Costa Rica – sau cum să ai o lună de miere perfectă – Partea a IV-a

Ei bine, astăzi părăsim Paradisul numit Samara in Costa Rica. Ziua începe cu o surpriză neplăcută: aflăm că autobuzul nostru nu circulă astăzi fiindcă nu-i sezon de vârf şi nu avem cu ce să ne deplasăm spre San José. Ieşim la autostop şi prima maşină care vine ne şi ia. Este un autobuz de şcoală, plin de copii îmbrăcaţi în uniforme, copii care se uită la noi ca la superstaruri :-). Ne înţelegem cu şoferul într-o amestecătură de engleză cu spaniolă şi ne confirmă că ne poate lăsa chiar în Nicoya, de unde putem lua un autobuz spre Capitală.

Autobuzul spre Capitală nu are aer condiţionat şi mergem cu geamurile lăsate. În San José nişte taximetrişti încearcă să ne agaţe, dar îi refuzăm civilizat, iar ei, prietenoşi, ne îndrumă spre autogara căutată de noi. La cealaltă autogară, un alt taximetrist, fără să-l fi întrebat nimic, ne îndrumă, zâmbind, spre casa de bilete. Amabili oameni. Probabil că şi ei au jigodiile lor, dar majoritatea sunt de treabă.

Manuel Antonio, un alt parc national din Costa Rica

Plecăm spre Manuel Antonio la ora stabilită, pe o vreme care nu prevestea furtuna ce avea să vină. Drumul este mărginit de păduri nesfârşite, defileuri adânci şi, evident (căci deja a devenit ceva obişnuit), mulţi palmieri. Trecem pe lângă Parcul Naţional Carara şi, traversând podul peste Rio Tarcoles, vedem doi crocodili imenşi care stau tolăniţi în soare. Drumul duce mai apoi foarte aproape de Oceanul Pacific, în care soarele îşi scaldă razele, făcându-l să strălucească. În apropiere de Parrita, o ploaie tropicală cu tunete şi fulgere se porneşte, în timp ce noi defilăm prin plantaţii nesfârşite de cocotieri şi alţi palmieri. Din fericire, se opreşte chiar când ajungem noi la destinaţie.

Dimineaţa la prima oră ne prezentăm la intrarea în Parcul Naţional Manuel Antonio, unde suntem discriminaţi: plătim biletele de trei ori mai scumpe faţă de ticos. Intrăm în parc şi urmăm un drum forestier de vreo 2 km,  prin pădurea tropicală, mulţi fluturi Blue Morpho – din aceia mari şi albaştri – zboară bucuroşi printre razele soarelui. Ajungem şi la intersecţia principală de trasee, loc în care foarte multe maimuţe se zbenguie prin copaci. Pe poteci mişună multe şopârle. Mai mergem ce mai mergem şi doi agouti (nişte rozătoare mari) ne stau în potecă. Ajungem curând la un fain loc de belvedere, de unde zărim oceanul care are sclipiri de smarald. Puţin mai încolo, ţipetele unei maimuţe o deconspiră şi o zărim într-un copac apropiat. În cazul în care nu v-aţi dat seama, am venit în Manuel Antonio datorită acestui parc naţional care este cunoscut ca fiind plin de animale.

La o intersecţie de trasee o luăm spre Playa Gemelas. O plajă niţel ascunsă şi sălbatică. Parcă suntem într-un film cu naufragiaţi. Urme de animăluţe pe plajă ne aduc aminte de filmul Jurassik Park. Pe traseul de întoarcere, liane groase ne taie calea şi copaci cu rădăcini imense dau senzaţia de început de lume pierdută. Puţin mai încolo, undeva prin coroana copacilor, reuşim să identificăm un leneş. Primul pe care îl vedem în sălbăticie. Stă cuminte şi face ce ştie el mai bine. Mai exact, nimic. Vedem şi câţiva copaci toxici. Totul este toxic la ei: frunzele, scoarţa, seva şi mai ales fructele, care, de altfel, arată foarte îmbietor. Se cheamă Manzanillo.

Dacă Playa Gemelas era pustie, Playa Manuel Antonio este destul de aglomerată, drept urmare doi ratoni vin la furat din câteva rucsacuri nesupravegheate. Sunt reperaţi, dar au mult tupeu şi se lasă greu goniţi.

Cu autobuzul prin Costa Rica

Din Manuel Antonio, cu un autobuz matinal, plecăm spre Tortuguero, trecând prin San José. Străbatem ţara de la Oceanul Pacific la Marea Caraibelor, pe un drum plin de serpentine, cu văi înverzite de plantaţii de cafea – că doar este unul dintre principalele lor produse de export . Dincolo de San José, drumul trece prin defileuri adânci, mărginite de culmi împădurite. Exact cum îmi imaginam că este Costa Rica: păduri nesfârşite şi sălbăticia la ea acasă. Urmează un tunel, apoi minunatele culmi împădurite se ivesc din nou. Suntem pe o şosea în mijlocul munţilor Cordillera Central. În autobuz intrăm în discuţie cu doi columbieni care  sunt veniţi cu “afaceri”. Oare ce afaceri? 🙂 Cică, de fapt, Columbia în sine nu este periculoasă, ci doar în unele zone din marile oraşe este bine să nu calci. Logic, nu?

Ajunşi în Cariari, schimbăm autobuzul ăsta cu aer condiţionat pe un hârb care merge spre La Pavona şi ne împrietenim cu un neamţ – proaspăt absolvent, care a plecat prin lume. Hârbul ăsta în care ne-am îmbarcat, când i-a venit timpul să plece, ei bine… se opune. Şoferul şi cu încă un tip se învârt în jurul lui vreun sfert de oră şi, la un moment dat, îi văd cum scot o piesă mică şi vin cu ea în mână. Încearcă motorul şi pornim. Merge şi fără o piesă. Bine că n-a legat vreo chestie cu sfoară! În La Pavona ajungem fix la timp cât să nu pierdem barca motorizată care aşteaptă să ne ducă mulţi kilometri, pe canale întortocheate, spre destinaţie – Tortuguero.

Prin delta – spre Tortuguero

În unele locuri, barca aproape că se împotmoleşte, dar “ajutoarele căpitanului” sar în apă, o sucesc şi răsucesc, împingând-o spre ape mai adânci. Un minunat apus de soare ne-a fermecat în timp ce barca se învârtea pe canale mărginite de copaci parţial scufundaţi. Ne-am „parfumat”cu spray repelent, aşa că suntem cruţaţi de hoardele de mici inamici insistenţi.

Pentru a doua zi ne-am rezervat un ghid cu canoe, ca să facem un tur pe canalele deltei din Tortuguero. Adolfo, ghidul, chiar se pricepe să găsească animale perfect camuflate şi să ne apropie de ele. Uneori suntem atât de aproape, încât am putea să le atingem. Canalele sunt mărginite de vegetaţie luxuriantă, păduri de mangrove şi, din clipă în clipă, te aştepţi să apară indieni. Suntem conduşi pe canale mai mici, unde găsim caimani. Stau liniştiţi, camuflaţi în apa tulbure, iar când ne apropiem prea mult, bat uşor în retragere. Au de pe la 50 cm până pe la un metru şi jumătate. Ghidul ne linişteşte, spunându-ne că ei atacă doar când sunt încolţiţi, şi cum acum au unde să se retragă… suntem în siguranţă :-). La un moment dat, apropie barca de un copac imens şi ne întreabă dacă ştim ce e… ăăă.. NUUU. Ei bine, cică ar fi un Blood Tree. Atunci când îl crestezi, seva sa este roşie, iar indienii din zonă îl foloseau cândva pentru a comunica între ei. Ghidul ne face şi o demonstraţie. Loveşte cu vâsla în trunchiul copacului (care sună a gol), iar noi auzim cum din vârful acestui imens copac se aude sunetul care se “întinde” peste păduri şi canale.

Luna de miere se termină şi trebuie să ne întoarcem acasă. Barca până în oraş, schimbăm câteva autobuze şi ajungem în Capitală, de unde avem un zbor lung spre casă, cu inerentul jet-lag, nu atât de plăcut de această dată.

Broscuta toxica

Parcul National Manuel Antonio

Plaja in parcul national

Squirrel Monkey

Playa Manuel Antonio

Hotii de la rucsacuri

Biserica in Cariari

Rio Tortuguero

Apus de soare pe Rio Tortuguero

Pe canalele din Tortuguero

Un caiman

Boat-billed Heron

Magnificul Blue Morpho

Un fel de molie, dar mai mare 🙂