În copilărie am citit prin cărți – cred că prin romanele lui Mark Twain, despre vasele cu zbaturi de pe Mississippi. Apoi am văzut un astfel de vas la Disneyland – dar știți cum e la Disneyland, nu știi cât de mult e adevărat și cât e magie 😊. Bangladesh este o țară a apelor. Circa 80% din teritoriul național este inundabil, iar pericolul nu este chiar o sabie a lui Damocles – inundațiile au loc destul de frecvent, lăsând în urmă cam 5.000 de morți și sute de mii de case (mai bine zis, cocioabe) distruse în fiecare an (e o combinație de ploi diluviene aduse de muson, eroziunea solului și creșterea nivelului fluviilor). Dacă te uiți la harta țării, vei vedea că peste tot sunt râuri, fluvii, iar ceea ce vezi la fața locului este că pe lângă aceste brațe navigabile, se află milioane de pâraie, iazuri, heleșteie, ochiuri de apă – există sate în care aproape fiecare casă are ochiul ei de apă ! Ei bine, în acest context, de-a lungul mileniilor, logic, transportul a avut loc mai ales pe calea apelor – e cel mai simplu, ieftin, ușor și rapid. Așa că pe lângă transportul mărfurilor, până la apariția șoselelor (care, apropo, sunt surprinzător de bune, dar incredibil de aglomerate), transportul persoanelor s-a făcut de-a lungul timpului tot pe ape. Iar în perioada colonială, mai ales după Primul Război Mondial, colonialiștii britanici au pus la punct un sistem de transport cu vase cu motoare pe aburi – numele acestor vase care provin din anii 1910 – 1930 sunt THE ROCKET – Racheta. Nu știu dacă acest nume a apărut în anii ’20 ai secolului trecut ca un nume de mândrie (sunt convins că atunci generau o viteză amețitoare) sau, mai recent, la mișto, cert este că pentru mine era un nume haios. Și atunci când m-am gândit foarte serios să mă duc în Bangladesh, mi-am zis că e musai să merg cu THE ROCKET.
Nu există o singură THE ROCKET. Sunt mai multe (e drept, multe sunt deja retrase, înțeleg că au fost vreo două duzini în perioada lor de glorie), dar toate sunt de acum aproape 100 de ani și toate continuă să aibă acele cabine din lemn și atmosfera interbelică. Acum, din câte am înțeles, mai sunt în funcțiune două sau trei – aparțin companiei de transport de stat – Bangladesh Inland Water Transport Corporation. Este limpede că nu poți cumpăra bilete on-line, ci doar de la birourile BIWTC (din port sau mai e un birou central pe undeva prin oraș) sau mai degrabă printr-o agenție de turism. În cazul meu, a fost parte din pachetul turului de 5 zile prin Sunderban – în prima zi am vizitat Dhaka, apoi, seara, m-am îmbarcat la bordul unei THE ROCKET în direcția Hularhat, de unde urma să mă preia o mașină spre Khulna, cu oprire în orașul istoric Bagerhat. Plecarea cu THE ROCKET a fost până cu o zi înainte de îmbarcare sub semnul întrebării – ba merge, ba nu merge – va dați seama că un astfel de vas se tot strică și uneori te poți trezi că nu mai pleacă. Evident, există și un plan de rezervă – nu numai THE ROCKET transportă oameni pe râurile Bangladeshului, ci și vapoare obișnuite, hai să le zicem moderne. Dar, evident, eu voiam să merg cu THE ROCKET, vasul de legendă al începutului de secol XX. Și nici nu știți ce m-am bucurat să aflu cu o zi înainte că BIWTC a confirmat – se merge cu THE ROCKET, e drept, cu cel mai mic exemplar încă funcțional, numit P.S. Tern ,care are o capacitate de vreo 700 de pasageri. E unul dintre cele mai tinere – construit în 1935, a avut motorul pe aburi înlocuit în anii ’90 cu un motor diesel de către o firmă suedeză. Ca și restul rachetelor încă în funcțiune, a fost construit în Kolkata de către englezi și lansat ca un simbol de lux, siguranță și viteză – în anii ’30 – ’50, doar elita își permitea să călătorească cu THE ROCKET, după independență, s-a democratizat.
În acest moment, există trei clase pe THE ROCKET – clasa 1 are cabine cu aer condiționat și ventilator (care, șocant, chiar funcționează), cu un televizor care nu funcționează (nici nu m-am chinuit prea mult să-l fac să meargă) și cu o chiuvetă. Toaleta este pe hol și sunt câteva toalete în stil european doar pentru clasa 1. În spatele vasului se află clasa a II-a – cam același tip de confort, doar că nu există aer condiționat și parcă nici chiuvetă, dar tot cabine. Și clasa a III-a sau, mai bine zis, pe jos – îți întinzi un covor, un cearșaf sau ce vrei tu și călătorești pe puntea interioară (mă rog, vasul este relativ deschis, nu te poți plânge de lipsă de aer, e drept, de multe ori combinat cu miros de diesel.
Prețul unui loc la clasa I este 3.124 taka (33 euro) la clasa 1 și 1.710 taka (18 euro) la clasa a II-a, până la Hularhat (THE ROCKET operează până la Morelganj, făcând aproape 24 de ore până acolo. Până la Hularhat faci cam 18 ore). În banii ăștia, primești și cina, și micul dejun (cina, cam bangladeshiană, micul dejun, cam englezesc). Cei din clasa a II-a au acces pe puntea celor de la clasa I pentru priveliște și un pic de aer curat (clasa I e în fața vaporului, în timp ce clasa a II-a e în spate, venind și un damf distins de diesel ieftin și prost).
Cum a fost călătoria? Interesantă. Cabinele erau relativ curate, deși cearșafurile nu părea să vadă prea des un detergent de calitate. Interesant era PET-ul spânzurat sub aerul condiționat pentru a capta apa care curge. La cerere, venea un nene să dea cu spray anti-țânțari, dar nu pot spune că avea o eficientă prea grozavă. Mult mai eficiente erau prosoapele, și ele provenind din perioada de dinainte de Independență, care făceau genocid printre țânțari – dar nici ei nu erau prea agasanți.
Lumina asigurată de neoane cam chioare asigura locului o atmosferă retro. Cabinele erau de lemn, iar peste cabine s-au pus niște table în stil local – dacă te urcai pe THE ROCKET, vedeai că era cam ruginită. Drumul în schimb a fost destul de lin. Vasul a mai oprit pe drum prin câteva locuri – la prima oprire, atât de multă lume a coborât și a urcat, încât am crezut că se scufundă Racheta. Nu era cazul, iar după ce am plecat, s-a făcut relativ liniște. Localnicii dormeau liniștiți pe cearșafuri în mijlocul punții, motorul torcea (Slavă Domnului că era la parter, departe de cabine, că altfel aș fi spus că rage, nu că toarce).
După îmbarcare (care a venit cu o mare surpriză – ghizii au organizat în cabină o mică petrecere cu tort – era ziua mea, șampania am adus-o eu din România 😊), noaptea a căzut brusc și nu am văzut mare lucru. Am trecut pe lângă niște șantiere navale enorme unde se lucra la greu (judecând după luminile de la sudură și după gălăgia care venea). Fluviul era plin de vase, dar și de bărci mici – le vedeam atunci când căpitanul nostru folosea un far puternic, să vadă pe unde trece. Evident, ca și pe șosele, și pe fluvii, claxonul e baza. La un moment dat, m-am retras la cabină pentru a doua zi dimineață.
Ziua, altceva. Am trecut prin zeci de sate (Bangladesh este cea mai populată țară din lume, cu excepția micro-statelor gen Monaco, Singapore etc.), am văzut sute de fabrici de cărămidă – deși imensa majoritate a caselor este din tablă, nu cred să fi văzut vreodată atât de multe cărămidării – ce naiba fac ăștia cu atâta cărămidă ? Lume a coborât, lume a urcat, vânzători ambulanți și-au etalat marfa, viața s-a desfășurat obișnuit, fără probleme. Pe telefon însă Europa se inflama din cauza crizei coronavirusului din Italia, unde mii de cazuri apăreau zilnic.
M-am urcat și pe THE ROCKET, acolo unde se află cabina navigatorului. Spre deosebire de alte locuri din lume, în Bangladesh nu era nicio problemă să intri în cabina căpitanului. Un nene cu barbă albă părea the boss și a fost cel mai deschis și zâmbitor om de pe planetă. La cârma, un nene desculț ajutat de cineva care ori avea tic nervos, ori avea Parkinson. Dar lumea era veselă, din când în când mai trăgea de o sfoară și se auzea un claxon de să scoli morții din morminte. Căpitanul îmi spune că în curând ajungem la Hularhat, ar fi bine să-mi fac bagajele. Și, într-adevăr, în niciun sfert de oră, ajungem în sat.
Aici, mă așteaptă o mașină unde îmi las geamantanul și ghidul ne aduce pe malul râului, pentru a putea fotografia THE ROCKET după ce „decolează”. Am înțeles că sunt planuri să fie retrasă. O rachetă a fost cumpărată de o firma privată pentru a o transforma într-un vas luxos de croazieră, mai sunt doar două sau trei operaționale, dar compania de stat are destule vase moderne. E drept, THE ROCKET face parte din tezaurul istoric al țării, dar ca în multe alte locuri din lume, acest tezaur devine o atracție pur turistică. Aici, în Bangladesh, tezaurul este autentic, continuă să fie exploatat așa cum a fost încă de la început – pentru transport persoane – nu este un vas turistic (deși sunt câțiva turiști la bord), este un mijloc de transport folosit în mod curent de sute de oameni. Nu știu cât timp va fi. Probabil, THE ROCKET va rămâne în Bangladesh, dar doar că atracție turistică. Și atunci îmi voi aduce aminte că am mers cu ea, uitându-mă cu curiozitate la sute de localnici care zăceau pe punte privind la fel de curios spre mine. Pentru că în Bangladesh un străin reprezintă o foarte mare curiozitate…
Imagini THE ROCKET
THE ROCKET la Dhaka
Nu mai merg zbaturile, dar au functionat decenii intregi
Intrarea la clasa 1 🙂
Cabina de clasa 1
Patul meu 🙂
PET-ul care strange apa de la aer conditionat 🙂
Ferry-urile moderne … prefer THE ROCKET 🙂
Clasa 3
Aici s-a luat cina si micul dejun la sahibii de la clasa 1
Noaptea pe fluviu
Dimineata, prin satele de pe fluviu
Viata pe apele Bangladeshului
Clasa 3
Ferry-urile locale
Munca in constructii in Bangladesh
Cabina de comanda a Rachetei
Cam asa arata
Mandra e corabia, descult e carmaciul
La debarcare
Bye, bye, THE ROCKET