Ceasul iar suna la 5 fara un pic. Un nou rasarit de soare. Sper sa fie mai reusit decat cel de ieri cand un mic nor a stricat o buna parte din experienta. Deschid geamul. Brrrrr, e frig. Ma obisnuisem prost cu caldura placuta din Kathmandu. Si e inca intuneric bezna. E timpul sa ma imbrac, sa-mi iau sculele foto-video si sa ma pregatesc de marea intalnire cu Himalaya!

Ies in curtea hotelului… Din balcoanele indreptate spre Himalaya aud soapte, voci, clickuri de reglaj de DSLR-uri… Spre orizont, se vede o mica geana de lumina care, practic, iti releva silueta muntilor… Ma uit in stanga si in dreapta. Mai sunt lodge-uri, unele tip turn pe care s-au catarat turistii… Spectacolul Rasaritului peste Himalaya poate sa inceapa!

Incet-incet, lumina invinge intunericul si daca mai intai muntii Himalaya sunt doar o silueta, acum devin niste munti concreti, adevarati. Nu am vazut pe net imagini de la Nagarkot, locul in care suntem, si mai bine, pentru a avea cu adevarat surpriza descoperirii… de la stanga la dreapta, pe o distanta de probabil zeci de kilometri, poate si mai mult, ti se desfasoara intreg arcul himalayan… Nu se vad niste varfuri celebre gen Everest sau Annapurna, dar e plin de saptemiari, plini de zapada… Iar astazi chiar ca avem parte de o zi superba… Niciun pic de nor pe cer, e un cer-cristal si o vizibilitate perfecta… Sar de colo, colo, din pacate, atmosfera rasaritului de soare este stricata de niste chinezi, care, ca niste chinezi sadea, adica nesimtiti, urla, striga, se agita…

Apare si soarele, apare si un pic de lumina roz reflectata pe albul de pe varfuri (o imagine similara incredibila am vazut-o la Everest Base Camp, in Tibet, cu patru ani inainte) si apoi soarele urca rapid, intreaga zona fiind luminata feeric. Jos, la picioarele noastre, vaile sunt invaluite de ceata, dar noi, aici, pe culmea unei muchii de munte, la 2.200 de metri, suntem deasupra si ne bucuram de panorama muntilor.

E timpul pentru micul dejun, e timpul pentru strangerea bagajelor, e timpul pentru ultimele fotografii. Astazi vom avea parte de un drum mai lung – spre campie, spre Chitwan National Park, pentru o intalnire cu elefantii, crocodilii, posibil si cu rinocerii sau, eventual, cu un tigru bengalez… Ne strangem in autocar si plecam spre vale… Acelasi drum ingust, plin de serpentine, dar strabatand un peisaj de basm… la orizont, valea Kathmandu, impecabil cultivata, plina de cosuri ca din perioada Revolutiei Industriale – sunt cosurile micilor ateliere care produc caramida pentru casele si blocurile de pe vale.

Evitam cu grija Kathmanduul si ne inscriem pe soseaua spre Pokhara. Ajungem din nou in varful unui deal – Kathmandu este inconjurata de dealuri inalte din toate partile, si apoi trebuie sa coboram brusc pe sosele arhiaglomerate, pline de camioane, autobuze si alte autovehicule spre valea raului Trisuli… un drum abrupt, cu o panta mare care pune la incercare franele destul de obosite ale majoritatii autovehiculelor… Soseaua de pe buza muntelui, deasupra vaii Trisuli, este cunoscuta prin pitorescul ei, dar si prin accidentele ei. Soseaua este plina de serpentine, ingusta, de multe ori, daca faci un metru mai la dreapta ajungi in albia rapidului rau de munte si multi o si fac… Cat timp am fost in Nepal, nu mai putin de cinci autobuze au plonjat in rau (nu numai in Trisuli), ucigand zeci de oameni. In Nepal, ca peste tot in Asia, condusul autobuzelor de calatori este un job foarte stresant pentru ca esti obligat sa conduci ore in sir si esti intr-o cursa non-stop, pentru ca patronii te obliga sa mergi cat mai tare pentru a face cat mai multe curse… Acelasi lucru e valabil si pentru soferii de tir, multi conducand si 16-18 ore pe zi pentru a ajunge cat mai repede la destinatie… Asta duce la un stil de sofat extrem de periculos cu consecintele de rigoare… In afara zonei Kathmandu, autobuzele accepta calatori si pe acoperis (le-am poreclit instantaneu – “autobuzele double decker”). Este un fel de calatorie poate mai agreabil decat in inghesuiala din interior, cu geamuri mici si spatii inca si mai mici, dar trebuie sa te tii bine sa nu te trezesti pe carosabil – nu e foarte placut sa cazi de pe un autobuz in viteza, iar in spatele tau sa vina un tir Tata de 30 de tone! Pentru turistul strain, exista insa asa-numitele “tourist bus” – ceva mai scumpe decat autobuzele locale (de exemplu pe ruta Kathmandu – Pokhara, o cursa de 7-8 ore, autobuzul local costa circa 200 de rupee, adica 2 euro, in timp ce autobuzul turistic costa 10-12 dolari, adica vreo 7-8 euro cu pranz inclus), dar daca este sa platesti pentru ceva in plus in Nepal, atunci folosirea autobuzelor turistice merita investitia cu varf si indesat – nu neaparat ca sunt mai confortabile si moderne, dar sunt si mult mai sigure – sunt alesi soferii cei mai buni, nu se conduce in graba, pentru ca nu sunt curse decat o data pe zi, se pleaca in general dimineata).

In fine, dupa ce coboram marele deal care separa Kathmandu de valea Trisuli, ne continuam drumul pe pitorescul drum… rau, munti, verde, ce poate fi mai frumos? Din cand in cand, poduri de sarma, leganatoare, leaga cele doua maluri ale Trisuli… e musai sa ne urcam si noi pe asa ceva la un moment dat! Hopa, apar si primii rafteri. In programul de astazi, figureaza la loc de frunte o partida de rafting. Pe valea asta se face raftingul, intreb cu un nod in gat… Da! Ups, sa fac sau sa nu fac?

Eu nu stiu sa inot si rafting am facut o singura data pe o pluta de bambus in Thailanda, dar atunci paraul de munte, e drept, destul de rapid, nu era mai deloc adanc! Am cazut de vreo doua ori de pe pluta, dar apa imi ajungea cu greutate pana la piept… Pana la urma, decid sa o fac si pe asta… Doar sa-i zic conducatorului barcii ca nu stiu sa inot. Si nu stiu cum se face, dar in aceeasi barca mai am un coleg care nu stie sa inoate… Oricum, o sa fie fun!

Pana la urma, autocarul opreste la una din colibele de pe marginea soselei unde ne asteapta o masa copioasa, la botul calului, la vreo doi metri de magistrala Kathmandu – Pokhara… dar nici nu stiti ce buna a fost masa aia! Tot atunci se decide cine merge la rafting si cine ramane la mal. Cei care raman la mal ne vor urmari de sus, de pe sosea. Primim fiecare o vesta de salvare, o casca si lopatica… Si apoi coboram scarile la nivelul apei unde ne asteapta trei barci de rafting, trei conducatori de barci si doi caiacisti care se vor plimba in jurul nostru in caz de “om la apaaaaaa!!!”.

Cel mai haios si probabil cel mai fluent in engleza incepe instructajul… Exista vreo noua comenzi, din care cu greu retinem cateva… Ups, se pare ca va fi chiar nasol. De fapt, vor fi folosite doar doua comenzi “Forwaaaaaaard” (“Inainte”) si “Faaaaaast” (“Repede”). Primii din barca de pe fiecare parte au rolul sa dea tonul la vaslit, iar cei din spate trebuie sa-l imite intocmai… Iar cei doi au si avantajul de a lua valurile in plin… Dar doar asa se calesc liderii! La noi, sunt alesi Ionut si Catalin, iar eu voi sta in randul doi, in spatele lui Ionut… Fiecare echipa are castile de aceeasi culoare, a, si cel mai important, sa nu ne cada lopatelele in apa ca au fost aduse tocmai din America si costa imens! Bine de stiut!

Marea majoritate ne lasam sculele audio-video pe mal, doar doi dintre noi isi baga aparatele foto intr-o punga de plastic, dornici sa pozeze experienta. Iar Mihai are o mini-camera video la cascheta cu care si filmeaza… imaginile le puteti vedea mai jos

Pornim la drum… Raftingul este, practic, un sport de echipa in care un grup de tovarasi pe o barca infrunta ape repezi de munte, uneori chiar si cascade in cazul partidelor de rafting mai grele. Aparent, traseele de rafting sunt masurate de la 1 la 5, in functie de dificultate, traseul nostru fiind catalogat de nivel 3… asa, din prima, ne aruncam intr-un traseu mediu? Hmmmm, nasol. Il intreb pe conducatorul barcii cate “rapids” – un soi de viituri – avem… “Nu stiu, vreo 10-11 si vom face rafting doua ore, vreo 22 de kilometri”… ce naiba oi cauta eu aici?

Dar dupa primul rapid imi dau seama ca dracul nu e asa de negru, iar adrenalina incepe sa pompeze… Este soare, valea este superba, munti, stanga, dreapta, iar vaslitul este chiar placere… chiar si cand suntem improscati cu apa rece la “rapids”… Din cele noua comenzi pe care nu le-am retinut, nu folosim decat cele doua cruciale – Faaaaaaast, Forwaaaaaard… Evident, coordonarea lasa de dorit, dar e parte din distractie, nu?

Acum nu ma pot plange ca am dat doua ore permanent la lopata… in marea majoritate a timpului am stat, trasi de viteza apei, ne-am stropit cu “inamicii” din celelalte barci si am tot sporovait… doar prin rapids ce am muncit mai din greu si ne-am udat ciuciulete… Am trecut pe sub numeroase swing bridge-uri, de unde nepalezii se uitau la noi cu uimire si pe sub telecabina de la Manakamana, singura telecabina din toata Himalaya, dar pe care o vom folosi la intoarcerea de la Pokhara.

La final, am iesit prima barca, uzi din cap pana in picioare, dar toti plini de entuziasm… Singurul care a cazut in apa a fost tocmai Raj, prima oara am crezut ca pentru spectacol, dar, de fapt, chiar cazuse pe bune si parea putin speriat… Ei, lasa, ca iti trece.

La sosire, cei ramasi in autobuz ne-au intampinat ca pe niste eroi, pozandu-ne din toate unghiurile. Meritam, ce sa mai! Punctul terminus a fost tot intr-o zona pline de cosmelii pe marginea drumului si ne-am schimbat in haine mai uscate intr-una din aceste colibe unde doi tipi dormeau tun…

Restul drumului nu a mai fost asa de spectaculos, dar oboseala si-a facut simtita prezenta. Doua zile consecutive cu trezirea la 5, rafting, vizitat… Am ajuns in campie, in Terai si, dupa ce am depasit primii elefanti de pe sosele, ne-am lamurit – suntem aproape de Chitwan National Park, urmatoarea noastra oprire!

Si cand deja se intunericea, iaca ajungem in zona plina cu lodge-uri turistice in satul de langa Chitwan… Dupa cateva lodge-uri, vedem si semnul salvator – Chitwan Paradise Lodge… Am ajuuuuns! Coboram, aici, nu mai e un hotel ca in Kathmandu sau Nagarkot, este un lodge – o gradina imensa, plina de flori si pomi, casute una langa alta, doar un etaj… Din pacate, noaptea a cazut brusc peste Nepal si nu ne-am putut lamuri cat de Paradis era Chitwan Paradise Lodge, doar a doua zi dimineata… In schimb, am avut parte de o cina-bufet cu mancare locala si de o culcare rapida intr-o camera inghetata bocna de aerul conditionat… Si cum suntem in jungla, unii au mai gasit si niste broscute sau soparlici prin camere, se mai auzeau niste tipete pe ici, pe colo, dar dupa ce i-am lamurit ca micile soparle numite gecko sunt foarte folositoare, hrandindu-se cu tantari intr-o zona unde mai exista un pic de malarie…

Azi, Himalaya si rafting, maine elefanti, safari si jungla… Ce imi place la Nepal este ca e extrem de divers, ai o gama extrem de larga de experiente… nu doar temple si palate…

Imagini Himalaya si rafting Nepal-style pe Trisuli

Rasarit de soare peste Himalaya… mai intai o raza ca o lama

apoi mai mult

Foarte mult rosu

Se apropie si soarele

Dar mai intai, lumineaza un saptemiar

pentru ca in fine sa rasara

Hotelul nostru, Niwa Niwa Nagarkot

Dar si un hotel din vecini

In fine, e zi !

Iata, intreaga panorama a lantului himalayan

 si mai de aproape

De la Kathmandu, coboram spre valea Trisuli

Si doar Buddha poate sa ne ajute sa coboram dealul plin de serpentine

Pranz inainte de rafting

Hmmm… si zici ca este raul ? Cam mare, cam rapid…

Nu mai stam la discutii, echiparea !

Gata de lupta !

Echipa castilor albastre 🙂

La barci, osteni !

Si, gata, suntem pe apa !

in valtoarea lui Trisuli

In defileu

si pe ape mai calme

Debarcarea…

Aici, ne-am schimbat, ne-am revenit 🙂

Pentru ca intr-un final sa ne aruncam in paturile de la Chitwan Paradise Lodge !