“Ma cheama Jose. Am fost profesor de educatie fizica la o scoala, dar, ca multi tineri de varsta mea din Portugalia, mi-am pierdut slujba. Nu sunt ghid autorizat, dar stiu foarte bine Lisabona. De aceea, fac acest tur gratuit, aratand turistilor din toata lumea Lisabona, arat Lisabona prin ochii unui localnic. Chiar imi place ceea ce fac, castig bani din bacsisuri, iar seara ies cu turistii la o bere. Marea majoritate a prietenilor mei au plecat la munca in strainatate, in Germania, in Elvetia, unii chiar si in Brazilia.”

Eram in fata unei statui in cartierul Bairro Alto din Lisabona. Acum vreun an, am descoperit pe net ca prin toate orasele din Europa se organizeaza tururi pedestre gratuite, prin care un localnic (ghid de meserie sau nu) isi da intalnire cu turisti intr-un anumit punct si la o anumita ora si apoi se plimba cu ei prin oras. Pana acum, am luat parte la tururi gratuite la Lvov si Bucuresti si il vazusem in viteza pe cel de la München, fara sa particip efectiv. Inainte de a pleca la Lisabona, m-am uitat un pic pe net si am descoperit ca si in Lisabona exista tururi gratuite. De 2 ori pe zi, de la 10 dimineata, si 3 dupa-amiaza, plecand din Piata Camoes… L-am intrebat pe Google Maps si am descoperit unde era Piata Camoes. Undeva in Bairro Alto, cartier cunoscut pentru viata lui de noapte, catarat pe unul dintre dealurile centrale.

Nu eram singur in Lisabona, am fost aproape 20 de romani, iar o parte dintre ei au decis sa ma urmeze si sa ne ducem la turul gratuit. Cred ca eram singurul care auzise de concept, in mod cert, eram singurul care mai participasem la asa ceva. Desi erau oameni din turism, au fost surprinsi sa afle ca se organizeaza asa ceva si in Bucuresti sau Brasov.

Asa ca, la ora 3, eram in piata Camoes si l-am identificat pe ghid exact sub o statuie. Era inconjurat de alti 10-15 turisti, un mix de europeni si asiatici, si deodata au aparut vreo opt romani. Ne intreaba pe fiecare de unde suntem… cand afla ca suntem din Romania, ne saluta pe romaneste. Cu o vara inainte, facuse ceva voluntariat la Lupeni, in Valea Jiului. Nici pentru altii din grupul nostru Romania nu era o necunoscuta. Fusesera prin munti sau prin satele Transilvaniei.

Incepem turul cu prezentarea lui Jose – cea cu care am deschis articolul. Portugalia este intr-o situatie economica critica. Aproape 70% din populatia sub 30 de ani nu are niciun job cat de cat stabil, multi au emigrat sau sunt pe cale sa emigreze. Jose s-a mutat cu taica-su pentru ca nu poate sa-si permita sa plateasca 3-400 de euro pe un apartament. “Chiar si daca impart apartamentul cu cineva, 150-200 de euro e destul de mult”. Economia Portugaliei scade accelerat in fiecare an, iar masurile draconice de austeritate fac ca sansele de relansare economica sa fie din ce in ce mai mici. Datoria statului este foarte mare si trebuie sa taie la sange – joburi, salarii, beneficii, investitii. Cateva zile mai tarziu, in autocarul care ne-a dus in Algarve, eram surprins cate masini am vazut pe autostrada perfecta care lega capitala portugheza de cea mai importanta zona turistica a tarii. “S-au introdus taxe pe autostrada si acum toata lumea circula pe drumurile nationale” mi-a explicat soferul.

Dar sa plecam in turul cu Jose… Evident, prima explicatie cu privire la baiatul sub statuia caruia ne-am intalnit. Cine credeti ca e Camoes ? Pai… un poet. Nu e un poet, ne corecteaza Jose, este POETUL, este poetul national al Portugaliei. A trait hat pe vremea Descoperirilor si a calatorit prin Asia, locuind ani de zile in coloniile portugheze de acolo, in Goa si Macao. Acolo, a facut bani, si-a luat o nevasta focoasa si a scris volumul de poezii Lusiadele. La un moment dat, s-a hotarat sa se intoarca in patria-muma, dar a naufragiat. Ce credeti ca a salvat din cele 3 obiecte de pret ? Aurul, nevasta sau cartea? Voi ce ati fi salvat ? Ei bine, el a  salvat cartea pe care a tinut-o cu greu deasupra apei, inotand cu o mana. Generatii de literati portughezi i-au multumit, generatii de scolari portughezi ar fi preferat sa salveze nevasta… Poeziile lui Camoes trebuie invatate pe dinafara in scoala …

De la Camoes, plecam pe o strada ingusta si cam goala. Judecand dupa ce scrie pe niste usi metalice, par sa fie niste cluburi populare. Asa si e… este strada care traieste noaptea cand sute sau mii de petrecareti beau bere de 1 euro si petrec in strada pana cand rasare soarele. Ziua, in schimb, e cam pustiu, localurile inchise, iar sticlele zac pe strada, urme ale petrecerii din seara precedenta.

Trecem si pe la sediul presedintiei, pazit de un tip cu o sabie dintr-o alta era. Daca prin Cehia, UK sau alte locuri, garzile trebuie sa stea nemiscate, intr-o pozitie martiala, in tara relaxarii totale chiar si garzile pot sta mai relaxate. Se misca, zambesc, mai schimba o vorba cu turistii care se pozeaza langa ei.

La doi pasi de sediul presedintiei se afla ruinele unei manastiri – manastirea Carmo. Zidurile sunt in picioare, dar acoperisul nu mai exista… este martorul tacut al unei tragedii care a ramas ca un cosmar in istoria Lisabonei. Era ziua de 1 noiembrie 1755, ziua mortilor la catolici. Lumea se trezise de dimineata si se dusese la biserica sa se roage pentru sufletul celor decedati. Tot orasul era plin de lumanari arzand. Regele fusese la slujba dis-de-dimineata si plecase la vanatoare. La ora 9:55, pamantul a inceput sa se cutremure. Tavanele au inceput sa cada, casele sa se surpe, bisericile sa se prabuseasca. Seismologii de azi cred ca cutremurul din 1755 a avut o magnitudine de circa 9 grade pe scara Richter si ca a durat intre 6 si 9 minute. Mai aproape de noi, cutremurul vrancean a durat 55 de secunde si a avut o intensitate de 7,2 grade. In timp ce cladirile se prabuseau, ruinele erau cuprinse de focul lumanarilor. Supravietuitorii fugeau disperati spre Praca do Comercio, imensa piata deschisa de pe malul fluviului Tejo, un loc vast fara cladiri. Aici nu putea sa le cada nicio piatra in cap, iar focul nu-i putea atinge. Jumatate de ora si-au tras sufletul ravasit de groaza… Pentru multi, era Judecata de Apoi… si asta le-a fost intarita de un val urias, pe care in zilele noastre il numim tsunami, care generat de giganticul cutremur a lovit Praca do Comercio in plin… au scapat calaretii care s-au avantat printre ruinele in flacari sa scape de valul ucigas.

Nu se stie cati oameni au murit… Cifrele difera: intre 10.000 si 100.000. Unul dintre cele mai mari si mai prospere orase ale Europei, o splendoare construita pe aurul si mirodeniile din Indii, fusese ras de pe fata pamantului. Regele s-a intors si a descoperit ca mandra-i capitala disparuse. De atunci, s-a mutat la cort, nu a mai dormit sub un acoperis din piatra. Dar orasul avea sa renasca, datorita unui om care pe buna dreptate are o imensa statuie intr-una din cele mai mari piete ale orasului – Marchizul Pombal. Acesta si-a suflecat manecile, a strans forta de lucru si s-a apucat sa reconstruiasca orasul. A creat Bairro Alto, a facut Baixa, cartierul de jos unde strazile sunt perpendicular una pe alta, si, mai ales, a pus arhitectii la munca, sa inteleaga cum sa construiasca cladiri antiseism. Acestia au studiat cladirile care au ramas in picioare, inclusiv manastirea Carmo, si au venit cu solutii… Iar din aceasta munca s-a nascut iluminismul lusitan. Pentru prima oara, voia lui Dumnezeu era pusa la incercare de vointa oamenilor. Noile cladiri in principiu rezistau la cutremur si deci se opuneau vointei divine… de aici pana la filosofia iluminista nu au fost decat doi pasi.

O alta problema care trebuia rezolvata de Biserica Catolica, atotstapanitoare pana atunci, era faptul ca unul dintre cartierele orasului locuit de necredinciosi – in mare parte evrei si mauri musulmani – nu a fost afectat. Cladirile nu prea au cazut, focul nu s-a propagate pentru ca acolo nu se celebra nimic cu lumanari, iar tsunamiul a evitat zona, Alfama fiind protejata de dealul in varful caruia se afla castelul Sao Jorge… Episcopii si preotii au pus cutremurul pe seama pedepsei divine asupra pacatosilor catolici, dar cum se face ca cei mai mari pacatosi, necredinciosii, au fost crutati… mister! Si un alt mister il reprezinta faptul ca de atunci, din 1755, Lisabona nu a mai fost lovita de niciun cutremur cat de mic!

Coboram prin Bairro Alto si ajungem in fata statuii unui tip care are o carte pe post de cap. “Este prima statuie din lume dedicate Facebookului”, declara Jose. Toti punem mana pe telefoane pentru a pune de urgent poza pe Facebook. “Am glumit”, ne opreste Jose. Este statuia poetului Fernando Pessoa care s-a distins prin faptul ca s-a dedublat de nu mai putin de 7 ori. A luat 7 nume sau pseudonime, s-a transpus in fiecare personalitate si a creat opera pentru toti 7 Pessoa – fiecare cu stilul lui! Cand a murit la doar 47 de ani, nu mai stia in pielea carui scriitor se afla!

Coboram pe malul fluviului Tejo in celebra Praca do Comercio. Aici, acum 2 ani si jumatate, am asistat la un minunat spectacol de proiectie 3D pe cladirile dinspre Baixa, cu ocazia implinirii a 100 de ani de la proclamarea Republicii. Azi nu stiu daca Republica ar mai avea bani sa faca proiectii. In schimb, daca n-ai bani, nu poti decat sa te dezbraci si sa te arunci in apele reci ale fluviului Tejo (afara erau circa 12 grade, raul poate tot cam atata sau vreo 2 grade in plus), adica ce facea o tipa care parea nemtoaica… Probabil era obisnuita cu Marea Baltica!

Dupa ce mai mergem putin de-a lungul fluviului, Jose ne baga printr-o alee ingusta, ingusta intr-unul din cele mai faimoase si rau famate cartiere ale orasului – Alfama. Da, exact ala care a scapat de cutremur si tsunami, locuit de evrei. Intre timp, evreii s-au mutat si Alfama s-a transformat intr-un cartier al saracimii si al crimei. Tot aici, se pare ca s-a nascut si fado, celebrul cantec popular portughez. “Fado este ca vinul prost baut in Alfama” zice Jose. Aici, locuiau si inca locuiesc saracii care nu-si puteau permite un vin bun. Cand beai primul pahar, te strambai. Cand beai al doilea pahar, parca vinul era mai bun… iar de la al treilea pahar mai incolo e chiar foarte bun! La fel si fado… cu cat asculti mai multe melodii, cu atat iti place mai mult… De altfel, in Alfama se afla cele mai multe localuri in care poti asculta fado. Costa intre 20 si 50 de euro, cu tot cu masa (la 20 de euro, nu primesti insa nimic).

Alfama este un cartier rau famat. In ghiduri se scrie ca e bine sa-l eviti noaptea. Jose spune ca nu mai e asa, a devenit mai safe, de altfel, in seara respectiva, m-am plimbat cu un prieten portughez pe care nu-l mai vazusem de 13 ani prin Alfama si mi s-a parut OK. Mi s-a parut OK, fiind luminat si pustiu… Alfama aduce cu medinele nord-africane – ulite inguste, fara niciun plan general, urcand si coborand haotic, un labirint cunoscut doar de localnici. Nu prea e apa curenta, asa ca inca mai exista spalatorii publice unde locuitorii se duc sa-si spele de mana rufele. Exista si bai publice. Casele erau pe vremuri extrem de inguste, aveau o fatada de doar 3-4 metri, acum s-au mai marit prin unificarea unor case. Dar numerele de casa au ramas, asa ca poti gasi familii locuind pe Alfama 23-26, intr-o cladire destul de ingusta, dar care deja unifica patru vechi case!

Intr-o astfel de casa am gustat o visinata de Alfama – ginginha… Am fost intrebati daca vrem… la inceput, mai cu jumatate de gura, apoi eu si inca cativa am spus da, vrem! Jose a batut intr-un geam de unde a aparut o Big Mama direct din telenovelele braziliene. A scos o sticla plina cu visinata si pahare de plastic de la Metro si pentru 1 euro am baut un paharel. Chiar bun! Apoi am primit visinele gratis!

Finalul apoteotic, in varful unui deal, langa biserica Graca. Am prins un apus de soare superb si o priveliste care includea castelul-fortareata Sao Jorge si o buna parte din Lisabona – Baixa, Bairro Alto si dincolo de Rossio… Se vedea si varful maretului pod 25 Aprilie, o copie a Golden Gate-ului din San Francisco. Ma rog, constructorii (a fost aceeasi companie constructoare) sustin ca nu e o copie, gasind cateva elemente nesemnificative (gen – podul din Lisabona are si cale ferata, cel din San Francisco e doar rutier).

Am savurat apusul de soare si dupa ce i-am multumit lui Jose, am luat-o la vale spre Baixa in cautarea unui loc ieftin si bun de cina. In urma, Jose a ramas la discutie cu niste fete… partenerele lui de bere din acea seara?

In caz ca sunteti in Lisabona, va recomand sa va alaturati unui tur gratuit. E posibil sa nu-l aveti pe Jose drept ghid, sunt mai multi ghizi care fac cu schimbul, dar, probabil, toti sunt simpatici si bine informati. Ce e cert, pleaca zilnic, fie soare sau ploaie, din fata statuii lui Camoes din Bairro Alto la ora 10 si la 15:00. Ma rog, orele si locurile de intalnire se pot schimba, asa ca, inainte de a va prezenta, aruncati un ochi pe site-ul lor.

Apropo, voi ati mai fost prin vreun oras intr-un astfel de tur gratuit?

Imagini – turul gratuit din Lisabona

De aici pleaca turul, de la statuia lui Camoes

Jose, ghidul nostru

Bairo Alto, la cateva ore inainte de incerperea petrecerii

Garzile din fata sediului presedentiei portugheze

Manastirea Carmo, martor mut al dezastrului din 1755

Statuia lui Pessoa, nu monumentul Facebook-ului 🙂

Panorama orasului, vazuta din Bairo Alto

Praca do Comercio, cea mai ampla piata a orasului

Pe stradutele din Alfama

Asa arata o spalatorie publica din Alfama

Big Mama, gata sa ne vanda niste visinata

Mmm… chiar e buna 🙂

Apus de soare – sfarsitul turului

Podul 25 Aprilie…