comăneci, marea gimnastă. Ce-i cu ea?
Komăneci revine în forţă în labirintul de tarabe din Hachinohe.
— Ru-ma-nia? Oooooo!!!!
Ochii, oglinda sufletului, caută disperaţi o priză, să se agaţe în căderea pe lângă înaltul versant al confuziei. Habar nu au nimic despre Rumania. Ce-o fi asta? Daaaar am antrenamentul făcut.
— Komăneci, le arunc frânghia şi ei se prind de salva- toarea informaţie: Komăneci, ooooo, Komăneci!!!
Apoi, la unison, întreaga audienţă face gestul în V, un fel de invitaţie la sex şi râââââd, râââââd. Apoi zic:
— Komăneci, Takeshi.
Nimeni nu vorbeşte engleză. Însă Google Translate face minuni. Japonezii şoptesc tandru în microfonul iPadului, rar, voce măruntă, câte patru minute vorbesc, apoi se trag într-o parte aşteptând ca tehnica să traducă frazele elaborate. Iar Google Translate zice ceva de genul: decupat succesul gimnastica costum dar comediant Takeshi facut bine Comăneci.
Eeee!!!, şi acum ce fac cu supa asta superbă? Hai să mai încercăm o dată. Un alt japonez, cu ochelari, se apleacă peste microfon şi explică şi mai elaborat/detaliat ce e cu Nadia noastră şi Takeshi şi semnul straniu.
Google zice: Takeshi comedie regizor ani gimnastică costum care este înalt Comăneci râs mult.
Punându-le cap la cap, realizăm că semnul cu V-ul inghinal e trimitere la cracul decupat înalt al costumului de gimnastică al Nadiei, de care a facut mişto comicul Takeshi. Perverşilor. Japonezii aşteaptă cu sufletul la gură să anunţăm că ne-a picat fisa. Zicem Komăneci şi facem semnul. Audienţa îşi urlă aprobarea.
Două săptămâni mai târziu. Osaka, cartierul Namba
Desigur şi aici există o alee a anului ’54. E luminată de felinare roşii şi azi, joi, e plină ochi, pentru că Japonia are bank holiday şi tot poporul e vărsat în crevasele oraşelor, pe alei scufundate în timp unde servesc bătrâne cocoşate, cu braţele pătate de la uleiul sărit de la yakitori.
Mâini flutură, ne cheamă înăuntru şi intrăm printre franjurile de plastic la Sai, bar de sake unde se stă în picioare, om lângă om, într-o îmbrăţişare de metrou la rush hour. Chelneriţa e, de data asta tânără, a locuit în Australia unde a făcut surf. Vorbeşte deci engleză. Ce bem?
Nu ştiu. Un bătrânel cu păr alb reazemă barul lângă două puştoaice mangă închise în paranteză, la dreapta de el, la stânga de un domn cu ochelari de sub care zâmbesc umezi ochi în care pluteşte un ocean de sake şi iubire. În spatele nostru, o femeie superbă, pe la 40–50 de ani, bea Heineken în compania a trei bărbaţi care, deşi nu ştiu engleză, nu mai suportă să nu ne întrebe de unde suntem, gesticulând şi repetând cuvinte pe care surferiţa de bar le prinde ca Toldo şi ni le traduce rapid. Suntem din Romania.
— Cum?
Rumania, Romania, Comăneci. Fac gestul. Audienţa izbucneşte la unison într-un răget de râs apoi preiau cu toţii, ca într-un flash-mob, semnul în V urlând Komăneciiiii, Komăneciiii!!!
Nadia nu aude, mă mir că nu aude. Se urlă atât de tare încât alţi indivizi de la alte baruri îşi fac loc în vagonul nostru cu sake.
Doamna bine declară că e din Nara, cei trei prieteni fiind din Sendai, Nara şi Osaka. Scot mobilul, pozele cu Braşovul şi le plimb prin audienţa de 20 de oameni. Cel de lângă mine, un domn sfios cu ochelari, declară că tumolou e în avion. Fetiţele pilite sunt extaziate şi una dintre ele, pe care o cheamă Kyot şi care a mărturisit deja în repetate ocazii că iubeşte sakeul, îşi exprimă dorinţa de a se mărita şi a face trei băieţi, de data asta alegându-l soţ pe Iulian. Cetăţeanul din stânga îi atrage atenţia abrupt să aibă grijă căci Iulian este un bampaia man, adăugând pentru restul audienţei: man eatăr. Aaaaa, bampaia, adică vampir. Nu, n-ai înţeles! Bampaia, man eatăr e Kyot, ai grijă să nu-l halească pe Iulian şi să-i scuipe oscioarele aici, în Namba.
Încântat de turnura internaţională a serii, moşuleţul coliliu din colţ oferă tuturor câte un pahar cu sake şampanizat. Dama bine ne întreabăunde am fost, îi spu- nem de Hiroshima şi Nagasaki şi, impresionată, după ce ne mulţumeşte apropiindu-şi mâinile în rugăciune, mă ia în braţe.
E 1954, e 1976, e un timp în care oamenii sunt curioşi şi se apropie ca iepurii şi animăluţele de Albă ca Zăpada adormită în pădure.
— Du iu laic Japan?, te întreabă neîncrezători dar plini de speranţă.
— Very much.
— Bat uai du iu laic Japan?
Pentru că nimeni nu mai e ca voi pe pământ. Pentru că aţi luat două bobârnace atomice şi acum sunteţi unde sunteţi, pentru că aţi trecut de la feudalism la capitalism în 50 de ani, pentru că trenurile merg cu 350 de kilometri pe oră şi naşul se înclină când intră în vagon, pentru că ţi se spune mă scuzaţi şi mulţumesc frumos, eşti urmărit de arigato gozaimassss peste tot ca de propria umbră într-o zi cu soare pe la patru, pentru că mâncaţi bine şi pentru că sunteţi curaţi şi pentru că râdeţi de Komăneci şi…
E 11 noaptea în luna august a anului 1954 în orice oraş din Japonia. Cârciumile se închid şi în barul Sai se urlă la unison Komăneci şi se taie aerul în V. Apoi ne împrăştiem pe străzi, unii cu gândul să meargă mâine la Braşov, alţii cu gândul să rămână în Japonia pe viaţă.
Imagini Japonia
