In autocarul care ne-a dus de la Van la Diyabarkir, centrul rezistentei kurde, ne-au bantuit toate cliseele despre Kurdistan: separatism, razboi de gherila, raidurile armatei turce in Kurdistanul irakian care starnesc resentimente in Kurdistanul turc, Partidul Muncitoresc Kurd, rapiri de turisti, bombe, arme si munitii. Nelinistea ne-a fost oarecum alimentata si de cele doua filtre ale armatei prin care am trecut in mai putin de trei ore de la plecarea din Van.

La apus, undeva intre Bitlis si Batman, autocarul a oprit pentru infulecare la un impinge-tava. Aici am facut-o lata cu mancatul pentru ca ne-am repezit si am infulecat ciorba de linte (delicioasa, dreasa cu ardei iute) si de-abia dupa ce am lins castroanele ne-am data seama ca toata lumea din restaurant astepta cantecul muezinului pentru ca soarele inca nu apusese. Ne-am potolit si am asteptat, piosi, apusul cu felul doi sub nas.

Dupa masa l-am cunoscut pe Terhan, un baiat care strangea farfuriile prin restaurant si care ne-a spulberat toate prejudecatile despre Kurdistan. Am stat la o mica sueta, mai mult prin semne. Dupa dulcegariile cu care deja ne obisnuiseram – Romania, you my friends, Hagi, Popescu, Lucescu – tipul a scos un carnetel in care avea scris “te iubesc” in vreo 20 de limbi. Ii lipsea versiunea in romana, asa ca prezenta noastra acolo i-a picat la fix. Dupa ce l-am lamurit cum sta treaba, a venit randul nostru sa-l intrebam ce ne doare. I-am aratat biletul nostru spre Diyabarkir si l-am impuscat prin semne, asa mai ferit, pe sub masa. No broblem, Diyabarkir no broblem. Mardin? No broblem. Sanliurfa? No broblem, turist ok. Harran? No broblem, no broblem, PKK turist no broblem. L-am mai impuscat o data, ca sa ne asiguram ca nu-s brobleme. Nu-s. Dupa ce ne-a convins, ne-a servit cu niste smochine atat de coapte, de se transformasera singure in marmelada. Si cu ceai negru, amar. Foarte benefica oprirea la acel impinge-tava: Terhan a invatat esentialul in limba romana, iar noi am purces mai departe linistiti spre Diyabarkir. Am ajuns la miezul noptii si am tras la un hotel deja arvunit prin telefon de la Van.

Diyabarkirul este un oras imens, cu mai mult de jumatate de milion de locuitori. Tot farmecul lui este concentrat in labirintul de stradute inguste partea veche, imprejmuita de ziduri groase de bazalt, care ascund cateva moschei cladite in stil arab si hanuri otomane din Evul Mediu. Ne-am asteptat ca oprirea la Diyabarkir sa fie cu adevarat o experienta, pentru ca am prins aici prima zi de Eid ul-Fitr.

A doua zi dimineata am plecat spre Mardin. Ne cam dezechilibraseram bugetul cu taxiurile de care am tot abuzat, asa ca pana la autogara am mers cu un autobuz local, iar de acolo, cu un microbuz asa de plin, de nu ne venea sa credem ca pot incapea atatia oameni plus o liota de plozi intr-un spatiu atat de mic. Mardin, un orasel aflat la 45 de kilometri sud de Diyabarkir, este foarte laudat in ghid datorita fermecatoarelor case din piatra, dar si pentru ca, cocotat pe terasele unui deal, ofera vizitatorilor o priveliste minunata asupra campiei uscate de soare care se intinde pana in Siria. Mardin este, de fapt, un oras sirian, a carui existenta este documentata prima data prin secolul 5. A fost ocupat ulterior de arabi, de turcii selgiucizi, de mongoli, de kurzi, de persi si, in fine, de turcii otomani prin secolul 16. Ne-a fost clar din primul moment ca Mardinul nu e la fel ca celelalte orase turcesti pe care le vazuseram pana atunci. Un oras intreg construit din piatra, cu sute de case cu decoratii fine de traforaj, cu stradute inguste in terasa, cu turnuri de moschee de piatra galbena, cu un bazar ca un labirint ametitor plin de marfuri, cu magarusi albi care se plimbau nestingheriti prin tot orasul. Si toate astea suspendate deasupra Campiei Mesopotamiei, invaluita intr-o vapaie atat de uscata, de am vazut cum tremura aerul.

Vizita noastra in Mardin a durat pana tarziu dupa-amiaza. Am trecut mai intai prin bazar, care se intinde pe mai multe stradute paralele, aflate la inaltimi diferite, si conectate prin tot felul de catacombe si cotloane ascunse. E o viata intreaga in bazar, pe langa muntii de legume si fructe, macelariile, brutariile si clasicele magazine de covoare, exista o sumedenie de ateliere mestesugaresti unde se produc si se repara ceainice de alama si seile pentru magarusii albi. La tot pasul sunt tavi uriase pline de smochine care zemuiesc de coapte ce sunt si pe care le bazaie roiuri insistente de muste. Si, la toate astea, se adauga un suvoi de oameni, amestecat cu magari albi, si cantarea muezinului din varf de minaret. Mardinul este dintr-o alta lume.

Stradutele inguste din Mardin mi-au dat mare bataie de cap cand am vrut sa fac poze. Nu am avut pic de perspectiva ca sa fotografiez corespunzator cea mai mare moschee din Mardin, construita prin secolul 12. Din fericire, cu totul altfel stau lucrurile la medresa Sultan Isa, un exemplu superb de arhitectura islamica, construita pe la 1300. Cocotata sus pe deal, cu gradina interioara si cu acces pe acoperis, mi-a oferit ocazia de a ma holba entuziasmat pana in nordul Siriei. Plus ca perspectiva asupra Mardinului este bine-venita dupa atata orbecaiala lipsita de perspectiva prin stradutele inguste si prin labirintul bazarului.

Am parasit Mardinul cu gandul ca trebuie sa revenim. Orasul asta trebuie savurat pe indelete, trebuie petrecute cateva nopti acolo si trebuie explorate toate ungherele. In loc sa taiem un oras de pe lista, iata ca suntem nevoiti sa il pastram. Cred ca iarna e minunat, am putea petrece un Craciun la Mardin, Insh’Allah…

Am ajuns inapoi in Diyabarkir tocmai cand incepea sa se intunece, adica exact la sfarsitul celei din urma zile de post. Trecerea de la post la bairam m-a dezamagit, nu stiu ce ma asteptam sa se intample, in afara de faptul ca toata lumea a iesit brusc pe strazi – ceea ce oricum se intampla in fiecare seara –, gratarele au fost pornite si din toate ungherele orasului s-a ridicat un fum gros si aromat de kebap de oaie la jar, nu s-a intaplat nimic altceva.

A doua zi de dimineata lucrurile au stat putin altfel. Era multa lume pe strazi, la plimbare. Toti imbracati in hainele noi-noute pe care si le cumparasera inainte de inceputul sarbatorii. Pe stradutele inguste dintre zidurile vechi ale orasului am dat nas in nas cu luptatorii de gherila urbana din Diyabarkir. Toti plozii erau inarmati pana in dinti cu pistoale si flintoace din care trageau cu boabe de naut. Si, normal, ce poate fi mai atragator decat turistii in pantaloni scurti, numai buni de impuscat cu naut? Al naibii naut, ciupea ingrozitor. Cat am umblat noi sa vedem moscheile, hanurile si zidurile orasului (detalii la fotografii), am fost impuscati fara mila de vreo cateva ori.

Dupa-amiaza am plecat spre Sanliurfa, adica Urfa, orasul cel sfant. In episodul urmator veti vedea, asadar, Urfa, orasul cu aroma de mare capitala de Orient Mijlociu si situl arheologic de la Harran, locuit pentru prima oara in Epoca Bronzului, adica acum vreo 5.000 de ani.

Imagini Mardin si Diyakarbir

Tocmai ce sosisem in capitala Kurdistanului. Miezul noptii la Diyabarkir

Mardinul vazut de jos

Principalul mijloc de transport in Mardin

Bazarul cu legume si pepepeni

Tavi cu smochine dulci ca mierea

Figuri care mai de care mai pitoresti la intrarea in bazarul mult prea exotic din Mardin

Minaretul geamiei Ulu, secolul 12, vazut din bazar

Mardinul vazut de pe acoperisul medresei Sultan Isa. Stradutele acestea adapostesc nu mai putin de 22 de moschei si 10 biserici crestine

Cafenea cu vedere spre Siria

Case vechi de piatra

Muzeul orasului Mardin se gaseste intr-o casa de secol 19

Biserica celor patruzeci de mucenici, secolul 15

Interior elegant, din piatra

Hagi, Popescu, Lucescu. In curtea interioara a bisericii copiii incinsesera un meci de fotbal

Seara, la Diyabarkir, bairamul era in toi. Remarcati fumul de la kebap

Zidurile orasului, construite prin secolul 5

Minaretul si zidurile marii moschei din Diyabarkir, construita la 1091 de un sultan selgiucid

Spalarea picioarelor inainte de rugaciune

Hanul Hasan Pasa, un caravanserai de secol 16

Curtea interiorara a hanului

Gherila urbana in Diyabarkir

Relache la o cafenea umbroasa inainte de plecarea spre Urfa, orasul cel sfant