Este destul de simplu sa-ti planifici o calatorie prin insula Flores… exista o sosea care strabate insula mai mult pe lung decat pe lat, care incepe undeva prin vestul insulei si se termina in extremitatea sa estica, la Labuan Bajo, punctul din care te poti imbarca pentru Komodo si celebrii sai dragoni. Calatoria prin Flores nu este chiar foarte usoara – desi calitatea drumului s-a imbunatatit ametitor in ultimii ani, o calatorie prin Flores continua sa te ameteasca –, cred ca sunt mii si mii de curbe pe aceasta sosea care are vreo 300 – 400 km. In schimb, peisajul este incredibil – te intalnesti cu vulcani de forme perfecte, descoperi coaste cu plaje virgine de pus pe desktopul computerului de la birou, o vegetatie care de la un kilometru la altul poate fi o jungla exuberanta sau stepa arsa de soare (asta, in sezonul secetos, care corespunde verii de la noi, ca in anotimpul ploios este verde peste tot). Am strabatut Transfloresiana in cam patru–cinci zile si cred ca as fi putut sta si bantui inca mult mai mult decat atat, dar, deh, timpul era limitat. M-am gandit ca in randurile urmatoare sa trec in revista locurile pe unde ne-am oprit si ce am vazut si facut acolo. Si o sa vedeti ca sunt extrem de variate… Ideal si confortabil, poti sa te invarti cu Transfloresiana cu o masina inchiriata (cu tot cu sofer). Dar am vazut mai multi straini calare pe motorete – inclusiv cupluri de fete – Flores este o insula fara probleme de criminalitate, dar, da, din cauza curbelor si a urcarilor, si a coborarilor, trebuie sa stii sa conduci…
Dupa tura de dimineata pentru revederea cu Kelimutu si micul dejun luat inapoi la lodge, ne-am urcat in autocarul care urma sa ne fie casa pentru urmatoarele cateva zile. Din nou. Flores este o insula care se vede calatorind mult, dar, iarasi, drumul este de cele mai multe ori extrem de pitoresc. Am coborat din satele de munte din jurul lui Moni, ajungand in Ende, oraselul de pe coasta sudica a insulei, de unde am decolat data trecuta. Daca insula Flores este intr-o imensa proportie catolica, cele doua mari orase-porturi Ende si Labuan Bajo au o semnificativa populatie musulmana, provenita din insulele musulmane din jur – in Ende, chiar 50% sunt musulmani, asa ca peisajul se schimba – apar moscheile si basmalele, dar nu pentru mult timp – dupa cativa kilometri de-a lungul oceanului, dupa o moschee spectaculos construita fix pe mal, revenim in zona catolica a Flores-ului. Ma rog, ca si islamul in Java sau Sumatra, protestantismul in Toba si Tana Toraja ori hinduismul in Bali, nici catolicismul nu este pursange – indiferent de religia actuala, toti indonezienii au niste traditii si obiceiuri adanc inradacinate in perioada de dinainte ca marile religii moderne sa penetreze insulele, care raman, in ciuda faptului ca se duc la temple, moschei sau biserici. Cultul stramosilor prevaleaza, spiritele si zeii sunt prezenti peste tot (de la Konderatu, zeul vulcanului Kelimutu venerat de catolicii din Moni, sau Zeita Marilor de Sud, pentru care orice hotelier musulman de pe coasta sudica a Javei tine in permanenta o camera goala), iar sacrificiile de animale sunt la ordinea zilei din Sumatra si Borneo pana in Papua si Timor. Canibalismul a disparut (chiar si cel de pedeapsa din Toba sau cel razboinic din Borneo), dar nu se stie niciodata cand vreo miscare de revenire la traditii il vor face sa renasca te miri unde.
Prima oprire am facut-o la Penggajawa, plaja albastra. Da, in Flores, exista o plaja albastra, iar asta este datorita numeroaselor pietre de culoare turcoaz. Penggajawa nu este o plaja amenajata. In afara de un soi de popas unde poti manca si bea cate ceva, nu exista nimic – nema sezlonguri, nema umbrelute, iar plaja este o gramada de pietre – dar ce pietre! Imensa majoritate are o culoare albastra (diverse nuante). Nu, nu sunt doar pietre albastre, sunt cateva si de alte culori, dar cele mai multe sunt albastre. L-am intrebat pe ghid de unde au aparut pietrele astea albastre. Nu stie si nici nu crede ca stie cineva. Nu pentru ca ar fi vreun mister legat de vreo civilizatie extraterestra, pur si simplu pentru ca nimeni nu a studiat originea pietrelor albastre. In schimb, au devenit atat de populare incat multi (am si vazut cateva femei) vin aici sa stranga pietrele albastre, pentru a le vinde. De altfel, in seara respectiva, cand am dormit pe coasta cealalta, pe coasta nordica, la o pensiune tinuta de un ordin religios catolic, gradina era amenajata cu mii de pietre albastre care sunt doar la sud, in Penggajawa. Tinand cont viteza cu care sunt stranse pietrele albastre, e posibil ca in curand plaja albastra sa nu mai fie albastra, ci neagra… pe sub pietricele, pietre si bolovani, se afla nisip negru, nisip vulcanic.
A doua zi dimineata, am petrecut prima zi intr-o zona de baie, inot si snorkeling de vis. Se numeste 17 Islands National Park (de fapt, nu sunt 17 insule, ci, mai degraba, 23, toate fiind nelocuite, dar a primit numele de 17 insule in cinstea zilei nationale a Indoneziei – 17 august 😊.
In schimb, parcul national nu are nimic nationalist, este pur si simplu o zona marina, cu insulite pline de vegetatie rasarind ici si colo, un mic paradis cu plaje virgine, nisip fin si alb, mare verde (sau albastra) si milioane de pesti. Prima oprire a fost, probabil, cea mai interesanta – dupa ce am trecut pe langa o padure de mangrove, ne-am apropiat de niste arbori pitici la marginea apei, care de departe pareau plini de pungi de plastic negre… ce naiba om fi ajuns la lada de gunoi a Riungului, oraselul de langa. Ei bine, nu erau pungi negre, erau asa-numitele „vulpi zburatoare” – flying foxes, un soi de lilieci uriasi care se hranesc cu fructe si nu sunt chiar orbi in timpul zilei… dar e perioada in care se odihnesc, agatati de crengi, cu capul in jos si cu aripile acelea ca de plastic infoiate in jurul corpului… Si prin vreo 20 – 30 de pomi erau cu miile… Wow! Cu cat ne-am apropiat mai mult, au inceput sa se miste un pic mai departe – nu le placea sa fie deranjati… vulpile zburatoare devin active insa brusc imediat dupa apusul soarelui, cand zboara in formatii de mii de exemplare spre interiorul insulei, in cautare de fructe… Am asistat la acest spectacol unic in zona Komodo, cateva zile mai tarziu, dar voi reveni cu povestea in articolul destinat acestei insule. In schimb, dupa ce am fotografiat de s-au umplut cardurile de memorie, am pornit spre una dintre insulele pustii si cu o plaja extraordinara – pe drum, cei care stiau sa inoate s-au aruncat in apa calda si plina de pesti multicolori, iar apoi a venit vremea de balaceala si, evident, de gratar cu peste sub un palmier… „Viata e frumoasa, dar trebuie traita”, spunea un clasic in viata!
Pe drumul spre Bajawa, unul dintre orasele relativ importante ale insulei Flores, din pacate, un pic cam tarziu, pentru ca ne-am tot oprit pe drum fie sa admiram vulcanul Inerie, fie pur si simplu sa surprindem relaxata viata rurala din satele de pe drum, am ajuns la izvoarele termale Mengeruda… o zona amenajata chiar interesant… un mic helesteu natural, din care curgea un mic parau spre o minicascada care servea pe post de hidromasaj la spate!
Bena este, probabil, acel sat de poveste, sat traditional pe care mi-am dorit dintotdeauna sa-l vizitez in Flores. Am vizitat intr-o dupa-amiaza tarzie un mic sat, Lio, langa Moni, in prima zi de Flores, dar Bena a fost cu adevarat un sat superb. La cativa kilometri de orasul Bajawa, inconjurat de dealuri si de vulcani, intr-o zona climatica cu o vreme excelenta, Bena este un sat locuit de poporul Ngeda, una dintre cele cinci comunitati etnice de pe insula Flores. Desi declarati catolici, Ngeda continua sa se inchine Gae Dwa, zeita care uneste Cerul cu Pamantul. Este o societate patriarhala (sefii satului sunt in Sfatul Batranilor), dar mostenirea (inclusiv casele cu pamantul) se transmite din mama in fiica – barbatul este sef in casa, dar proprietară e femeia! Spre deosebire de traditiile din toata lumea, in care sotia este cumparata de familia sotului si se muta in familia sotului, la Ngeda situatia este pe dos – familia sotiei cumpara sotul si acesta se muta in clanul nevestei. Astfel de societati bazate pe matriarhat sunt putine in lume, iar gandul imi fuge acum la nepalezele care se casatoresc cu mai multi frati deodata. Ce face Bena asa speciala? Este unul dintre putinele sate din zona care si-au pastrat cu strasnicie arhitectura traditionala – casele de lemn, cu acoperisuri inalte din frunze de palmier, ornate cu capete de tauri si maxilare de porc (numarul lor simbolizeaza prosperitatea familiei respective), structuri megalitice ce onoreaza stramosii si mai ales insemnele clanului din care fac parte, sus, pe casa. Ca si in cazul batacilor din Sumatra, spiritele stramosilor continua sa vietuiasca in preajma caselor, de aceea mormintele lor se afla fix in fata casei. De altfel, satul este format din doua randuri de case, stanga si dreapta, iar in mijloc, ca intr-o curte enorma a satului, se afla structuri megalitice si morminte – aici au loc si sacrificiile de animale sau de pasari, cu ocazia principalelor sarbatori anuale.
M-am plimbat linistit prin sat. Localnicii sunt obisnuiti cu turistii si satul pare prosper. Marea majoritate continua sa fie fermieri, dar castiga o rupie in plus vanzand suvenire home made sau gazduind turisti in casele lor traditionale. Se pare ca sunt avantaje sa nu-ti pui tabla pe casa – turistii curg si lasa bani seriosi. In capatul satului, se afla un pavilion inconjurat de flori, de unde poti admira frumusetea muntilor inconjuratori… In spatele meu, urca alene un batranel din sat. „Este orb”, imi spune ghidul. „A orbit acum cativa ani”… Batranul urca incet, cu grija, fara sa vada, stie fiecare bolovan si il evita, si se asaza in pavilion cu ochii spre aceasta frumusete. Incepe sa cante din fluier… E unul dintre acele momente in care, desi te afli intr-un mic paradis, te umpli de tristete…
Urmatoarea oprire a fost in satul Aimere, din nou, pe coasta sudica a insulei Flores, cunoscuta pentru productia de arak, bautura alcoolica distilata a Asiei de Sud-Est, raspunsul dat de Indonezia (si nu numai) tuicii, palincii, whiskey-ului sau grapei. Se distileaza fructe de palmier si se pare ca aproape fiecare curte gazduieste o astfel de fabrica (inteleg ca Aimere este vazut ca un El Dorado de toti iubitorii de alcool din arhipelag – mai ales din insulele musulmane, unde alcoolul este, teoretic, blamat, dar, de facto, se bea serios). Procesul este destul de primar – implica un boiler unde fierbe vinul de palmier, niste tevi lungi din bambus si o sticla de plastic (inevitabilul PET), in care curge produsul final. Am gustat – soft drink pentru un european 😊.
In schimb, dupa o livada cu palmieri, am ajuns din nou pe o plaja pustie, cu nisip de culoare neagra, cu un vulcan in departare si cu o mare calda, calda… unii numesc asta paradisul.
Am continuat drumul meandrat printre vulcani, catarandu-ne pe inaltimi si coborand pante care, la prima vedere, erau imposibile pentru un autocar si, dupa o noapte in Ruteng, am intrat in tara orezului… muntii si vulcanii cu peisajele lor imposibil de frumoase au ramas in urma, pana la Labuan Bajo, destinatia noastra finala din capatul vestic al insulei Flores, mai era un pic si mult orez. Dar evident, o excursie trebuie sa aiba si niste patanii, ca altfel nu ai despre ce glumi si rade la intoarcere – ni s-a stricat autocarul (cel vechi ramasese la Ruteng pentru ceva reparatii si, iaca, aveam parte de unul „nou”). Dar autocarul cel nou a capotat dupa vreo 30 km, asa ca ghidul a sunat la agentie sa trimita autocarul „vechi”. Pana sa vina, am oprit vreo doua bemo, microbuzele care asigura transportul public pe soselele insulei, si am continuat mai departe pana in satul Cara, unde se afla asa-numitele spider rice fields – culturi de orez concentrice, care de sus arata ca niste panze de paianjen. Bemo-urile au oprit la intrare, unde am urcat pe un deal sa admiram privelistea acestor campuri de orez… si, da, chiar aratau a panze de paianjen.
Daca la munte locuieste neamul Ngeda, aici, la campie, locuiesc cei din neamul Manggarai, unde impartirea pamantului pare sa fie extrem de egalitarista. In mijlocul terenului fiecarei comunitati, se intalnesc capii familiilor, iar seful satului infige un tarus. De acolo, se imparte pamantul cum ai taia un tort – linii drepte, concentrice impart terenul, iar fiecare familie primeste o felie de pamant in functie de cati membri are (cand se trag liniile, in dreptul batului fiecare cap de familie pune un numar de degete egal cu numarul de membri de familie – este unul dintre locurile unde degetele groase sunt preferate). Iar apoi, toata familia isi planteaza felia cu orez. Din pacate, nu am prins o perioada in care orezul era verde, asa ca de fapt nu am vazut decat terenul impartit dupa traditia seculara, urmele „paianjenului”, dar acel verde impresionant al campurilor de orez a lipsit… ar fi trebuit sa venim in septembrie sau in primavara (in Flores, sunt doua recolte de orez).
Desi orezul este mancarea de baza a asiaticului, iar peste tot exista campuri de orez, aceste campuri in forma de panza de paianjen nu exista decat in zona aceasta a comunitatii Manggarai – un localnic imi spune ca aceste campuri unice in lume sunt un simbol al intelegerii si egalitatii intre oameni, dar si intre oameni si natura. De ar fi asa peste tot…
Dupa opriri repetate in mai multe sate, pe marginea drumului sau printre vulcani, intr-un final, am vazut de departe, de pe ultimul deal urcat (si al nu stiu cate sutelea), marea si zecile de ostroave de la capatul insulei Flores… printre ele, se aflau si insulele Komodo si Rinca, devenite faimoase datorita dragonului de Komodo, asa-numitul „ultim dinozaur de pe Pamant”… si dupa inca vreo jumatate de ora, am ajuns in Labuan Bajo – „Acum zece ani, aici era un sat de pescari in care nici nu prea aveai unde dormi. Acum, sunt zeci de hoteluri, restaurante, iar Labuan Bajo tinde sa devina un mic Bali”, zice ghidul. Autoritatile din Flores s-au gandit sa mizeze pe turism, asa ca au investit masiv intr-un aeroport disproportionat de mare (dar, probabil, vizionar), prin care curg zilnic zeci si sute de turisti straini care, toti, vor sa vada dragoni, iar o parte iau si insula Flores la picior (sau, mai precis, la roata). Si au ce vedea – peisaje superbe, comunitati traditionale, vulcani, lacuri, plaje albastre, negre, roz sau albe, mari si, mai ales, mii de oameni zambind larg, cu gura pana la urechi, parand cu adevarat fericiti ca ne vad… o insula pe care o iubesc si in care sper sa revin, la un moment dat.
In caz ca vreti sa mergeti pe cont propriu
Eu am zburat cu Qatar Airways la Kuala Lumpur si, pentru ca excursia a constat si intr-un tur al insulei Flores (despre care voi scrie mai incolo), am decolat din Bali. Conexiunea este scurta la dus (spre Kuala Lumpur) si la intors (din Bali), si, ca de obicei, serviciile au fost de 5 stele. Din Kuala Lumpur pana la Medan, am zburat cu Air Asia Indonesia, apoi, din Medan in Bali, cu Lion Air, iar din Bali in Flores, cu NAM Air (pe aeroportul din Maumere).
Insula Flores este deservita pe soseaua principala (asa-numita Transfloresiana) de autobuze antice, de microbuze si de masini. Ideal ar fi insa sa ai masina ta – fie ca inchiriezi cu sau fara sofer. Masini de inchiriat sunt mai greu de gasit in Flores (nu si imposibil), in schimb, e usor sa inchiriezi motociclete (am vazut destui straini strabatand aceasta insula superba pe motorete, chiar si cupluri de fete). Inchirierea motoretelor poate costa in jur de 50.000 de rupii pe zi (3 euro) plus motorina, iar o masina (cu sofer) poate costa 600.000 – 800.000 de rupii pe zi (36 – 48 de euro) all inclusive, iar soferul poate fi si ghid. Daca sunteti doua-trei persoane, pretul este chiar rezonabil. ATENTIE – desi soseaua este in conditii bune, este plina de curbe, iar localnicii nu conduc cu prea mare atentie.
Imagini insula Flores
O frantura din Transfloresiana
Orezarii in pregatire
Bemo – transportul in comun din Flores si cam din toata Indonezia
Ende, orasul de sub vulcan
Plaja cu pietre albastre
Si cam asa arata pietrele – diverse nuante de albastru
Multe sunt stranse si vandute pe insula
Pranz pe malul marii
Si fetele de pe scuter iau o pauza de masa
Apus de soare la Riung
In drum spre 17 Islands National Park
Pfff… ce sunt chestiile alea negre in copaci ? Pungi de plastic ?
Nu ! Sunt mii de vulpi zburatoare, de lilieci !
Cam asa arata in pozitia de odihna
Daca sunt starnite, isi iau zborul
Si se aseaza pe alt copac
Ce frumoasa este marea …
Asa ca cine stie sa inoate nu sta prea mult la discutie
Dar si de pe plaja e fain
Pentru o balaceala de neuitat
Evident, trebuie sa si mananci – ce altceva decat peste
Siesta
Inapoi in Riung. Trebuie sa ne continuam drumul
Peste dealuri si munti
Printre vulcani
Bineveniti de zambetele localnicilor
Uneori ni se chiar canta de a girl band
Izvoarele termale de langa Bajawa
Bena, satul traditional
Numeroasele altare pe care trebuie sa le eviti cu grija
Evident, poti gasi si suveniruri – toate locale
Asa se masoara bogatia casei
Altarele au forme diverse
Femeile din sat tes acum si pentru turisti
Zambet din Bena
Acel moment emotionant … orbul din Bena cantand la fluier
Frumusetea insulei Flores se gaseste la fiecare colt
Unul dintre cele mai faimoase locuri din Indonezia – satul producator de arak – Aimere
Si aici curge distilatul de arak
Pe plaja neagra din Aimere
Indonezienilor le plac culorile – inclusiv la torturi
Am ramas cu masina in drum… asa ca au venit toti copii din zona
Ne urcam in bemo
Nu, nu e deloc rau
Asa arata arborele cafea – pe aceeasi ramura, gasesti si flori de cafea, si bobite de cafea
Orezariile ca o panza de paianjen
Micuta vanzatoare de citrice din Flores
Plantat de orez
Si politia s-a oprit sa se fotografieze cu noi
Se profileaza sfarsitul calatoriei prin Flores… suntem la capatul vestic al insulei
Portul Labuan Bajo – de aici ne imbarcam spre Parcul National Komodo
