In ultimii ani, apar asa, deodata, niste obiective turistice complet necunoscute pana in acel moment, care, in urma aparitiei de poze pe Facebook si Instagram sau a articolelor unor bloggeri sau filmulete de vloggeri devin brusc mega-populare. Uite, sa luam exemplu dintr-o tara mega-populara si turistica – Peru. Poate ati vazut poze cu “muntele-curcubeu”. Ei bine, acest munte absolut fabulos a fost “descoperit” in 2013. Aflat la o altitudine de peste 5200 metri, timp de milenii, muntele a fost acoperit de zapada vesnica, care odata cu incalzirea globala din ultimele decenii s-a dovedit ca nu mai e vesnica. Si asa cum Kilimanjaro a ramas fara zapada, la fel si Rainbow Mountain (despre care existau niste legende incase) a fost “dezvelit” si a intrat pe lista de obiective turistice obligatoriu de vizitat daca te afli in Altiplano peruvian. Astazi, la Rainbow Mountain ajung pana la 3000 turisti pe zi in sezonul de varf!
Aceasta “descoperire” recenta a aparut intr-o tara mega-turistica, intr-una din cele mai vizitate colturi ale ei (Rainbow Mountain este destul de aproape de Cuzco intr-o regiune plina de obiective istorice incase care culmineaza cu faimosul Macchu Picchu), dar astfel de “descoperiri” apar si intr-o tara cu foarte putini vizitatori cum este Pakistanul. Ei bine, si aici au aparut pe firmamentul turistic national (si international) diverse obiective turistice naturale – unul din aceste este Fairy Meadows – un nume cu adevarat romantic. “Descoperirea” lui Fairy Meadows nu a avut loc in ultimul deceniu ca in cazul lui Rainbow Mountain, a fost “descoperit” in 1953 de un alpinist australian care dorea sa cucereasca Nanga Parbat si el este nasul acestui tinut de vis. Guvernul pakistanez a acceptat numele si zona inconjuratoare a fost proclamata “Fairy Meadows National Park” in 1995, dar turismul cu adevarat a inceput sa se dezvolte in ultimul deceniu.
Nu se ajunge prea usor, nu este la doi pasi de portile de intrare in tara. Am plecat dis-de-dimineata din Islamabad nu inainte de a manca niste tort ornat in culorile nationale ale tarii, fiind ziua nationala si am mers pana in orasul Chilas. Este practic, un drum de o zi intreaga – am ajuns la Chilas dupa caderea noptii, pe drum urcand incet incet pe celebra Karakoram Highway. Acesta este un drum care strabate niste munti extrem de inalti, extensii ale Himalayei (la un moment dat, pe acest drum este un popas turistic de unde poti admira locul unde se intalnesc Himalaya cu masivele Hindukush si Karakorum), ajunge la granita chineza la o altitudine de 4700 metri si apoi, coboara spre Kashgar, in tara uigurilor. Drumul de la Islamabad pana la Chilas nu este teribil de pitoresc, dar a fost o prima luare de contact cu Pakistanul. Inceputul a fost stupefiant – autostrazi impecabile la fel ca in Europa, benzinarii cu magazine, restaurante, toalete impecabil de curate si moschei, dar apoi am inceput sa descoperim camioanele super colorate ale tarii si incet, incet, am inceput sa urcam pana am ajuns dupa apusul soarelui la trecatoarea Babusar, care la 4170 metri este punctul cel mai inalt in care am ajuns. Dupa Babusar, am inceput sa coboram spre valea Indusului, unul din marile fluvii ale subcontinentului.
Dupa o noapte petrecuta intr-un hotel din Chilas a urmat drumul absolut spectaculos de-a lungul vaii Indusului. Cum ziceam… daca prima parte a Karakoram Highway este OK, dar poate nu asa de spectaculoasa cum ma asteptam, odata ce am pornit din Chilas pe valea Indus si mai apoi pe valea Humza si vaile adiacente, am stat lipit cu ochii de geam ca tantarul de becul aprins – privelistile sunt cu adevarat de vis, totul este o feerie. Adevarul este ca merita sa faci drumul acela lung de la Islamabad pentru aceste peisaje de vis – cu Indusul inspumat si furios in stanga, cu stanci plesuve oriunde intorci capul si sentimentul acela ca te afli undeva departe, intr-un univers paralel. Pe drumul paralel cu Indusul pe unde se pare ca au trecut si armatele lui Alexandru Macedon, ici si colo, se afla urme ale budismului care a fost religia dominanta prin zona acum multe secole. Pe stanci, ici si colo, vezi mici picturi ale lui Buda, multe insa acoperite cu vopsea albe de extremisti locali.
Drumul pana la Fairy Meadows nu este insa simplu, nu se afla pe Karakoram Highway, este undeva, sus pe muntii din jur la peste 3000 metri. Am oprit microbuzele langa un soi de cladire administrativa pe malurile Indusului care s-a dovedit in cele din urma sa fie un soi de unitate de cazare numita Raikot Lodge de unde urma aventura. Dupa o mica oprire, mi-am dat seama ca nu e vreo primarie, ci un soi de hotel, dar sincer nu imi dau seama cine ar putea sta aici – camionagii dorm in camioane, iar turistii urca sus la Fairy Meadows. Poate soferii autocarelor cu turisti, ca nici un autocar nu poate urca muntele. Ne-am imbarcat cate 3 in niste masini de teren dintr-o alta era, aduc mai degraba cu jeep-urile din al doilea razboi mondial, chiar cred ca sunt aceleasi modele. Dar sunt rezistente si urca muntele cu o indarjire iesita din comun. Soferul nostru nu cred sa fi avut mai mult de 14 ani, poate 16, dar a fost extrem de atent, extrem de concentrat si de serios. Si nu m-am simtit nici o clipa in pericol, desi drumul e lung si pe muchia prapastiei. Aflu ca drumul a fost construit si intarit prin anii 60 – 70 si de atunci, nu au mai fost interventii. Ma uit la curbe – o gramada de pietris sub drumul de pamant – oare chiar nu l-a mai lucrat nimeni de 50 ani ? Tot ce e posibil.
Daca ati vazut imagini cu drumuri de pamant serpuind printre munti inalti, pe muchia prapastiei, ei bine sa nu credeti ca aceea este Karakoram Highway. Karakoram Highway este impecabil asfaltata – mai ales pe Humza Valley, aceste drumuri de colb si piatra se afla aici, in drum spre Fairy Meadows, evident, poate si prin alte colturi ale regiunii Gilgit-Baltistan, dar e vorba de drumuri secundare care leaga satele raspandite pe vai. Destinatia finala este satul Tattu, un drum de circa 15 km nerecomandat celor cu frica de inaltimi… pentru ca aproape tot drumul este cum ziceam pe muchia prapastiei. Nu satul Tattu este sfarsitul drumului, ci e mai degraba o escala. Aici lasi jeep-urile (se termina drumul hai sa-i zicem practicabil pentru masini) si de aici o poti lua la picior pana sus, la Fairy Meadows (altitudinea finala este de circa 3300 metri). Daca nu esti in cea mai buna forma, nici o problema. Satenii au deschis un business de transport calare – caii se afla aliniati frumos de unde incepe traseul si nimeni nu se poate baga in fata. E ca la taxi-uri in marile metropole europene – coada de cai cu stapanul lui (sau ma rog, “managerul” de cal pentru ca cei cu avere au mai multi cai). De aici, o iei la pas spre varful unde se afla Fairy Meadows. Drumul dureaza circa 2-3 ore pe jos, ceva mai putin calare.
Relativ la costuri, nu prea ai ce negocia. Satenii din Tattu au creat practic o cooperativa, iar preturile sunt unice – pentru transportul cu jeep-ul de jos, de la Raikot Lodge (sau Bridge, e un pod la 2 pasi de lodge), pretul este de 8000 rupee (33 euro) dus-intors (evident, pretul se imparte la numarul de oameni transportati, intra lejer 4), iar daca vrei sa iei calul de la Tattu la Fairy Meadows, pretul e de 2000 rupee (8 euro). Caii stau cuminti la rand si iei pe primul disponibil. Se poate sa o iei pe jos si daca esti obosit, sigur in cateva minute va trece cate un satean cu un cal disponibil langa tine (in cazul asta mai poti negocia, economisind 50 centi).
Drumul nu este chiar greu, dar e in permanenta urcare si esti totusi la 3000 metri – poti obosi mai repede datorita altitudinii. De ce este Fairy Meadows faimos ? Pentru ca de aici ai parte de poate cea mai spectaculoasa priveliste a varfului Nanga Parbat (inseamna “muntele golas” in urdu), cel de-al noualea cel mai inalt munte de pe planeta cu un varf de 8126 metri. Este cel mai vestic optmiar al Himalayei. Iar ce atrage pe turisti la Fairy Meadows este faimoasa imagine cu Nanga Parbat alb, acoperit permanent de zapada, oglindindu-se intr-un lac inconjurat de iarba verde-crud (in unele poze, inclusiv in ale mele apare si cate un cal pascand in pace). Nanga Parbat incepe sa fie vazut inca de pe cararea spre Fairy Meadows, un munte cu adevarat impresionant, iar daca este soare (eu nu am prins decat putin), staluceste de … “la soare te puteai uita, dar la dansul ba”. Din pacate, eu nu am avut parte de prea mult soare, din cand in cand, aparand colturi de Nanga Parbat.
Fairy Meadows se afla pe drumul spre tabara de baza de unde pornesc alpinistii care doresc sa il cucereasca. La concurenta cu conationalul sau, K2, Nanga Parbat poarta porecla de “Muntele ucigas” – nu neaparat datorita celor 10 alpinisti ucisi de talibani in 2013, ci pur si simplu pentru ca mult prea multi alpinisti si-au gasit sfarsitul pe pantele lui. Celebrul Heinrich Harrer a fost trimis de Germania nazista sa gaseasca o ruta mai usoara in mai 1939 (muntele inca nu fusese “cucerit”, iar Germania si-ar fi dorit “cucerirea” sa). Harrer si membrii expeditiei sale au fost luati prin surprindere de inceputul razboiului si internati de catre britanici in India. Au reusit sa evadeze si au incercat sa scape via Tibet – este omul care a scris celebra “7 ani in Tibet”, o adevarata fresca a ultimilor ani intr-un Tibet ramas “inghetat” in trecut, dar liber. Da, Harrer este unul dintre oamenii care au trecut foarte probabil si pe la Fairy Meadows.
Fairy Meadows este practic o statiune turistica montana in plina dezvoltare. Noi am stat intr-o pensiune formata din mai multe bungalow-uri numit Raikot Sarai. Eu nu am mai prins camere, am stat intr-un soi de cabanuta destul de spartana si care nu vazuse o matura de ceva vreme, dar a fost ok – supravietuibil. Tot cei de la Raikot Sarai iti pot aranja toata “logisitica” – daca vii cu masina proprie o poti lasa jos la Raikot Lodge (cred ca este detinut de acelasi antreprenor), iti aranjeaza transfer cu jeep-ul pana in satul Tatuu si apoi cu calul pana la Fairy Meadows, iti organizeaza expeditii pe munte spre Nanga Parbat Base Camp, dar si pe alte carari de munte. Faptul ca eu am prins o camera naspa, asta nu inseamna ca nu exista si unele faine – sunt mai multe tipuri de camere.
In schimb, in zona Fairy Meadows este o efervescenta de constructii – in cativa ani, aici va fi ditamai statiunea de munte plina ochi de pensiuni si hotelase din lemn, asa ca ar fi bine sa ajungeti mai repede inainte de a deveni un soi de Poiana Brasov a Pakistanului. Nu am vazut prea multi turisti straini, in schimb erau o gramada de turisti pakistanezi, iar interactiunea cu ei (sunt tineri si buni vorbitori de engleza) chiar interesanta. A fost o experienta de neuitat sa stai la un foc de tabara, sa canti, sa povestesti si asta fara pic de alcool – Pakistanul este o tara musulmana unde alcoolul este interzis. Dar iata ca se poate savura un foc de tabara si fara bere sau vin fiert :). Sau sa asisti la meciuri de volei – am asistat la niste meciuri disputate, terminate cu adevarate premieri pentru invingatori.
Dimineata am avut mai mult noroc cu vremea. Daca in dupa amiaza precedenta, Nanga Parbat s-a cam ascuns in spatele norilor, dimineata, stralucea in toata splendoarea, e drept, inconjurat de mai multi nori albi, care ii sporeau dramatismul. Am dat o fuga la locul acela instagramabil unde se pozeaza toti – din poza ai senzatia ca este un lac maret in care se reflecta Nanga Parbat aflat la doi pasi. Nu e chiar un lac, e mai degraba o balta, dar intr-adevar, imaginea este de neuitat, Nanga Parbat se reflecta superb, dar imi e frica de faptul ca in urmatorii 2-3 ani se vor reflecta nu doar Nanga Parbat, padurea si caii, ci si o gramada de constructii de hoteluri.
Dupa micul dejun, am luat-o la picior spre satul Tatuu. Drumul este incantator, iar imaginea cu Nanga Parbat (care din pacate iar s-a acoperit de nori) este o minune. Sper ca daca veti ajunge vreodata la Nanga Parbat, veti avea parte de cer albastru senin si un Nanga Parbat stralucitor. Eu am avut parte doar prea putin timp.
Drumul cu jeep-ul spre Raikot Bridge a fost la fel de plina de adrenalina. O nebunie pe drumuri de munte, niste panorame asupra Vaii Indusului de neuitat nici daca faci Alzheimer, o aventura pe patru roti. Nu l-am mai avut pe pustiul de 14 sau 16 ani sofer, ci de un sofer mai cu experienta (o fi avut 20 si, poate chiar 30 ani), dar sigur simtea cand e momentul sa opreasca pentru poze :). Dupa regruparea la Raikot Lodge, am pornit mai departe printre muntii atat de spectaculosi ai Pakistanului spre Gilgit, capitala zonei montane a tarii si mai apoi in Karimabad, in inima legendarei Vai Humza, valea oamenilor care traiesc 100, poate chiar 200 ani. Sau ma rog, asa spune legeda. Dar despre Humza, in alt episod !
Am fost in Pakistan impreuna cu un grup superb de oameni iubitori de calatorii si destinatii interesante, organizat de prietenii de la Explore Travel. In Pakistan, agentie partenera a fost Awesome Adventure Pakistan, una dintre cele mai dedicate si serviabile agentii locale cu care am colaborat vreodata. In octombrie 2023, voi reveni in Pakistan cu un grup de calatori, asa ca daca sunteti interesati, va astept 🙂
Imagini Fairy Meadows
Raikot Bridge peste Indus
Urmele civilizatiei budiste care a fost inlocuita de Islam
Chicken Express
Pe Karakoram Highway
De aici incepe drumul greu
La drum spre Tattu !
Spectaculoasele drumuri de munte ale Pakistanului
Terasamente de 60 – 70 ani. Par impecabile, dar asa mi s-a spus
Oprore de poze 🙂
Two-ways highway 🙂
Satul Tattu si terasele sale fertile
Finish in Tattu
Un localnic tare fotogenic
Statia de cai
Spre Fairy Meadows
Alo, alo
Bautura favorita a localnicilor – o chestie cu gust vag de capsuni si foarte acidulata. Cica da putere 🙂
Viitoare statiune Fairy Meadows
Aici am dormit o noapte, la Raikot Sarai
Raikot Sarai
Dar pe langa, vor aparea o multime de hoteluri in curand
Camera mea. Nu, soba nu a functionat, nu va faceti iluzii 🙂
Si din celalalt unghi 🙂
Impresionantul Nanga Parbat
Si balta mega-instagramabila
Ghetarul de unde izvoreste un afluent al Indusului
La Fairy Meadows, un adevarat campionat de volei 🙂
Seara de cantat la foc 🙂
Dimineata, se ridica norul de pe Nanga Parbat
Acea fotografie …. No photoshop 🙂
Maretul lac e de fapt o mica balta. Dar atat de fotogenica 🙂
E inca liniste la Fairy Meadows
Dar in curand va fi ditamai statiunea
Indicatoare rutiere 🙂
La vale, spre Tattu
Jeepurile ne asteapta
Inapoi, pe muchie de munte
Deasupra Indusului
La revedere, Fairy Meadows. Urmeaza Humza !