Nu cred că e un secret, se vede cu ochiul liber, îmi place aviația. Îmi place să urmăresc ce se întâmplă în industria asta extrem de vioaie și de interesantă, îmi place să zbor cu avionul, îmi place să simt puterea motoarelor la aterizare, îmi plac aterizările spectaculoase, îmi place să aflu despre diverse amănunte din spatele perdelelor. Am cunoscut mulți oameni care lucrează în aviație și am descoperit că, mai mult decât în alte domenii, acești oameni sunt foarte pasionați de ceea ce fac, mai mult decât în multe alte domenii. Am zburat de-a lungul vremii cu avioane vintage de gen DC-9 sau cu avioane nou-nouțe. Evident, am numeroase zboruri la bordul modelelor “obișnuite” gen B737 sau A320, dar am zburat și în cocoașa unui B747, dar și cu un A380, cel mai mare avion de pasageri al lumii. Ei bine, acum, cu ocazia excursiei în India, am mai trăit o premieră… am zburat cu unul dintre cele mai noi modele de avioane din lume – un Boeing 787 – Dreamliner !!!

Cursa Delhi – Doha decola undeva pe la 4 și jumătate dimineața. Trebuie să ajungem mai repede, în fine, una peste alta, am decis să plecăm la 2 noaptea de la hotel. Poate unii nu s-ar fi culcat, eu, da. Am adormit pe la 8 seara și m-am trezit cu câteva minute înainte de 2 noaptea. E drept, bagajele erau toate pregătite, așa că nu mi-a luat decât câteva minute până am ajuns jos, la recepție. Am demarat în trombă și am ajuns destul de repede la Aeroportul ”Indira Gandhi”. Oricât de nebunie și de haos este în Delhi, la 2 noaptea și aici dispare traficul. Așa că șoferul a putut să gonească. Oricum, șoferul a fost un erou, a condus aproape 1.000 km în 4 zile în condiții de trafic crâncen.

Spre deosebire de imensa majoritate a aeroporturilor lumii, nu poți intra în clădirea aeroportului din Delhi decât dacă ai un print al biletului de avion. Poți să spui că biletul e electronic, nu știu dacă cerberii cu mitraliere se înduplecă, noi aveam biletul printat și am intrat în clădirea aeroportului fără probleme. India este lovită din când în când de atentate teroriste, unele extrem de spectaculoase, așa că trebuie să-și ia măsuri speciale. Nu peste tot sunt la fel de serioase, dar măsurile de securitate de la aeroportul din Delhi păreau realmente serioase… în zona în care opreau mașinile să descarce bagaje și pasageri se plimbau soldați înarmați cu mitraliere, iar în aeroport nu intrau decât cei cu bilete… iar verificarea se făcea “la sânge”, chiar dacă se vedea clar că suntem europeni.

Înăuntrul aeroportului era la fel ca în orice aeroport mare și supermodern. Check in-ul s-a desfășurat rapid, am auzit că avem noroc și că vom zbura la clasa business, am primit cărțile de îmbarcare și m-am apucat să scap de ultimele rupii. Mai aveam vreo 600 de rupii, așa că m-am gândit să le schimb în dolari. Țeapăăă… băncile indiene s-au hotărât să jecmănească turiștii și au băgat o taxă de 300 de rupii. Deci, practic, primeam nimic. Așa că am intrat în primul magazin de cărți. Cu 500 de rupii (7 euro), cumpărai o carte. M-am decis să cumpăr una să scap de rupii, dar m-am ales cu vreo 5 cărți. India asta este îngrozitoare. De fiecare dată când ajung în India, plec cu spatele îndoit de cărțile pe care le cumpăr. Prețul cărților în India este relativ redus (acum, la circa 500 de rupii, s-a scumpit enorm, dar cumpăram cărți megainteresante și la 100 – 150 rupii) și, intrat în orice librărie din Subcontinent, mă simțeam ca intrând în peștera lui Ali Baba. Cu ocazia primei vizite în India, acum 11 ani, am cumpărat aproape 25 kg de cărți. Știu asta că mi le-a cântărit la aeroport la plecare. S-au uitat mirați și au zis că e OK, pot să trec cu ele. Erau în bagajul de mână, mi-au cam rupt spatele, dar a meritat. Tot uitându-mă prin librărie, am descoperit și ceva straniu – o colecție Lonely Planet “for the Indian traveler”… Wow… interesant.

În fine, cumpăr patru cărți (una despre sikh, comunitatea religioasă din Punjab, una despre atentatele din Mumbai din 2011, una despre “miracolul” economic indian din ultimii 10 ani – mă rog, indienii consideră că, în acel deceniu, ei au devenit o megaforță economică, probabil că sunt singurii care consideră asta, și una despre războiul din Afganistan). Mai arunc o privire prin aeroport și, gata, se face ora de îmbarcare. Personal, îmi place să intru printre primii în avion, să scap de bagajele de mână, să mă pot așeza și relaxa până se umple avionul, așa că sunt, probabil, primul care o ia la picior pe linia de “business class”.

Ajung repejor în avion, stewardesa mă întâmpină cu un zâmbet Qatar Airways-style și, când dau cu ochii de cabina business, rămân cu gura căscată. Wow! Am mai zburat cu business class-uri de-a lungul și de-a latul planetei, dar asta arăta într-un mare fel! Primul gând – ce avion o fi ăsta. Nu poate fi A330 sau A340, e un business class aparte. Să fie… Mă reped spre scaunul meu să iau cartonașul acela cu instrucțiunile de salvare. Întotdeauna, pe el scrie modelul de avion. Și, într-adevăr, îmi confirmă… sunt la bordul unui Boeing 787 DREAMLINER ! Wow! My first Dreamliner.

Apare și Ligia de la Qatar Airways, care a mers cu noi în India, și nu o las să scoată o silabă. “E UN DREAMLINER, E UN DREAMLINER”… Cred că am dat în mintea copiilor, dar uneori e așa de bine să te bucuri ca un copil. E UN DREAMLINER.

Dar ce e Dreamlinerul. Este ultimul model de Boeing. Ideea avionului a fost să-l facă din materiale compozite, făcându-l astfel mult mai ușor decât un model obișnuit. Ca urmare, consumul de kerosen este semnificativ redus (Boeingul susține că până la 25%). Cândva la începutul anilor 2000, fiecare mare producător de avioane de pasageri – Airbus și Boeing au pariat pe cărți diferite – Airbus și-a băgat banii în prototipul celui mai mare avion de pasageri al lumii – Airbus 380 (fost Airbus 3XX), care avea avantajul că poate transporta un număr foarte mare de pasageri, deci reducând costurile; Boeing a băgat miliardele în Boeing 787 – Dreamliner, care urma să fie un avion ușor, economisind din capul locului kerosen. Și cum prețul țiteiului a crescut constant în anii 2000, nu e de mirare că multe companii aeriene au decis să cumpere Dreamlinerul. Dreamlinerul este un avion de lung parcurs, capabil să transporte 200 – 300 de pasageri. Airbusul 380 poate transporta între 500 și 800 de pasageri. Din capul locului, Airbusul 380 este un avion de nișă, folositor doar pentru câteva megacompanii care sunt capabile să umple un avion cu minimum 500 de oameni de cursă. Dreamlinerul poate fi cumpărat de mult mai multe companii. La un moment dat, Airbusul s-a prins că poate a făcut o greșeală, așa că a început să investească agresiv într-un nou model, bazat tot pe materiale composite, având aceeași idee ca Dreamliner-ul – să economisească combustibil. Evident, A350 a venit mult mai târziu decât Dreamlinerul. Primul zbor al unui Dreamliner a fost în 2011 (primul client a fost compania japoneză ANA), iar primul zbor comercial al A350 a fost de abia în ianuarie 2015 și, în acest moment, există un singur aparat Airbus 350 în serviciu comercial. Este al Qatar Airways, care îl folosește pe ruta Doha – Frankfurt (și, în curând, spre Singapore). Aș fi fost prea norocos să-l văd în Doha, dar era plecat în cursă. Dar, și așa, eram mult prea entuziasmat că zbor cu un Dreamliner!

Cabina business era gândită din capul locului extrem de aerisită. Sincer, din capul locului nici nu ai simțit că te afli într-un avion, un spațiu, în esență, complet închis. Era atât de aerisit, iar jocul de culori făcut din luminile avionului îmi dădeau senzația că mă aflu într-o navetă Star Trek. Patul – lung, loc gârlă, reviste, până și un buchet de flori. Arăta ca un private jet din filme. Evident, am trecut și de cortină, dincolo în economy class (cred că am fost singurul). A trebuit să văd și cum arăta economy. Are o configurație originală – 3 + 3 + 3. De obicei, configurațiile sunt 2 – 4 – 2 sau 3 – 4 – 3, niciodată nu am mai văzut 3 – 3 – 3. În schimb, scaunele mi s-au părut mai late. E și normal, într-un avion de lățimea Dreamlinerului, la economy intră cam 10 scaune pe rând, la Dreamlinerul lui Qatar Airways – 9. Așa că, deodată, câștigi câțiva centimetri la lățimea scaunului. Și asta face o diferență serioasă, mai ales când zbori ore și ore.

Îmi pusesem în plan să dorm tun pe zborul de 3 ore și jumătate, dar eram mult prea entuziasmat că zbor cu un Dreamliner, așa că am renunțat. Am comandat șampanie (nu cred că am mai băut șampanie de ani), am tot tras poză după poză și am mâncat. Și, mai ales, am comandat multe ciocolate Godiva, cât de multe am putut. Godiva este unul dintre cele mai apreciate branduri de ciocolată din Belgia, îl știu din studenție, așa că nu puteam să nu sărbătoresc Dreamlinerul decât cu șampanie și cu Godiva.

Până la urmă, m-am și culcat. Am tras patul (evident, apăsând pe butoane), m-am învelit și în câteva minute dormeam dus la 10.000 de metri deasupra Pakistanului… Nu am dormit probabil mai mult de o oră, că mâna stewardesei mi-a stricat somnul. Ne pregătim de aterizare, în 15 minute urma să ajungem pe pista noului aeroport din Doha. Pff,… ce zbor scurt! :(.

Nici în aeroport nu am stat prea mult. După controlul de securitate, am ajuns din nou în business lounge, dar n-am stat, m-am dus să explorez un pic aeroportul – să văd cum arată food court-ul, magazinele etc. Nici nu știu cum a trecut timpul. Distractiv a fost că am fost plimbați cu o mașinuță electrică până la poarta de îmbarcare, care era un pic cam departe de zona centrală a terminalului. Mă rog, tot drumul a durat vreo 3 minute :).

La îmbarcare, lume multă. Era și o delegație a echipei de tenis de masă a României, care tocmai venise din Bahrain cu o mulțime de puncte. Teddy i-a rugat să pozeze, așa că am și eu niște poze cu sportivii noștri care obțin victorii internaționale, dar puține ziare din România (sper să fi fost cel puțin unul) au scris. Și e păcat.

Zborul spre București a fost lin. M-am bucurat de mint lemonade și am scris articole. Am o poftă mare de scris articole pe avion. Nu am Internet să mă distragă, nici mess, așa că pot să mă concentrez. Bucureștiul m-a așteptat cu temperaturi sub zero. Aerul era însă fresh. Și eram acasă…

Am fost în India la invitația companiei aeriene de 5 stele Qatar Airways, care oferă zboruri zilnice între București și nu mai puțin de 12 orașe din India, inclusiv spre capitala Delhi.

Imagini Delhi – Doha by Dreamliner

Microbuzul nostru care ne-a plimbat prin Triunghiul de Aur al Indiei

Fortele de securitate in alerta

Nu oricine intra in aeroport. Doar cei cu bilete de avion

Aeroportul Delhi – mare, frumos, modern, aerisit, curat. Culmea, nu e nici o ricsa in interior 🙂

Gresit. De fapt, e una 🙂 La suveniruri 🙂

Lonely Planet pentru indieni 🙂

E un DREAMLINER ! Wow !

Asta a fost scaunul meu. La geam 😉

Lumina de bun venit 🙂

Randul de la geam

Cum vrei sa-ti configurezi scaunul ?

Bon, ia sa vedem ce avem la micul dejun ?

Mai degraba, sarbatoresc primul meu Dreamliner cu un Shiraz ?

Cam scurt zborul asta. Ce bine ar mai fi picat cateva ore 🙂

A venit si micul dejun. Ma rog, o parte al lui

E timpul sa ne culcam totusi

Cam asa arata clasa economy. Scaunele sunt o idee mai late

Ciocolata belgiana. Iami 🙂

Cand dormeam mai bine, gata, rrezirea, am ajuns la Doha !

Sa dau pe la business lounge

Dar sa aruncam o privire si prin magazinele din aeroportul Doha

Au mijit zorile la Doha

S-o iau spre Kathmandu ? Sau spre Dallas ? Mai degraba, spre Bucuresti 😉

Echipa noastra de tenis de masa, revenind plina de cupe din Bahrain

Calatorii la business class au parte de un transport special 🙂

Welcome to Qatar Airways !

Nici business class-ul din Airbus 320 nu e rau deloc 🙂 Dar parca, nu e Dreamliner.

Si aici, scaunele pot sa se transforme in paturi

N-am dormit, doar am facut abuz de limonada cu menta 🙂

Doha se pregateste de turneul de tenis. Iar Simona Halep este principala vedeta de la Qatar Open

Somon, vegetale, fite 🙂

Am si cate ceva de citit 🙂

E frumos sa calatoresti prin lume, dar e si mai frumos sentimentul ca ai ajuns acasa !