Ajunsesem in cele din urma in Puerto Natales, un oras din Patagonia chiliana care initial nu mi-ar fi spus mai nimic. Peste tot unde citisem despre el era ca e un oras anonim, fara nimic iesit din comun, dar destul de turistic pentru ca era poarta de intrare spre faimosul parc national Torres del Paine. Nu venisem cu mari asteptari, dar orisicat.

Din momentul in care am iesit din autogara orasului (noua, mare, moderna) si am facut vreo doi pasi, mi-am dat seama ca ceva de o frumusete rara ma va paste. Soarele stralucea (o rara avis in zona asta, chiar daca eram in plina vara), eu eram sus in varful unui deal, iar intreg orasul mi se prelingea la picioare, scurgandu-se parca spre o apa de un albastru ireal. Ei bine, poate orasul nu e cine stie ce, dar apa golfului Ultima Esperanza (un nume nu prea incurajator, trebuie sa recunosc) imi sugera ca vor urma niste zile admirabile.

In dupa-amiaza respectiva, dupa ce m-am cazat la hostelul Don Guillermo (70 de euro, 3 nopti, o camera cat o celula cu baie comuna, dar curat si OK, mic dejun inclus), am cautat sa rezerv tururile pentru zilele urmatoare. In prima zi, am optat pentru o croaziera pe apele Ultimei Sperante spre cativa ghetari (o sa va povestesc la un moment dat si despre acea experienta extraordinara, dar, tinand cont ca dupa cateva zile am ajuns la El Calafate unde a fost ceva de nedescris, o sa va povestesc despre El Calafate… la un moment dat J), iar in ziua urmatoare am luat un tur spre Torres del Paine, muntii aceia pe care i-am vazut in niste poze si am zis ca e musai sa ma duc candva sa-i vad.

Romano-spaniola mea m-a facut sa cred ca “Torres del Paine” inseamna “Turnurile Painii” sau “Turnurile de Paine”. Ei bine, eroare… pentru ca numele muntilor (si al parcului national) nu este in spaniola, ci in spaniolo-tehuelche (o limba a bastinasilor din zona).. “Torres” vine din spaniola, iar “Paine” din tehuelche si inseamna “albastru”. “Turnurile albastre” ar inseamna. Ce poate fi albastru la un munte. Ei bine, nu muntele este albastru, ci apele din jurul acestor masivi, apele din zona parcului national sunt de un albastru ireal indescriptibil. Exista o expresie in limba engleza destul de frecventa in ghidurile turistice “You need to see in order to believe”. Ei bine, Torres del Paine este un astfel de loc unde vei descoperi ca albastrul a fost probabil inventat aici!

Cum ziceam, am luat un tur de o zi. Gasesti la orice agentie din oras, sunt destule, dar pretul e similar – 25.000 de peso (adica 32 de euro). Venit din Tara de Foc argentiniana unde orice tur costa minimum 100 de dolari (si era vorba de ture de jumatate de zi), un pret de genul 32 de euro pentru o zi intreaga mi s-a parut o super-afacere.

Desi am avut o zi incredibila, daca ajungeti acolo v-as recomanda sa nu luati un astfel de tur. Nu pentru ca e naspa, dimpotriva, este foarte fain, va duce prin foarte multe locuri, dar pur si simplu este ingrozitor de frustrant ca nu te poti opri la fiecare 10 metri pentru ca vezi altceva, si acel altceva ti se va parea de o frumusete tulburatoare. Cel mai bine este sa va duceti in parcul national si sa faceti ceva hiking… celebrul tur W dureaza vreo 7 sau 8 zile si banuiesc ca este incredibil. Dar chiar daca nu sunteti cine stie ce montaniarzi, puteti face ture de o zi destul de usurele. Sunt cabane prin zona, dar daca va duceti vara (iarna la noi), sa le rezervati cu mult in avans. Pot fi arhipline. Si in fine, chiar daca nu vreti sa faceti prea multi pasi pe poteci de munte, cel mai bine este sa inchiriati o masina. Daca nu gasiti loc in Torres del Paine, puteti dormi si in Puerto Natales, orasul e la circa 110 km de parcul national, iar soselele sunt impecabile si destul de goale. Din pacate, masinile de inchiriat sunt cam rare si scumpe in Puerto Natales, dar pentru o experienta extraordinara merita sa mergi pana hat in Punta Arenas sa-ti iei o masina de acolo pentru o suma mai prietenoasa.

In fine, dis-de-dimineata eram in fata hostelului asteptand autocarul care a venit la fix. Chilienii sunt cunoscuti in America Latina ca fiind nemtii continentului – totul functioneaza ceas (exceptand zilele in care ii loveste pofta de greva), casele arata impecabil, ce sa mai… cine i-a poreclit asa a avut mare dreptate.

Daca, cu o zi inainte, avusesem parte de o zi noroasa, cu ceva ploaie pe alocuri, ziua de Torres del Paine a fost impecabila. Ar fi fost crima impotriva umanitatii sa nu fi fost asa. Un cer senin, un soare de o stralucire aparte cum numai in zonele arctice (sau antarctice) mai vezi, ce sa mai, una din acele zile care iti vor intra in inima si in memorie pentru totdeauna.

Pe drumul spre Torres del Paine, la cativa kilometri de Puerto Natales, ne-am oprit la Cueva del Milodon, o pestera in care s-au descoperit urmele unui animal preistoric, un animal preistoric care, conform pozelor si statuilor aflate in pestera din abundenta, semana cu un soi de urs diform, de dimensiuni mai mari, dar erbivor. Se pare ca bietul milodon este tot o victima a rasei umane. Desi se credea initial ca a disparut cam acum 10.000 de ani, se pare ca totusi a fost contemporan cu oamenii care au inceput sa colonizeze aceste locuri in jurul anului 6000 i.Hr, homo sapiens avand grija sa faca din milodon o rasa disparuta.

Dupa ce ne-am invartit un pic prin pestera (ma rog, nu e clar ca milodonul a locuit aici, in pestera au locuit oameni, probabil milodonul a ajuns in pestera pe post de friptura). In schimb, milodonul se poate consola cu faptul ca nu a fost singura specie distrusa de oameni din zona, mai multe animale (aflate acum doar in forma de poze pe tablite) disparand odata cu aparitia speciei umane prin zona.

Apoi, am mai mers un pic pana la o adunatura de cabane langa punctul de frontiera chilian de pe granite cu Argentina. Noi ne-am oprit aici pentru o gura de ceai cald si pentru inevitabilele suvenire. Dupa ce am aruncat un ochi prin interior, am iesit afara, dar din pacate nu am rezistat prea mult. Da, era soare, nu, nu era prea frig, in schimb, era un vant de te spulbera… si de altfel asta a fost singura problema intr-o zi incredibila… vantul care te spulbera… de altfel, la un moment dat, m-am dat cumva pe spate, iar vantul ma sustinea, practic nu puteam sa cad datorita vantului si nu pentru ca ma sustineam eu. Incredibil!

Intre timp, simpaticul nostru ghid incepuse sa ne povesteasca despre aceste formatiuni geologice stranii, cu ajutorul unei tablete (hei, Chile e o tara dezvoltata, ce credeati?), pana cand toti l-am lasat sa vorbeasca singur ca televizorul. A aparut un lac, un ochi de apa de un albastru turcoaz indescriptibil. Sincer, mi-este imposibil sa va povestesc acel albastru pentru ca … “you need to see it in order to believe it”. Evident ne-am oprit, era un gard urat care delimita ceva proprietate (cred ca cea mai mare industrie din Chile este cea de garduri, am vazut sute si sute de km de garduri), dar puteam vedea dincolo de gard, un lac de un albastru uimitor si in departare pe… TORRES DEL PAINE.

Sincer, ghidul a facut mari eforturi sa ne urneasca de acolo, ne-a reimbarcat in autocar si am plecat mai departe. Pe drum am facut o oprire din motive de fauna… soseaua fusese luata cu asalt de guanaco, rudele patagoneze ale lamelor peruviene, un erbivor extrem de frumos si de elegant. Daca lamele sunt domesticite, se pare ca guanaco sunt parintii lamelor si au ramas salbatici… Dar nu foarte salbatici, dovada ca cel putin guanaco din Torres del Paine nu se fereau prea tare de turistii care trageau poze dupa poze cu elegantele animale.

Ulterior, am mai oprit langa un lac, dar de data asta neingradit, asa ca am putut s-o luam literalmente la goana pana la marginea lui. Albastrul de aici era altfel, un albastru laptos, deschis la culoare, spre deosebire de albastrul tare si dur de la prima oprire. In plus, ori de cate ori trecea cate un nor pe deasupra, era imposibil sa nu scoti din nou aparatul de fotografiat si sa faci o poza cu un alt tip de albastru. Uimitor!

Ce a urmat mai apoi nu are poveste, ci mai degraba o serie nesfarsita de culori si senzatii incredibile… Am oprit in numeroase locuri, unde apa se intrepatrundea cu stanca si cu flora de un culorit intens al sudului pre-antarctic (va asigur ca probabil florile cel mai viu colorate din lume sunt in zonele reci ale planetei)… Am descoperit zeci si sute de nuante de albastru, nuante care nu am crezut ca exista – de la turcoazul aprins la cel palid, albastru spre negru sau bleu-jandarm… In plus, ori de cate ori trecea un nor, apareau alte si alte nuante de albastru.

Nu prea stiu ce sa scriu mai mult. Sa consemnez ca am vazut o cascada minunata (iubesc cascadele, iar asta, combinand albastrul apelor din zona cu albul caderii de apa, a fost cu adevarat spectaculoasa… asta in conditiile unui vant din cauza caruia de abia ma tineam pe picioare 🙂 ).

Dupa aceasta goneta, am avut parte si de un pic de liniste. Pranzul l-am luat sub forma de picnic. Puteam sa mananc si la un restaurant aflat in zona, dar am preferat sa-mi aduc sandviciuri de la Puerto Natales. Era mai ieftin si mai ales mai repede… Si in perioada in care altii asteptau friptura, eu m-am catarat pe unde deal de unde am avut cea mai frumoasa panorama din Torres del Paine. Cea mai frumoasa? Cred ca era cea de-a 379-a cea mai frumoasa panorama din Torres del Paine din ziua aceea.

Credeam ca asta este totul. Dar nu era totul, nu, in nici un caz. Urma sa ne ducem intr-un loc numit Lago Grey. Ce putea sa ma mai surprinda dupa ce vazusem absolutul. Masina ne-a lasat intr-o parcare si am pornit-o pe o carare care la un moment dat se transforma intr-o punte peste un rau repede de munte. Am urcat un pic, am coborat un pic, vegetatia masca ceva si, la un moment dat, am ramas mut de uimire… Jos, la capatul drumului aparea o plaja enorma cu nisip gri, iar pe luciul apei se gaseau niste bucati de ghetari de un albastru de nedescris. Vazusem ghetari si ieri, dar fusese cam nor (si ploaie), era prima oara cand vedeam ghetari stralucind in lumina soarelui… iar gheata nu este alba, este de un albastru intens. Nu am putut sa stau. Am luat-o la fuga prin nisipul gri de parca inotam in el. Voiam sa ajung la cel mai mare ghetar care parea sa stea pe plaja. Nu statea, era la vreo cativa metri in larg, dar nu puteai sa te bagi in apa… doar daca bagai un deget inghetai fulgerator. Si atunci am blestemat ideea de a-mi planifica doar o zi in Torres del Paine. Dar atunci, acolo, pe plaja gri a Lago Grey, in fata unor bucati de ghetar de un albastru extraterestru, mi-am promis ca voi reveni candva in Torres del Paine. Pentru a sta si a-l savura, pentru a ma contopi cu acest loc mirific, locul unde probabil a fost inventata culoarea albastra…

Imagini Torres del Paine

Puerto Natales.

Hostal Don Guillermo. Inauntru nu era asa de stralucitor, dar, orisicum

De dimineata, la drum spre Torres del Paine

Cueva del Milodon

Din bietul milodon nu a ramas decat o statuie

Un ultim stop pentru cumparat suveniruri

Initial am crezut ca o fi vreo reclama la Ferrari. Si cu acoperisul acela rosu pe fundal 🙂

In drum spre parcul national Torres del Paine, ghidul ne povesteste una alta de pe o tableta

Doamne, ce albastru !

Bietul ghid de abia a reusit sa ne smulga sa purcedem mai departe

Dar n-am putut sa nu ne oprim la vederea unei turme de guanaco

Niste animale extrem de elegante

Inca un lac, o alta culoare

care se schimba ori de cate ori trece cate un nor

Torres del Paine

In schimb, vantul te cam spulbera. Aici stateam pe spate, sprijinit de vant

O cascada din Torres del Paine

Un loc de picnic mai mult decat pitoresc

Pofta mare !

albastru, albastru, albastru

In drum spre Lago Grey

Unde se afla ghetari. Doamne, ce culori au !

Un ghetar deja „mancat” de apa

 La revedere, Torres del Paine. Sigur ma voi intoarce