Inca o sculare super devreme in Nepal! Ma trezesc si dau perdelele la o parte. Fuck! E nor… nu vad nicio stea pe cer. Ieri-seara aparusera niste nori negri de printre munti, dar speram ca vor trece. Iar azi este ziua cea mare, voi zbora cu un avionas, un soi de deltaplan cu motor care se numeste “light flying”, la 4.000 de metri, spre Annapurna, in plus, iar m-am sculat la 5 dimineata pentru un nou rasarit, speram eu, glorios peste Annapurna.

Cum ziceam si in episodul 6, Pokhara este capitala turismului de aventura din Nepal… Ai parapanta, alpinism, rafting si iata si light flying. In programul excursiei, ma gandisem ca asta sa fie o zi la dispozitie… Dupa zilele foarte intense de pana acum, fiecare sa-si faca programul cum vrea… Iar dintre noi, opt au ales parapanta (am senzatia ca nimeni nu a mai sarit pana acum), patru merg la light flying, doi s-au gandit ca vor si un rafting mai adevarat de grad 5, alti patru au optat pentru a  vizita un orfelinat din Pokhara… iar restul sa doarma, sa manance, sa se plimbe, sa faca cumparaturi.

Cum ziceam, si in Pokhara este un punct de unde sa admiri rasaritul. Se numeste Sarangkot (rimeaza cu Nagarkot) si este un soi de deal mai inalt care domina Pokhara si de unde sar parapantistii ziua. Nu foarte multi ne-am trezit de dimineata spre deosebire de prima zi de la Monkey Temple. Entuziasmul pentru rasarituri de soare a mai pierit… In fine, nu conteaza, ne aruncam in autobuz si plecam pe drumul de costisa ce duce la Sarangkot… Dupa mai multe serpentine, ajungem intr-un soi de loc de parcare in care sforaie numeroase autobuze care isi cauta disperate un loc de parcare… De aici, putin pe jos spre punctul de belvedere… evident, printre magazine de suvenire si agentii de voiaj care pun imagini superbe care sa te incite sa zbori cu parapanta.

In fine, locul de view… Plin de chinezi si indieni, se pare ca cele doua mari puteri care fac Nepalul sandvici au navalit deja in Pokhara. Toti inarmati pana in dinti cu aparate de fotografiat si filmat. La doi pasi, pe acoperisul unei cladiri cu 5 metri mai inalte, alti turisti – aici insa platesti o taxa modica de intrare, vreo 100 de rupee. Dar, din pacate, norul nu se lasa dus, asa ca spectacolul facut de chinezi si indieni care se imbrancesc pe postamentul de unde, cica, se vede mai bine face toti banii… in cele din urma, apare si soarele, rasarit de ceva timp, vag, prin perdeaua de ceata… toti zoomii se pun in miscare, iar aparatele tacane ca la aparitia unei vedete pe covorul rosu.

In fine, coboram in vale, nu mai are sens sa asteptam… Putin ingandurat pentru ca in vreo trei ore, urmeaza sa zbor si nu mi-ar conveni sa fie nori… Dar vremea pare sa o ia pe calea cea buna si, in timp ce coboram, vedem un colt de Annapurna iesind de dupa nori…! Evident, ne oprim si imortalizam momentul! Incet-incet, cerul incepe sa se limpezeasca, dar nu si spre Annapurna.

Urmeaza micul dejun si Elena care pleaca prima. Se poate zbura doar pana la ora 10:30, dupa aceea apar niste curenti de aer si cei de la Avia Club nu au decat trei avionase. Si cum noi eram patru doritori, am tras la sorti cine sa plece in prima tura. Si am iesit in tura a doua.… Dupa micul dejun, traversez pana la juice barul de vis-à-vis si bag o combinatie de lime cu portocale si rodii J. Si veni ora la care sa ne ia masina sa ne duca la aeroportul Pokhara.

Avia Club  este singura companie din Pokhara care ofera light flying. Optiunile sunt sa zbori 15, 30 sau 60 de minute. Daca platesti pentru 15 minute, te invartesti putin pe deasupra lacului si orasului si revii la aeroport. In cazul zborului de jumatate de ora, o poti porni spre Annapurna, dar, evident, o ora este perioada perfecta… poti ajunge destul de aproape de Annapurna si sa ai o experienta super! Pretul? 180 de euro pe ora.

Ajungem la aeroport la biroul lui Avia Club. Desi mic, aeroportul Pokhara este destul de aglomerat, sunt numeroase zboruri intre Kathmandu si Pokhara – marea majoritate a companiilor nepaleze au avioane micute si nu pot transporta prea multi calatori, dar acum e sezonul de varf. Platim, tipa de acolo ma intreaba cate kile am. Hm, s-ar putea sa iau un avion mai mare, dar imi vor zice pilotii… Trecem prin security check (un soi de gluma, evident) si apoi o luam la picior prin aeroport spre micul hangar al lui Avia Club.

In hangar, doua tipe imbracate intr-un soi de uniforma de stewardese, extrem de plictisite, comentau, probabil, telenovela de cu o seara inainte. Ne asezam pe cate un scaun, mai sporovaim, cand, la un moment dat, cele doua sar ca arse ca si cum cineva le-ar fi bagat in priza brusc si incep sa roiasca in jurul nostru – un ceai, ne arata poze, poate ne faceau si un masaj daca ceream… In hangar, inca un avionas d-asta “light”, dar suntem informati ca e stricat. Hmmm… In fine.

Se face ora 9:00 si din cer se intorc cele trei avioane. Intre timp, dupa o discutie cu un nene mai cunoscator, se iau deciziile strategic-logistice – eu zbor cu avionul mai mare, dar inchis, cele doua fete, cu avioanele deschise. Asa ca incepe procesul de imbracare in niste haine de astronaut. In cazul meu, pot sa stau si in camasa, nu se pune problema frigului, poate doar a presurizarii. Din avioane coboara doua japoneze (din cele deschise) si Elena (din cel inchis). Nici nu trebuie s-o intreb cum a fost: “Minunaaaaat”.

Nu stam prea mult la vorbe, e timpul s-o tulim spre Annapurna. Pleaca mai intai cele doua avioane deschise si apoi eu… Am mai zburat cu un Cessna in Peru deasupra Nazca Lines, dar ala era super-avion pe langa jucaria de azi si ne-a zgaltait zdravan. Spre surprinderea mea, decolarea este extrem de lina si, in cateva minute, zburam peste Pokhara… Ma uit spre munte, inca nor, ma uit spre Sarangkot, au inceput sa sara parapantistii… Din doua in doua minute, pilotul imi face semn sa ma uit la un mic aparat de fotografiat de tip savoniera, instalat sub aripa avionului pentru a ma imortaliza in zbor… face cateva cercuri sa ma prinda in poza cu Annapurna si, la un moment dat, se pare ca scula nu mai merge. “Au inghetat bateriile”, conchide pilotul.

Ne continuam zborul spre Annapurna care incepe sa apara dintre nori. Sub noi, campuri verzi, sate, paraie repezi de munte… Spre stupefactia mea, aud vorbindu-se in ruseste in casti – pilotul meu si ceilalti discuta in rusa! Se pare ca unul dintre celelalte avioane are probleme tehnice… Ups. Pilotul meu pare mai meserias si ii explica ce sa faca. Il intreb in engleza daca e vreo problema majora. Se uita surprins la mine “Stii rusa”. “Da, ya panemaiu pa ruski”… Imi explica faptul ca ceilalti piloti sunt rusi si ca el a invatat sa piloteze in ruseste… Ia uite cum s-au infiltrat rusii aici, in Nepal, intre China si India… Si nu sunt singurii, marea majoritate a parapantistilor care zboara in tandem cu turistii sunt tot din Maica Rusie!

Cu cat ne apropiem de Annapurna, privelistea devine incredibila… Muntele se dezvaluie incet-incet, piscuri abrupte imbracate in nea rasar cand nu te astepti de dupa nori… Am ajuns sus, la 4.000 de metri, dar Annapurna, care au in jur de 8.000 de metri, ne bat.. Incep sa simt inaltimea, dar ce conteaza – in fata mea, Annapurna sunt o minunatie…

Pilotul face rotocoale printre nori, driblandu-I ca un mare fotbalist… La fiecare curba vad un alt unghi, o alta priveliste, o noua descoperire. Parca incepe sa-mi placa faptul ca avem nori, totul pare mult mai spectaculos, mai interesant, mai misterios… Sub noi, sate de munte catarandu-se pe rape, probabil pe aici sunt celebrele circuite montane… iar in fata mea, aproape sa-l ating cu mana, este un masiv incredibil.

Din pacate, cum probabil banuiti, orice vis are si un sfarsit. Pilotul imi spune ca trebuie sa ne intoarcem la baza. Pana ajungem la Pokhara, se face ora. Oceni harasho, gaspadin! Zambeste. Pana acum era foarte tacut, de cand l-am luat pe ruseste, se pare ca s-a spart gheata.

In zbor, am aruncat un ochi si la celelalte avionase. Desi mai mici, si ele au urcat sus, la 4.000 de metri. Acum ne indreptam in tandem peste Sarangkot de unde se sare non-stop, facem o tura de onoare peste lac, dam roata pe deasupra stupei care am vizitat-o ieri (cu ocazia asta, observ ca langa stupa se afla un heliport!) si, dupa un approach scurt pe deasupra orasului, punem rotile pe pista aeroportului Pokhara… A fost incredibil… Incepe sa-mi fie greu sa aleg care a fost cea mai tare experienta de pana acum – light flying la Annapurna? Rafting pe Trisuli? Elephant safari prin Chitwan? Greu, foarte greu, un lucru e sigur – Nepalul este un loc asa de minunat!

Revin in oras dupa ce am negociat cu un taximetrist. Restul zilei este de relax – o cana de suc la baiatul de langa hotel, imi cumpar un rucsac care sa-mi inlocuiasca veteranul, pranz la Once Upon a Time… Si fetele care se duc una dupa alta spre parapanta… Parca as fi avut chef si eu de asa ceva… Lasa, ma pastrez pentru alta data – poate peste Transfagarasan, poate la Victoria Falls…

Seara, inchiriez o barca impreuna cu Elena si Teo si ne plimbam agale pe lac… Iar apoi, evident, nu pot rata ocazia unui super-masaj la picioare ! Pokhara este capitala masajului in Nepal, poate si pentru ca, aici e o nevoie extrema pentru acest serviciu pentru alpinistii veniti cu muschii super-solicitati din jurul Annapurnei.

A doua zi dimineata plecam din nou cu autobuzul, de data asta spre Kathmandu. Aici, grupul celor 19 se va sparge din nou – opt vor mai ramane vreo doua zile prin Kathmandu si apoi se vor intoarce acasa, restul de 11 vom zbura spre Bhutan, Regatul Fericirii, putin cunoscutul regat budist de sub Himalaya… Si nu oricum, eu cu 10 tipe!!! Halal harem!

Dar, pana atunci, pe langa spectaculoasa vale a Trisuli (unde tocmai a mai picat un autobuz local), mai avem de vizitat o atractie inedita – singura telecabina din Himalaya, telecabina de la Manakamana. Ca si in cazul muzeului de la Patan, aici e tot mana austriecilor… Si, intr-adevar, telecabina (ma rog, de fapt o telegondola putin mai mare) arata exact ca in Alpi – o minune a tehnologiei moderne intr-o tara in care as ramane mai putin surprins sa ma trezesc in secolul 17… Manakamana nu este un loc oarecare. Este un templu important din Nepal, cred ca al doilea ca importanta dupa cel de la Pashupatinath, cocotat pe un varf de munte. Este dedicat zeitei care l-a binecuvantat pe regele Gorkha ce a purces sa cucereasca regatele de pe valea Kathmanduului si sa unifice Nepalul. De altfel, aici ne aflam in provincial Gorkha (oraselul omonim se afla de cealalta parte a dealului de Manakamana). In afara de templu care are, evident, o celebritate locala, Gorkha este faimos prin celebrii luptatori gorkha (sau gurkha). Englezii i-au descoperit cand i-au salvat de revolta trupelor indiene din 1847 si de atunci i-au integrat ca adevarate trupe de elita in armata engleza. Gurkha sunt astazi incorporati in armatele Nepalului, Indiei, Malaysiei si Marii Britanii, sunt politisti in Singapore si formeaza garda personala a sultanului Bruneiului. Sunt considerati cei mai buni soldati din lume (exista legenda ca, in ultimii ani, un Gurkha din armata britanica ar fi ucis 30 de afgani), cei mai puternici baieti fiind recrutati de la varsta de 17 ani in urma unui examen fizic pe care putini pamanteni l-ar putea trece (mare parte din cei care l-ar trece sunt gurkha, evident). Si, dupa cum banuiti deja, visul oricarui baietel gurkha este sa treaca acest test, sa-si ia kukri (cutitul gurkha) si sa plece in lume…

Pana una alta, ne asezam la coada la telecabina. Ma uit la lista de preturi. Pentru un nepalez, biletul costa 425 de rupee (4,25 euro), pentru un strain, 15 dolari (deci ceva mai mult de dublu), pentru capre – 165 de rupee… Bilet de telecabina pentru capre? Si inca ieftin… Misterul insa se rezolva curand. Manakamana este locul in care nepalezii se duc sa se roage pentru a avea prunci de sex masculin. Iar zeita Bhagwati (o reincarnare a lui Parvati) iubeste foarte mult sacrificiile de animale, asa ca cei care isi doresc indeplinite dorintele trebuie sa contribuie si ei cu ceva animale de sacrificiu – de obicei, cocosi si capre. Daca cocosii pot lua telecabina gratuit in bratele stapanilor lor, caprele trebuie sa calatoreasca cu o gondola speciala (nu are geamuri), primesc o eticheta de bagaj si fac ultima plimbare din viata. De ce e biletul de capra asa de ieftin? Simplu, este bilet doar dus, pentru toate celelalte categorii de pasageri, biletele sunt dus-intors.

Dupa o coada destul de lunga, dar care s-a miscat repede, iata-ma in telecabina… Sarim voiniceste peste apele lui Trisuli (cand am facut rafting am trecut pe sub telecabina si ne era frica sa nu ne sara vreo capra in cap J) si o pornim in viteza la deal… Panorama este superba, desi nu se vad muntii Himalaya (peste Manakamana se afla un nor cam negru), asa ca savurez cele 10-15 minute de plimbare cu inedita instalatie de transport… Sus, la terminal, dam de doua capre cuminti cu eticheta de bagaj in asteptarea stapanilor si de un intreg iarmaroc foarte tipic subcontinentului – un bazar cu tot soiul de suvenire care mai de care mai chicioase, restaurante, hoteluri, poti cumpara chiar si capre sau cocosi daca n-ai venit cu ei acasa si plin de lume venita dupa prunci baieti (sau doar sa faca turism?).

In fine, dupa ce bantuim prin aceasta zona destul de pestrita, dar extrem de autentica, ajungem si in fata templului. Trebuie spus ca, spre deosebire de alte temple, Manakamana nu este pe “gringo trail”, pe ruta obisnuita a turistului strain. Sunt foarte putini straini aici, probabil 95% din cei prezenti sunt nepalezi si poate indieni, pelerini la templul sfant. Este cred insa primul loc in care regasesc atmosfera tipica subcontinentului – haotica, murdara, plina de fum…. Da, aici e in fine un loc autentic, aici regasesc culoarea, poate respingatoare pentru multi sahibi, a Indiei sau a Nepalului… Din pacate, nu pot sa stau mult timp, ca telecabina ia pauza de pranz si mai avem mult de mers pana la Kathmandu! Fac cateva poze, ma apropii de temple, ii remarc si pe brahmanii care binecuvanteaza oamenii in pauza de citit ziarul si o luam la fuga spre telecabina… vom prinde ultimele curse de dinainte de binecuvantata siesta.

Odata ajunsi jos, toti tragem la un restaurant care arata chiar bine, la doi pasi de casa telecabinei pe malul lui Trisuli… Cu chiu, cu vai, Beejay si soferii ne conving ca stiu un loc mai bun… Si, intr-adevar, ne vom opri cam 5 minute mai tarziu intr-un loc foarte fain, cu mancare excelenta… Toata lumea epuizata de experienta Manakamana se asaza, mai putin eu, care vreau sa mai bantui prin complex sa fac niste poze… Si sub restaurant, mai jos, gasesc o piscina superba!! Trebuie doar sa arat pozele, ca toata lumea sare de la mese sa vada minunea… Si nu numai, dupa masa, cativa dintre noi ne vom arunca in imbietoarea piscina, plasata pe aici, prin pustietati… Cam recisoara apa, dar super revigoranta! Taman bine pentru inca cinci ore de mers pe serpentine pe malul abrupt al Trisulei…

Ajungem in Kathmandu la ora de varf… Revad imaginile stocate in memorie din India – mii si milioane de motociclete si ricse care cauta cate jumatate de milimetru pentru a se strecura printre oameni, vaci, masini, camioane, autobuze… Cu autocarul nostru, suntem ca elefantul in vitrina de portelanuri, noroc ca portelanurile de aici se misca natural si, in plus, au si capacitatea de reincarnare in caz de ceva… Dar, pana la urma, ajungem in locul de debarcare… Autocarul este prea mare pentru a intra pe ulitele inguste si meandrate ale Thamelului… Cum ma dau jos din autocar, dau nas in nas cu Raj de la agentia locala… E deja sosit cu un mic tractoras cu remorca pentru a transporta bagajele la hotelul Vaishali, iar poporul o va lua pe jos… “Cezar, Sir, we have a problem”, imi zice Raj. Cei de la hotelul Vaishali, iar au facut over-booking si ne lipseste o camera. “No problem, Raj, vreau sa stau la International Guest House”. International Guest House este pensiunea la care am stat acum opt ani si mi-a placut rau de tot… Din pacate, nu au destule camere pentru tot poporul care a venit in Nepal, as fi vrut sa stam aici. Raj suna la IGH si au o camera… Ne inghesuim amandoi cu tot cu rucsac intr-o ricsa si o pornim pe strazile accidentate de gauri ale Kathmanduului… Si, iata, ajung la IGH…. Raj pleaca sa-i intampine pe restul turistilor la Vaishali, eu intru in camera… Ce de amintiri, ce bine imi pare ca dorm o noapte aici… Nu e exact camera in care am stat, dar ce mai conteaza… Imi pare asa de bine ca sunt la International Guest House…

Si sincer nu as mai fi plecat, dar aveam intalnire, la ora 8:00, cu Cristina… Neavand roaming, am hotarat sa ne vedem ca “in the good old days”… am stabilit cu o luna inainte ca ne vom vedea la ora 8 la Vaishali… Ma rog, ne-am mai confirmat prin facebook, dar “no phone !”… Si ne-am vazut… Mai intai am stat putin in receptie. Cristina si prietenul ei tocmai au picat din India, unde s-au invartit prin nord, prin Rajastan… “Cum ti se pare Nepalul?”, intreb…. “Parfum, e asa liniste si curat, e super!”, are Cristina o explozie de sinceritate… Ceilalti de prin jur fac ochii cat cepele… “V-am zis eu, daca veneati la Kathmandu via Delhi, mancati de pe strada fara niciun stress” :)!

Seara, intr-unul din restaurantele mult laudate ale Thamelului… Si surpriza sa mai dam peste un roman hippiot, care sta pe aici de cateva luni, si o alta trupa de romani, dar veniti din America si cu un accent mai “American”… Kathmandu, stravechi oras romanesc… ce v-am spus ca Nepalul nu e asa de departe si de scump de venit aici!

Imagini Nepal: light flying, Annapurna, Pokhara, Manakamana si Kathmandu

Rasarit de soare la Sarangkot printre chinezi si indieni

Intr-un final, un colt de Annapurna…

In hangarul Avia Club – cam asa arata un light plane

Si gazdele noastre

Anca, imbracata ca un cosmonaut !

Si avionul meu !

Bordul destul de simplu !

Deasupra Pokharei

In zbor, spre Annapurna

Si celelalte doua avioane

Deasupra stupei

Si cu binemeritata diploma

Inapoi in Pokhara, prin Lakeside

Unde poti gasi chilipiruri

Iar dupa-amiaza, o plimbare cu barca pe lac

O partida de shopping prin librarii

Si un masaj binemeritat la picioare

Telecabina de la Manakamana

Si tarifele pentru localnici, straini si capre

Gondola pentru capre

Dar si cea pentru oameni

Avem si cocosi printre calatori

Cu telecabina deasupra Nepalului

Aveti o capra la bagaje de cala

Bazarul din Manakamana

N-ati venit cu tapul de acasa? No problem, gasiti de vanzare

Si in fine, templul Manakamana

Puteti fi binecuvantati

La coborare, iata valea Trisuli

O piscinaaaaaa !

Seara in Kathmandu, la International Guest House

Prin Thamel

Si cu Cristina si Andrei, proaspat picati din India !