Si-atunci v-am condamnat pe toti la moarte

Da, da, pe voi! Nu radeti! Ma aflu la etajul 11 in interiorul pamantului in postul de comanda de la baza de rachete nucleare strategice de la Pervomaisk… Si, da, sper ca v-ati prins deja – acela e butonul rosu…! Trebuie doar sa-l apas si, din aceasta baza nucleara, vor fi lansate, in 27 de secunde, cele opt rachete SS 19 Stiletto spre tinte intercontinentale, de preferinta in Statele Unite. Nu va asteptati ca NORAD-ul sa doarma… vor reactiona in doar cateva minute… Si atunci, sa vedem cine va apuca “the day after”…Ha, ha, ha, ha (a se vedea rasul lui Michael din „Thriller”)…

Foarte probabil asta s-ar fi intamplat daca m-as fi aflat pe acest scaun in anii ‘70 sau ‘80 si ar fi sunat telefonul de langa mine si tovarasul Brejnev sau Ministrul Apararii ar fi ordonat “Foc!”. Dar poza este facuta in iunie 2010 in fosta baza de arme nucleare strategice de la Pervomaisk, transformat intr-unul din cele mai fascinante muzee pe care le-am vizitat vreodata – Museum of Strategic Missile Troops din Pervomaisk, un loc pierdut de lume in mijlocul marii campii ucrainene, cam la jumatatea distantei dintre Kiev si Odessa.

Am aflat de acest muzeu in mod intamplator, rasfoind un pliant de la aeroportul din Kiev… si nu mi-a trebuit mult sa pun acest obiectiv pe un solid loc 2 la locurile de vizitat din Ucraina dupa centrala nucleara de la Cernobil. Dar cum recent vizitele la centrala au fost suspendate – nu va speriati, nu emana cine stie ce nori radioactivi noi, pur si simplu, dupa ce, in aprilie, la summitul care a marcat 25 de ani de la dezastru, marile puteri economice au promis miliarde de euro pentru a ajuta la sigilarea totala a reactorului 4, cateva ministere au decis brusc ca Cernobilul e de competenta lor… Un astfel de proiect are nevoie de un manager general de proiect, asa ca la mai multi ministri le-au sticlit ochii, imaginandu-si cum vor arata vila si iahtul din Caraibe, aruncandu-se ca ulii pe bietul Cernobil, care pana atunci fusese pasat de la unii la altii ca o grenada dezamorsata. Asa ca, pana sa se ia decizia, s-au sistat orice activitati la Cernobil inclusiv.

Asta e, asa ca am decis sa merg la baza de rachete nucleare. Exista vreo doua posibilitati sa mergi – fie pe cont propriu, dar cum baza e undeva cat mai departe de vreo asezare umana, e putin mai dificil sa ajungi (se poate totusi, dar fie pleci de pe la 5 dimineata si revi in Kiev seara tarziu, sau te culci pe undeva pe acolo), am decis sa merg cu o agentie gasita pe net. 380 dolari pentru doua persoane, mult, dar asta e…

Dupa vreo trei ore de la Kiev, in cele din urma, la intrarea pe un drum de tara am vazut un semn indicand spre muzeu… si, dupa alti cativa kilometri buni si hurducaiti (oricum, eram antrenati de la autostrada Kiev-Odessa, care are o portiune ce mi-a adus aminte de niste vremuri demult apuse prin Romania), am ajuns la poarta bazei… Nimic iesit din comun, pare un loc anonim, uitat de lume… dar aici au fost arme nucleare pana acum 11 ani, de abia in anul 2000 ultimele incarcaturi au parasit Pervomaiskul in directia Rusia.

Intram in curtea fostei unitati secrete unde ne asteapta, aliniate, numeroase rachete, dar si cateva componente… Ghida noastra vorbeste cu niste tipi care se plictiseau la usa unei case si, in fine, apare un tip masiv, imbracat intr-o uniforma aproape militara… Toti cei de acolo sunt fosti angajati ai bazei – ingineri, ofiteri, pe vremuri cadre de elita ale Armatei Rosii, astazi niste ghizi plictisiti asteptand niste turisti care vin sau nu vin – in momentul cand am ajuns la baza, eram singurii, ulterior au mai aparut cativa rusi… In tot timpul comentariului, pe fata tipului se citeste totusi mandria ca a facut parte din aceasta unitate speciala – sa fim seriosi, nu oricine ajungea intr-o unitate care se ocupa de armele nucleare…

Incepe prin a ne arata ce e prin batatura… Prima racheta construita de nu stiu ce academician, prima racheta purtatoare de arme nucleare, SS 4, faimoasa prin faptul ca este modelul care a fost transportat in secret in Cuba, provocand criza rachetelor din 1962, unul din cele cateva momente ale Razboiului Rece in care rachetele de ambele parti au fost armate si gata de lansare. Perntru cei care nu stiu, e vorba de amplasarea in secret de arme nucleare in Cuba, la doi pasi de SUA… Era pentru prima oara cand teritoriul Statelor Unite se afla in bataia unor arme nucleare, deoarece, pana in acel moment, sovieticii nu posedau rachete purtatoare transcontinentale, dar teritoriul lor se afla in raza armelor nucleare amplasate in Europa Occidentala (in anii ’50-’60, in caz de razboi nuclear, doar Europa si parti din URSS ar fi fost rase, SUA erau prea departe). Descoperirea armelor de catre avioane de spionaj americane a dus administratia Kennedy in stare de soc, a cerut ultimativ retragerea lor, Hrusciov a zis Niet, Kennedy a amenintat cu prima lovitura, rachetele au fost activate, dar, in ceasul al 12-lea, Hrusciov a renuntat si a intors rachetele acasa in ciuda injuraturilor lui Fidel (care se simtea mult mai sigur cu un mic arsenal nuclear la el pe insula).

Intram in micul muzeu… Ni se prezinta unde se aflau si celelalte baze nucleare din Ucraina (sa nu credeti ca Pervomaisk a fost unica, dimpotriva, in schimb, este unica ce a fost pastrata ca muzeu in urma unei intelegeri tripartite Rusia – Ucraina – SUA), uniforme, poze, povestea regimentului de la Pervomaisk care a luptat si in cel de-al Doilea Razboi Mondial (insa pe atunci nu se ocupau de rachete)… “Regimentul asta v-a eliberat pe voi, romanii, de sub germani”, imi spune ghidul… Imi sare tandara, dar vreau sa fiu finut, asa ca incep sa-i povestesc ce minuni de vitejie am facut noi in Odessa, Crimeea si la Cotul Donului… “Ati fost prieteni cu germanii”, se enerveaza ghidul… “Normalnai”…. In fine, nu mai zice nimic, continua sa ne arate exponate, inclusiv cum arata centrul de comanda, cu 12 etaje in pamant… Pana acum banuiam ca centrul de comanda era excavat si instalat intr-o groapa… Da si nu, era mult mai sofisticat… era, de fapt, instalat ca intr-un modul asemanator cu cele spatiale (tehnologia folosita a fost similara cu cea a navelor spatiale) – practic, centrul de comanda era instalat intr-un gigant de 33 metri de metal, ca un soi de racheta lunga, lunga introdusa in pamant, deasupra zidit frumos, iar containerul era sigilat ca un submarin sau mai bine zis ca o nava spatiala… in plus, se afla la o distanta apreciabila de pamant, fiind ancorat de armotizoare imense care sa preia socul bombardarii bazei… practic, chiar daca baza era lovita de multiple arme nucleare, modulul din interiorul pamantului se balansa, dar rezista… iar personalul dinauntru era capabil sa supravietuiasca circa 45 de zile, timp destul sa se lamureasca ce se intampla la suprafata pamantului…!

Ne continuam drumul prin baza… Afara, sunt expuse diverse rachete si rachetute, dar, de departe, cea mai impresionanta este imensa racheta SS 18 “Satan”, prima racheta intercontinentala capabila sa poarte incarcatura nucleara… Primele au aparut in anii ’70 si atunci a fost finalul povestii unei Americi care nu se afla in raza armelor nucleare… Brusc, New York-ul, Washingtonul sau Chicago puteau avea aceeasi soarta ca si Moscova, Leningradul sau Kievul. SS 18 Satan nu au fost niciodata instalate in Pervomaisk, doar SS 19 Stiletto au fost acolo, dar, cand rachetele au fost returnate Rusiei in anii ‘90, au pastrat un exemplar fara incarcatura nucleara, pentru muzeu… Satan este negru ca dracu si impresionant de mare… era capabil sa poarte pana deasupra continentului nord-american aproape 10 incarcaturi care sa se indrepte apoi spre 10 tinte diferite….

Tot ce am vazut pana acum se afla in zona rezervata pe vremuri personalului… Vom intra in Zona 0, zona militara, pe vremuri inconjurata cu tot soiul de protectii – de la mine antipersonal si antitanc pana la garduri electrice capabile sa ucida pe oricine la o distanta de 5 metri de gard… acum, a fost dezactivat, asa ca trecem fara probleme…

Ni se prezinta camioanele speciale cu remorci gigantice folosite sa transporte rachete gen Satan sau Stilletto in pozitie (nu si lansatoarele de rachete mobile, practic, camioane cu o arma nucleara de raza medie sau scurta capabila sa se miste si deci sa se camufleze) – este evident ca americanii stiau unde sunt bazele sovietice si viceversa, si, in fine, aruncam o privire spre una din gropile unde pe vremuri se aflau rachetele… astazi nu mai e decat chepengul (care se putea deschide in cateva zeci de secunde)… Rachetele puteau sa fie lansate de la centrul de comanda, prin radio si, in ultima instanta, chiar si manual… Astazi, in respectivele gropi (10 la numar, adapostind 10 rachete cu raza lunga si medie de actiune, deci indreptate spre SUA, Europa Occidentala si, probabil, si Turcia, membra NATO), nu se mai gaseste nimic…

O luam pe jos spre o alta casuta… de fapt, daca te uiti de jur imprejur, nu vezi decat niste cladiri anoste, care par sa fie niste magazine inofensive… dar, sub ele, zeci de ani s-a aflat un arsenal capabil sa distruga intreaga civilizatie umana…. Intram in cladirea unde se producea aerul conditionat pentru interior… Il intreb pe ghid daca mai functioneaza… Nu raspunde… trage de o maneta si sapca imi zboara instantaneu de pe cap… Da, functioneaza!

Apoi, o luam prin niste catacombe pline cu conducte si fire… Ne oprim in fata unui telefon care arata ca telefoanele publice din Romania anilor ‘80 care functionau cu monede de 15 bani pentru a “primi” codul care trebuie tastat daca vrem sa intram in modulul de comanda… Sunt trei porti care etanseizeaza acest modul – “ca la submarine” imi spune ghidul… sau ca la Baza Spatiala MIR…. Si apoi ajungem in varful postului de comanda… ce si-ar fi dorit toti James Bonzii occidentali sa patrunda aici acum 20 de ani!  Cu chiu, cu vai, ne inghesuim toti patru in liftul de pe vremea lui Brejnev (si suntem doi tipi zdraveni, o ghida, slava Domnului, slabuta si inca un tip) si plecam in viteza spre etajul 11… etajul 11 spre centrul pamantului!

Accesul se face tot printr-o usa-tip nava spatiala…. Si am ajuns… suntem in inima intregului complex, suntem in postul de comanda, de aici se puteau lansa rachetele… Ma uit… seamana izbitor de mult cu filmele SF din anii ’60-‘70, aduce cu postul de comanda al navei USS Enterprise din prima serie, cea cu captain Kirk si cu vulcanianul Spock… Sunt trei scaune… doua culisante pe un soi de sina (probabil, pentru a se misca in caz de lovitura directa asupra modulului de comanda) si cea a marelui sef, cu centura ca la pilotii de vanatoare. Langa el, diverse telefoane cu disc de pe vremuri… pe un astfel de telefon, ar fi trebuit sa sune Brejnev, Andropov, Cernenko sau Gorbaciov. Slava Domnului ca nu au sunat. Vad si un buton rosu (cel cu care v-am “speriat” la inceput). Dau sa apas… “Nu face nimic”, rade ghidul… Pentru lansare trebuia sa intorci o cheie si apoi sa apesi un buton… care nu e rosu. E alb… Si nu puteai sa lansezi singur… unul din colegii-secunzi trebuiau sa faca aceeasi manevra simultan la panoul sau de control… De abia atunci SS-urile plecau din silozuri dupa cateva zeci de secunde… Locul mi se pare incredibil… oare ce-o fi fost in mintea acelor ofiteri care asteptau incordati (aveau plantoane de cate sase ore) sa sune un telefon si sa declanseze Apocalipsa… Sub etajul de comanda se afla etajul de odihna… un chepeng si o scara cam subreda duce spre un alt etaj unde ofiterii care nu erau de serviciu puteau sa se relaxeze… ce nervi trebuie sa ai sa te relaxezi intr-un modul spatial la 12 etaje sub pamant, avand deasupra ta 125 de tone de metal, un buton si o cheie…

Ma uit la ce e in sala… Butoane, butonase, ecrane, computere si telefoane de prin anii ’60-‘70. Pana si biroul unei companii modeste de astazi pare mult mai sofisticat… si totusi, cu astfel de butonase si computere, Gagarin a ajuns in spatiu, iar Armstrong, pe Luna! Incredibil… in astfel de locuri s-a jucat (si continua sa se joace) soarta civilizatiei umane pe Terra!

Ma asez pe scaunul de comanda pentru poze. Parca ma aflu la comanda unei navete spatiale, nu a unui post de lansare de rachete nucleare. Si totusi, realizez ca este cam aceeasi tehnologie – de comunicatii, de propulsie, aceleasi conditii claustrofobe pentru cei care au posibilitatea sa apese butoane…

Asta a fost apogeul vizitei… si ce apogeu… Am revenit sa ne inghesuim din nou in lift… “Stii, exista si un buton de catapultare in caz ca ramanem in lift”. Cool! Sa am totusi incredere in tehnologia sovietica a anillor ‘70…! E solida!

Revenim spre suprafata pamantului printr-un alt sistem de canale subterane… si, cand iesim afara, descoperim ca am iesit prin casuta in fata careia fosti ofiteri de elita si ingineri de aero-spatiale joaca o tabla si povestesc despre Dumnezeu stie ce… Hic transit gloria mundi…

Cum ajungi acolo

Pe cont propriu este relativ complicat. In principiu, poti sa iei un autobuz sau marshrutka din Kiev sau Odessa pana in orasul Uman. De acolo, fie iei un taxi, fie inca o marshrutka spre Mikolaiv si apoi inca una spre Pervomaisk… Odata ajuns in satul Pervomaisk, ori o iei pe jos kilometri buni, ori pana la urma capitulezi si negociezi (in rusa) cu vreun nene sa te duca cu Lada lui veche. La baza militara, trebuie sa fii fluent in rusa pentru ca, din cate am inteles, niciunul dintre ghizi nu stie decat rusa (cu putin noroc, mai poti gasi pe vreunul vorbind ucraineana).

Alternativ, poti sa iei un tur “all inclusiv” (masina, intrare – care costa cativa euro, traducator), dar pretul e destul de piperat, indiferent de la cine il iei – cum am zis, eu am dat 190 de dolari… Pretul pe persoana scade insa destul de mult de la trei persoane in sus (daca mai gaseam inca un musteriu, as fi dat 100 de dolari).

Se poate si sa-ti inchiriezi masina, dar, dupa ce mituiesti la greu militia ucraineana si bananai prin toate coclaurile, e posibil sa ajungi la concluzia ca te-a costat cam tot atat. Cu masina proprie, probabil, merita insa efortul.

Daca optezi pentru un tur organizat, eu am fost cu https://www.stayinkiev.com/ si au fost super-ok. Masina buna, oamenii placuti, programul respectat la minut… Daca va uitati pe site o sa mai vedeti tot soiul de idei traznite de tururi – daca  vrei sa tragi cu tancul, sa ai parte de tratament VIP in cele mai tari cluburi din Kiev sau chiar si organizarea de petreceri ale burlacilor (dar ce se intampla in Kiev, ramane in Kiev J).

Pentru a ajunge la Kiev, singurele zboruri directe sunt ale companiei ucraineene Aerosvit, dar de la o vreme, au devenit destul de scumpe, asa ca din nou CSA, LOT sau Malev au devenit competitive la pret…

Unde stati

In Kiev, hotelurile se impart in bune si aberant de scumpe si proaste si scumpe… Optiunea cea mai buna sunt apartamentele de inchiriat (se pot inchiria si pe o noapte), multe dintre ele moderne si frumoase.

Ghid gratuit

Pentru un ghid complet si actualizat la doua luni, nu uitati sa descarcati si sa tipariti In Your Pocket Kiev.

Un semn stingher langa Pervomaiskaia

Intrarea in baza de arme strategice

In curte, acolo, niste rachete…

SS4, prima racheta purtatoare sovietica, spaima lui JFK

Cam multe baze cu arme nucleare prin Ucraina…

Colectia de rachete purtatoare sovietice de la SS 4 la Stilleto

Baza militara… in dreapta, zona personalului, in dreapta zona „fierbinte”

Reconstituirea cabinei de odihna (de sub postul de comanda – etajul 13)

Faimosul SS 18 „Satan”

Camion de transportat rachete (putea duce inclusiv un Satan !)

Camera de producere a aerului conditionat

Prin tunelurile secrete spre bunkerul de comanda

Gata, am tastat codul

Si suntem gata sa intram prin cele trei porti inchise ermetic

Dupa ce am iesit din lift, m-am oprit la postul de comanda

Gata sa apas pe butonul rosu… cand colo, tzapa

Trebuie sa rotesc o cheie in locul din dreapta, iar butonul atomic e de fapt cel alb din stanga

Si oricum nu pot sa lansez rachetele decat daca altcineva face aceleasi manevre aici

Asa ca astept un semn de viata de la tovarasul secretar general

Si sa ma mai uit cum arata un tablou de comanda de lansare arme nucleare

Aceasta este intrarea in postul de comanda

sau coborarea in camera de odihna

Pentru ca intr-un final sa luam liftul

Si sa iesim la lumina pentru o poza cu ghidusa si soferul 🙂