India – temple, camile si povesti (I)

Dupa sase ani umblati prin patruzeci de tari de pe patru continente, Iunia Pasca a gasit, in sfarsit, ragaz pentru a asterne, intr-o carte, lumea vazuta prin ochii ei. Pentru ca in fiecare tara Iunia a gasit o bucatica din ea, calatoria prin lume a devenit foarte curand o calatorie spre sine. Cartea „Prin lume, spre mine” va vedea lumina tiparului la inceputul anului 2013, iar povestea „India – temple, camile si povesti” se regaseste in paginile acesteia. Fragmente si noutati despe carte se gasesc pe pagina de facebook „Prin lume, spre mine„, unde Iunia va invita cu drag pentru a calatori impreuna!

„Jaisalmer!! Trebuie neaparat sa mergi in Jaisalmer!” e replica automata a oricui afla ca te indrepti inspre Rajasthan, statul mare si colorat din mijlocul Indiei. Dupa ce o auzi de suficiente ori, ajungi sa o crezi. Cel putin eu am ajuns sa o cred. Din fericire.

Ajunsesem in India cu o saptamana in urma si, precum imi e obiceiul, nu aveam niciun plan prestabilit, ci ma bazam pe faptul ca localnicii sunt cei mai buni sfatuitori si ghizi. Dupa cateva zile petrecute in Jaipur, dau curs sfaturilor primite si imi rezerv, cu ajutorul gazdei mele, un bilet de tren inspre „Orasul Galben”, cu plecare a doua zi. Mai bine zis, a doua seara, caci trenul in care urmeaza sa ma aventurez este un tren de noapte. E pentru prima data cand calatoresc singura noaptea in India si sunt putina tensionata de ideea de necunoscut, dar asta nu ma impiedica sa fac ce-i de facut. Priyanka si Sunny ma duc la gara la ora unsprezece seara, si Priyanka isi freaca mainile neincetat in timp ce asteptam trenul in intarziere. „Sa ma suni de indata ce-ti gasesti locul si totul e OK, sa-mi trimiti un mesaj cand ajungi in Jaisalmer, sa ma suni la orice ora in caz de orice problema, ai inteles?” Am inteles si promit sa fac precum ma instruieste.

Ne imbratisam strans la plecare si le multumesc pentru cele patru zile minunate pe care le-am petrecut in compania lor. Cei doi m-au primit in casa lor cu bratele deschise si m-au tratat ca pe cel mai de seama oaspete, chiar daca singura noastra cunostinta comuna era un prieten indepartat al Priyankai. Urc in tren si sunt coplesita de masa de oameni din vagon, nu-mi gasesc din prima locul, dar pana la miezul noptii s-au rezolvat toate si ma intind in patul din vagonul imens, in compania altor peste o suta de trupuri asezate in cele peste o suta de paturi supraetajate. Priyanka poate acum sa doarma linistita.

Am un ghid turistic, pe care l-am primit de la un prieten la plecarea din Singapore, si planuiesc sa-l rasfoiesc de indata ce se arata dimineata, ca sa-mi fac o idee despre ce e de facut in Jaisalmer. Ea insa, dimineata, ma gaseste extenuata, asa ca raman intinsa in pat, cu ochii inchisi, pana ajungem la destinatie.

Ochisem pe internet, cu o seara inainte, un hostel care arata decent, si notasem numele si adresa. De indata ce cobor din tren in gara din Jaisalmer, gasesc un auto-rickshaw (taxiurile locale) care accepta sa ma duca la destinatie pentru 30 de rupii. Apucasem atat sa vad in ghidul de calatorie pe care il deschisesem pe cand coboram din tren: suma maxima de platit pentru ricsa e 30 de rupii. Ii spun soferului numele hostelului, intentionat insotit de precizarea „langa First Fort Gate”. In momentul in care imi raspunde cu multa convingere „da, da, da’, imi dau seama ca individul nu are nici cea mai vaga idee despre ce hostel vorbesc si ca ma va duce, probabil, undeva langa First Fort Gate si ma va lasa acolo.

Lucru care se si intampla de altfel. Ajungem langa intrarea in fort si insul opreste, intorcandu-se spre mine cu un ranjet. Here, here, exclama entuziasmat, aratand cu degetul spre semnul afisat pe o casuta, ca si cum entuziasmul lui e suficient pentru a ma convinge ca “Sahara Travels” suna exact ca numele hostelului meu. Ma straduiesc sa-i explic ca hostelul pe care eu il caut nu are nicio legatura cu “Sahara Travels”, dar nu am nicio sansa de izbanda. Here, here, continua omul sa exclame, cu ochii iesiti din orbite, ca si cum viata lui depinde de intrarea mea in acel asezamant.

Decid ca nu am nici energia si nici dorinta de a-l conving pe om ca atunci cand nu stie ceva e mai util sa spuna “nu stiu”, decat sa ofere informatii alandala. Ma amuza deja stilul indian de a nu spune niciodata „nu stiu”, mai ales atunci cand nu au nici cea mai vaga idee, si-mi dau seama ca obiceiul cultural nu a dat gres nici de data asta. Platesc omului cele 30 de rupii si purced inauntru la „Sahara Travels”, sperand sa aflu acolo unde sa gaseste hostelul meu.

Ma intampina un domn cu o barba neagra deasa, presarata cu destule fire albe incat sa stiu ca nu e nici la prima varsta, nici la a doua, cu un turban colorat si o pereche de ochi al caror albastru nu pare a fi pamantesc. Se poate sa fie cei mai neobisnuiti ochi pe care i-am vazut vreodata, iar privirea lor imi da fiori pe sira spinarii. „Buna ziua!” spun de indata ce-mi revin din privirea lui. “M-am pierdut putin si cred ca am nevoie de ajutorul dumneavoastra.” „Buna ziua! Ia, te rog, un loc. Eu sunt Mister Desert (Domnul Desert).”

Ma uit la el chioras si incerc sa-mi dau seama daca glumeste. Nu glumeste. Iau loc si purced a-i spune povestea vietii mele, cel putin a ultimelor doua ore din viata mea. E de o amabilitate si o blandete care ma fac sa cred ca poate, intr-adevar, nici stapanul acelor ochi nepamanteni nu e pamantean. Nu a auzit niciodata de hostelul meu, dar iese cu bucatica mea de hartie afara si intreaba toti vecinii. Nimeni nu stie, si eu ma surprind intrebandu-ma daca acest nepamantean nu are nicio alta treaba, de vreme ce-mi acorda mie atata atentie si ajutor.

Ne intoarcem la el in birou dupa o vreme si rasuflu a resemnare „nu-i bai, Domnule Desert, multumesc mult pentru ajutor”. Arunc apoi o privire imprejur, la camaruta de un metru pe doi care gazduieste un birou minuscul, un pat de o persoana, doua scaune desperecheate si o multime de valize si genti care umplu spatiul neocupat de mobila modesta. “Si dumneavoastra ce faceti aici?” ma aud intreband. Ii ia trei minute Domnului Desert sa-mi povesteasca despre safariurile pe care le organizeaza cu camilele in desert, dar dupa primele treizeci de secunde deja stiu ca voi merge intr-un safari in noaptea aceea cu nepamanteanul si echipa lui. E unul dintre acele momente in care instinctul imi spune ca omul din fata mea e de o sinceritate rara si imi va oferi o experienta speciala. „Am un grup de sapte care pleaca azi la ora trei si se intoarce maine la pranz”, incheie Domnul Desert prezentarea pe care incetasem sa o mai ascult cu doua minute in urma. Fixez albastrul din fata mea: „Domnule Desert, eu sunt a opta!”.

Hostelul meu are sa fie in mijlocul desertului azi, zambesc eu multumita. Ah, cine are nevoie de planuri cand are, in schimb, parte de miracole?

Plecarea e la ora trei, ceea ce inseamna trei ore pentru explorarea fortului si pentru un pranz delicios in localul recomandat de Domnul Desert. Inainte de a porni spre fort, il intreb de unde pot sa achizitionez un bilet de tren inspre Jodhpur, Orasul Albastru, pentru a doua zi. Domnul Desert se ridica de pe scaun, ma ia de brat si inchide usa. Come on, come, we’ll go buy you a ticket. Din nou raman cu gura deschisa a mirare despre usurinta cu care continua sa-mi ofere ajutorul. Daca vine un turist exact atunci cand el e plecat cu mine, ma gandesc, oare nu se teme ca va pierde un client? Ii impartasesc grija mea, iar el rade molcom. Imi povesteste ca unui copil ca el crede ca cine trebuie sa meaga in safari cu el va merge, si va intra pe usa biroului lui exact atunci cand trebuie sa intre. El nu vaneaza clienti si, mai cu seama, nu forteaza pe nimeni sa i se alature in desert. Mai mult, a refuzat in trecut persoane in a caror companie a simtit ca nu doreste sa se afle. Asa ca pentru el nu e niciun stres, clientii lui vor fi clientii lui chiar daca el lipseste din birou zece minute sau treizeci.

Ma uit la el cu ochii mari si tac. Cumparam biletul meu de tren, ne intoarcem la birou si purced, in sfarsit, in interiorul impresionantului fort Jaisalmer. Sar in ochi de la o posta, cu parul mai mult blond decat brunet, privirea fascinata si camera pe pozitie. Scrie pe mine “turist” cu litere de foc, si nu trece mult pana ma abordeaza un ins mititel la trup, oferindu-se sa-mi fie ghid. Sunt impresionata de puterea lui de a-si reveni mereu de pe urma refuzului meu, asa ca, in cele din urma, ma invoiesc sa ma las ghidata. Nu are tarif fix, ci lasa recompensa la latitudinea mea, bazat pe gradul meu de satisfactie cu performanta lui. Mi se pare rezonabil, asa ca ma las plimbata pe ziduri de nisip si printre ele in timp ce insul imi spune legende si istorii, imi ia camera in primire si se bucura ca un copil pozandu-ma. Fortul cu zidurile lui masive de culoarea spicului de grau, vechi de aproape o mie de ani, palatul si cladirile din interior sculptate impecabil, templul construit exclusiv din nisip, fara cuie, balamale sau suruburi, statuia zeului plamadita din nisip amestecat cu lapte de camila, toate ma fascineaza peste masura si ma bucur cu adevarat ca am ales sa ascult de localnici. “Jaisalmer, trebuie sa mergi in Jaisalmer” spusesera ei. Acum inteleg de ce.

La plecare ii dau rupii insului mititel la trup, iar el imi da numarul lui de telefon. Maine, cand ma intorc din safari, sa-i dau un telefon si ma va duce si in cealalta parte a orasului, in Jaisalmerul cel din afara fortului. Negresit sa-i dau un telefon.

Intentionez sa ma bucur de pranz in liniste, dar nu am nicio sansa. Insii de la masa vecina petrec mai mult de jumatate de ora incercand sa ghiceasca tara mea de provenienta, iar eu le dau, din cand in cand, indicii printre doua inghitituri de naan si panner butter masala. Nu-si revin multa vreme dupa ce cuvantul “Romania”, in sfarsit, apare in discutie. „Nu intalnim des romani pe aici”, spun ei grav, „nu, nu”.

E 15:10 si suntem deja cu totii imbarcati in jeepul Domnului Desert, plini de entuziasm si voie buna – doua tinere din Hong-Kong, un brazilian, un francez, o singaporeza, un canadian si un tanar din Mauritius. Eu. Soferul. Cinci continente, un desert si o masina de teren. Promitator, ma surprind gandind, suna promitator.

Jumatate de ora mai tarziu facem pentru prima data cunostinta cu ghizii si camilele noastre. Sunt intr-o stare de fascinatie maxima si ma uit in jur la nisipul galbui care pare ca-mi face cu ochiul din toate directiile. Camilele, aceste animale la care visam de copil, cu cocoasa imensa si falcile mereu rumegande. Imi pare ca-mi fac si ele cu ochiul, si incantarea mea nu cunoaste limite.

Starea de reverie imi e intrerupta, brutal, de un glas poruncitor care ma ataca din spate. „Tu! Tu vii cu mine!” Ma intorc in directia vocii si privirea mi se implanta in ochii autoritari ai unui indian care are aratatorul indreptat spre mine si zambetul cu desavarsire inexistent. Ma uit rapid la membrii grupului meu, in timp ce ei se uita la intreaga scena cu ochi la fel de mari ca ai mei. Peste cateva secunde, ceilalti ghizi se indreapta fiecare inspre o victima, asa ca stiu ca e OK, aceasta e procedura de selectie a celor care urmeaza sa incalece camilele.

Nu pare ca exista rost de saga, asa ca ma supun comenzii si-l urmez pe om cu pasi repezi pe nisip. Ma duce la Raju, camila destinata mie, si-mi face semn sa ma cocot pe spinarea animalului care e asezat pe nisip si pare a ne ignora complet. Asa asezata cum e, camila imi ajunge aproape pana la umar, asa ca fortez un pas imens si ma aflu rapid pe cocoasa animalului galbui. „Tine-te bine de tot de aici!”, imi arunca ghidul pe un ton atat de plictisit incat presupun usor ca a mai spus fraza respectiva de cateva mii de ori. Pana sa ma dezmeticesc, ma surprind urland din toata fiinta un „Aaaaaaaa” disperat in momentul in care Raju se ridica si ma aflu cu capul in jos, vazandu-ma deja picata in nisip cu picioarele incolacite deasupra capului. Nu pic totusi si ma tin cu infrigurare de saua lui Raju, in timp ce-mi revine inima la batai normale. Ma bucur sa vad ca intreaga experienta a avut macar un rezultat pozitiv, si anume l-a scos nu numai pe ghidul meu, ci pe toti ghizii prezenti din starea de amorteala si plictiseala. Rad cu totii in hohote si dupa o vreme pot sa rad si eu cu ei. Prima mea intalnire cu camila va sa fie memorabila, fara indoiala.

Ne legam cu totii esarfele peste gura si nas, lasand doar ochii la vedere, si suntem pregatiti. Una dintre camile scoate niste zgomote infricosatoare din doua-n-doua minute si aflam de la ghizi ca simte alte camile in apropiere, iar acesta e semnalul de imperechere. Noua ni se pare mai mult inspaimantator decat atractiv, dar pana una, alta nu noi trebuie sa fim cei impresionati.

Dupa doua ore de calarit prin nisip, nisip si iar nisip, ajungem la locul care ne va servi drept hostel peste noapte. Sub cerul liber, in mijlocul dunelor de nisip. Ghizii ne spun „cina si camerele vor fi gata curand, pana atunci bucurati-va de apus”, asa ca pornim sa savuram apusul superb care se asterne asupra tinutului auriu.

Dupa lasarea intunericului auzim, de pe unde suntem imprastiati, strigate din directia taberei. Curgem cu totii inspre mijloc din directii diferite, intr-un fel de vale ocrotita de dune de nisip. Domnul Desert ne asteapta cu cina pregatita. „Pasca”, imi spune, cu toate ca ii repetasem de trei ori deja ca nu acela imi e prenumele, „aici e camera ta pentru noaptea asta”. Ma uit in directia degetului sau aratator si vad un pat improvizat in nisip, echipat cu o perna si patru paturi groase. De ce nu, ma gandesc in timp ce-mi caut rucsacul si-l aduc in „camera”. De ce nu?

Peste putin timp suntem cu totii adunati in jurul focului de tabara, infofoliti in paturi si tinand in brate mancarea delicioasa gatita de Domnul Desert in mijlocul desertului, sub cerul instelat. Nu exagerez deloc cand ii spun ca e cea mai buna mancare de cartofi si legume pe care am mancat-o vreodata, iar el nu pierde ocazia de a sublinia, pentru a patra oara, ca e reteta proprie.

Intreaga scena pare desprinsa din poveste. Domnul Desert ne povesteste cum s-a adunat micul nostru grup de opt, si radem cu totii, fermecati de batranul povestitor. “Domnule Desert”, ma uit la el printre razele de lumina aruncate de limbile flacarilor, “spune-ne o poveste din desert!” „Oooo… nu este poveste din desert”, raspunde el. “Dar ce ziceti de povestea Domnului Desert?”. Saisprezece perechi de ochi se alipesc de batranul cu ochii blanzi si opt suflete se deschid gata sa absoarba fiecare vorba din povestea mileniului trecut.

Cand povestea incepe cu “Era in 1988, cand…”, ne facem cu totii si mai comozi si ne tinem rasuflarea.

(va urma)

Orasul Jaisalmer – ca in 1001 nopti

Cu Mr. Desert

Templele din Jaisalmer

Cu Raju

Gata de drum

Cu caravana prin desert

Apusul de soare in desert

Patul din desert