Petra este incredibila! Punctum. E greu de scris mai mult pentru ca, vorba unui ghid Lonely Planet, „trebuie s-o vezi pentru a crede ca asa ceva exista!”. Ascunsa omenirii timp de milenii in spatele unui perete aparent inexpugnabil de stanci, Petra a fost redescoperita de un explorator elvetian, Johann Ludwig Burckhardt, redand lumii unul dintre cele mai fabuloase orase ale lumii. Cu milenii inaintea lui Johann, aici se afla unul dintre cele mai bogate orase din lume, Petra, capitala regatului nabateenilor. Acest popor vorbitor de araba si provenind de undeva din adancul peninsulei a construit aici un oras comercial fara egal in regiune, nu numai datorita pozitiei si spiritului mercantil al locuitorilor, ci si datorita tolerantei (mai ales religioase) si diplomatiei. In Petra, ce conta era comertul, nu la ce zeu se inchina negutatorul, in plus, orasul a incercat sa evite razboaiele pe cat posibil. In general, razboaiele afecteaza comertul, de aceea locuitorii din Petra l-au evitat pe cat posibil. Se spune ca, la un moment dat, Petra a fost atacata de seleucizi, un regat elenistic succesor al imperiului lui Alexandru Macedon. Regele seleucid Antigonus si-a trimis o parte din trupe inaintea lui, care venea cu intreaga armata, dar aceasta ariergarda a fost infranta. Prompt, locuitorii din Petra au trimis niste cadouri regelui seleucid, spunandu-i ca i-au batut din greseala si isi cer scuze. Desi spumega, regele a trebuit sa accepte darurile si sa se retraga. Zeul Hermes il invingea pe Ares la Petra!

Istoria Petrei incepe in perioada biblica, atunci cand edomitii au trait prin zona. Urmele lor au fost gasite prin oras, dar adevarata stralucire a orasului a fost atinsa in timpul regatului nabatean. Incredibilele cladiri sapate in stanca, fatadele spectaculoase, templele, mormintele au fost construite in aceasta perioada. In momentul in care romanii au ajuns prin zona, nabateenii au fost singurii care nu s-au batut, dimpotriva i-au ajutat. Au avut nevoie romanii de aliati ca sa curme revolta evreiasca din Ierusalim? Cavaleria nabateana a fost acolo? In 105, Petra a trecut, de bunavoie, sub Roma. Ultimul rege nabatean i-a lasat regatul imparatului Traian dupa moartea sa, cu doar un an inainte de caderea Sarmizegetusei lui Decebal.

Pax Romana a ajutat Petra, dar orasul a decazut. Nu mai era capitala unui regat. Dupa ce Imperiul Roman a trecut la crestinism, Petra s-a convertit de asemenea, pe teritoriul orasului fiind construite patru biserici (cu tot cu mozaicurile de rigoare). Dupa cucerirea musulmana din 638, califul Omar a dispus ca locuitorii din Petra sa continue sa fie crestini, dar orasul a fost abandonat dupa vreo jumatate de secol, fiind „redescoperit” temporar de cruciati si apoi de celebrul elvetian Ludwig Buckhardt.

Mai vazusem o data Petra in anul 2000. Ramasesem la fel de mut de uimire in fata pietrei rosiatice, a cladirilor, a panoramelor. Mi-era teama ca acum, e drept, la 13 ani distanta, sa nu am acelasi sentiment, sa fiu mai putin entuziast. Nu a fost asa! Petra m-a incantat ca si prima oara si sunt convins ca, daca voi reveni si peste un an sau cinci, voi fi la fel de hipnotizat ca si prima data.

Dar, inainte de a ajunge in vechiul oras, am coborat din varful dealului care domina orasul turistic Wadi Musa („Valea lui Moise” in araba), uimit de cat de mult s-a extins orasul! Acum 13 ani, erau cateva hoteluri pe o strada principala, evident cu restaurante si magazine de suvenire… acum, un intreg oras a rasarit pe tot versantul, cu vile cochete, blocuri albe, cred ca populatia a crescut de cel putin patru ori.

Intrarea in Petra a devenit de asemenea mai incarcata. Pe langa divizia de chioscuri care vand atat de necesara apa, a aparut chiar si un hotel de lux, la intrarea caruia se gaseste „cel mai vechi bar din lume”. Ma rog, nu e chiar cel mai vechi, in schimb probabil ca este cea mai veche locatie pentru un bar, acesta fiind gazduit intr-un fost mormant nabatean.

Daca Wadi Musa pare mult schimbata in bine fata de 2000, pretul biletului de intrare este mult schimbat in rau. Nu-mi mai aduc aminte cat am platit in 2000, dar nu cred ca a fost cine stie ce. In 2013, acesta este nu mai putin de 50 de dinari iordanieni (55 de euro) pe zi – probabil cea mai scumpa atractie arheologica din lume. Macchu Pichu, care in 2001 costa 20 de dolari, astazi costa 50 de dolari adica 38 de euro. Ma rog, pastila destul de amara a pretului ridicat (deh, Petra a fost aleasa oficial drept una dintre cele 7 minuni ale lumii) mai este indulcita de faptul ca, daca vei cumpara un bilet de 2 zile, acesta va fi 55 de dinari (60 de euro), iar in cazul a trei zile, va fi doar 60 de dinari (66 de euro)… 22 de euro pe zi parca e mai OK….

Oricum, am spus-o de atatea ori si o mai spun o data. Nu faceti prostia sa va grabiti in Petra. Iti trebuie minimum o zi jumatate – doua pentru a o vedea si a o savura. Marea majoritate a tururilor o „ating” pentru o zi. Am auzit de la ghida noastra ca, in programul unor tururi ale agentiilor turistice romanesti, Petrei ii sunt acordate vreo 2 ore – adica exact cat sa faci jogging pana la Tezaur si inapoi. La un astfel de program, mai bine te duci linistit si faci bai de namol la Eforie-Nord. Deci, daca va duceti in Iordania, planificati-va cel putin o zi si jumatate sau doua pentru Petra – strict vizitarea Petrei!

Am luat-o pe jos prin Siq. Acum 13 ani, Petra era complet necomerciala. Nu exista decat un singur restaurant sub un cort, sub zidul in care se afla muzeul. Daca nu veneai cu apa din Wadi Musa, aveai probleme. Ma rog, gaseai cu greu, dar nu exista niciun magazin in Petra. Astazi, cam peste tot sunt magazine (Slava Domnului, in niste cosmelii integrate totusi in atmosfera orasului), mai sunt si niste mancatorii ici si colo, iar Crowne Plaza a deschis ditamai restaurantul in locul vechiului cort.

In schimb, Siq-ul este acelasi. Din pacate, sunt din ce in ce mai multe sarete care se grabesc pe pietrele de intrare in vechea metropola, dar maretia canionului care strange culoarul de intrare in oras te face sa ignori aceste inconveniente. Admirabil se pastreaza apeductul orasului care aducea apa de la raul de la intrarea in Siq in interior, in metropola… De fiecare data cand intri in Petra, vei fi „lovit” de incredibila imagine a Tezaurului care apare brusc, stralucind ca un soare roz prin intunericul celei mai inguste parti din Siq. I se spune „Tezaurul”, dar nu a fost niciodata tezaur. Asa au crezut beduinii cand au ajuns la Petra si, de altfel, au incercat sa caute fabulosul si inexistentul tezaur al faraonului. In schimb, aici se afla mormantul regelui Aretas al III-lea „Filoelenul” – dovada si influenta greaca a fatadei. Secole mai tarziu, Tezaurul a devenit faimos datorita lui Harrison Ford si filmului sau „Indiana Jones and The Last Crusade”, unde Tezaurul era un templu uitat de secole.

Odata ce am parasit zona din fata Tezaurului cu sute de insi tragand poza dupa poza, ajung pe un adevarat bulevard al fatadelor… Mai jos, la nivelul bulevardului principal, sau sus, pe stanci, observi sute de morminte mai mari sau mai mici, mai pompoase sau mai austere. Daca intri in interiorul lipsit totusi de urme funerare, vei fi vrajit de jocul coloristic al pietrelor din Petra, unul dintre aspectele cele mai spectaculoase ale orasului.

Am luat-o la pas, sarind din piatra in piatra ca un veveroi, de la o fatada la alta. Jos, poti observa Teatrul, un amfiteatru construit in stil grec si refacut de romani dupa cucerirea traiana. Are o capacitate de 8.500 de spectatori, ceea ce sugereaza fara doar si poate cat de populata era Petra in perioada respectiva… Dar nu am ajuns la Teatru pentru ca am fost mai atras de fatade si de curcubeul creat de calcar in interiorul pesterilor si mormintelor… Petrei i se spune „orasul trandafiriu”, dar cred ca doar Tezaurul este cu adevarat trandafiriu. In rest, culoarea dominanta este rosu, rosu-caramiziu, cu inflexiuni multicolore de basm.

Dupa un ocol larg pe la biserica ortodoxa cu un mozaic demn de spectaculozitatea vechiului oras, am ajuns langa restaurantul Crowne Plaza, o piateta transformata intr-o statie de camile, magari si asini. Aici, e aproape imposibil sa nu fii agatat de vreun beduin care sa iti ofere o plimbare cu magarul – „pana la manastire este foarte greu si foarte departe”. Ce vorbesti, monser?

Urc la micul muzeu gazduit de un vechi mormant… muzeul nu e cine stie ce, insa culoarea plafonului este fantastica… iar panorama spre Strada Fatadelor merita rafale de poze! Apoi, stau eu sa ma gandesc… am mai calarit vreodata un asin? Cai, da, elefanti, da, camile, da. Asini? Nu mai retin… Nu ca m-ar fi speriat cele 850 de trepte pana la Manastire, dar era o experienta in plus… Asa ca stau la o negociere crancena cu un pusti si batem palma pe 10 dinari (11 euro). One-way. Asa ca ma catar pe asin si o luam la drum.

Drumul spre Manastire nu este nici greu, nici usor. E bine sa-l parcurgi dupa-amiaza. O parte din drum va fi umbrita, iar Manastirea va fi luminata de soare chiar din fata. Daca o iei calare, ajungi in maximum 15-20 minute, inclusiv opririle pentru poze. Transportul public paricopitat nu te lasa insa exact in fata manastirii, ci la vreo 300 de metri inainte, fix inainte de un cort care vinde suc de fructe (rodii, lamai, portocale), un adevarat dar din cer, de la Allah, pentru drumetul obosit si batut de soare, un mic bazar cu suvenire si un perete de stanca mai mult decat impunator… si apoi urmeaza minunata cladire a Manastirii, una dintre cele doua cladiri iconice ale Petrei, alaturi de Tezaur. Ca si in cazul Tezaurului, nici manastirea n-a fost manastire, ci cel mai probabil templul regelui Obodas I, zeificat dupa moarte… Personal, am zeificat insa sucul de lamaie cu menta de la terasele din fata monumentului!

Daca tot ai ajuns aici, nu poti sa nu mai urci pana in varf, pe o stanca in varful careia se afla un cort, un steag al Iordaniei si un mare semn de „Best panorama”… si, intr-adevar, poti vedea Manastirea de sus, chiar si hotelul in care stau, iar daca ai noroc de o zi fara ceata sau praf ridicat de desert, poti vedea pana spre Wadi Araba, hat, spre Marea Rosie! Dar atractia cea mai mare nu este insa panorama, ci beduinul machiat la ochi precum captain Jack Sparrow din „Piratii din Caraibe”! Si, sincer, seamana extraordinar de mult cu faimosul personaj! A cantat putin un cantec beduin cam de jale si apoi a inceput sa se planga… businessul nu mai merge, de dimineata pana atunci, cand soarele se indrepta rapid spre apus, nu facuse vanzari decat de 2 dinari (2,20 euro). „Cu banii astia nu imi hranesc familia”, imi spune in timp ce stau trantit pe covorul lui din varf de stanca, in timp ce eu sorbeam din ceaiul care mi-a fost oferit. Cumpar o sticla cu apa minerala. Intreb si de ceai. Ceaiul este gratis, ceaiul este o invitatie, ceaiul se da la musafiri. Shukran!

Drumul inapoi este fara o poveste speciala. Dureaza cam doua ore pentru ca nu se poate sa nu te opresti la fiecare pas sa admiri o fatada, o stanca, un potpuriu de culori incrustrate de natura pe stanci. Furnizorii de magari si camile sunt la locul lor, dar parca mai putin aprigi. Si-or fi facut plinul? Sau atata a dat Allah sa castige in ziua aceea. Poate ca maine Allah va dori ca el sa castige mai mult. Daca nu, nu. Islam inseamna „supunere”, iar orice se intampla este voia lui Allah… si atunci de ce sa te chinuiesti?

A doua zi dimineata reveneam pe Siq. Era a doua oara cand ma intalneam cu trandafiriul stralucitor al Tezaurului… aceeasi impresie, aceeasi traire, acelasi extaz. Trebuie sa fii beduin, sa-l fi vazut de mii de ori ca sa nu ramai cel putin cateva secunde sa admiri aceasta opera! Cea de a doua zi am dedicat-o urcatului spre „High Place of Sacrifice” – „Locul inalt al sacrificiului”. Este un sanctuar sau ce a mai ramas din el, unde se presupune ca se faceau sacrificii zeilor. Nu se stie ce tip de sacrificii… ghizii, ca sa creeze drama, spun ca era vorba de sacrificii umane si turistii amuzati se asaza cu gatul deasupra unei taieturi in piatra unde sa fie „sacrificati”. Nu este sigur. Se pare ca nabateenii mai sacrificau din cand in cand baietei si fetite pentru zeul suprem – Dushara. Dar nu se stie daca acest obicei se practica si in Petra. Se presupune ca si nabateenii isi cinsteau mortii ca si persii zoroastrieni, lasandu-i prada vulturilor. Nu se stie nici asta, iar daca e adevarat, acest loc din varf de stanca este cel mai evident ca gazda a unei ceremonii funerare de tip zoroastrian.

High Place of Sacrifice este la o inaltime de 170 de metri deasupra Petrei, dar priveliste este incredibila! Pe drum, nu dai peste cine stie ce fatade, iar din templele din varf nu au mai ramas decat vreo doua coloane, dar privelistea este INCREDIBILA. Toata Petra iti sta la picioare si, desi nu poti vedea nici Tezaurul, nici Manastirea, nu trebuie sa ratezi sa urci pana aici. Sunt mai putine trepte pana aici si imi facusem deja hatarul, asa ca am urcat. Cel mai bine este sa urci aici dimineata, vei avea soarele in spate si, in plus, drumul a fost aproape pustiu – nu m-am intersectat decat cu vreo 2-3 magari si sunt mult mai putine magazine de suvenire cu vanzatori mult mai placizi decat media.

Am stat sus pe stanca destul de mult… sa inspir si sa cuprind aceasta panorama, sa iscodesc fiecare fatada in parte, sa urmaresc camilele, sa ma distrez la vederea turistilor care negociaza la greu… Am stat pana aproape de ora la care trebuia sa ma intorc. Am coborat cu obida… in urma mea ramanea minunata Petra. Parca o inteleg pe neo-zeelandeza care s-a maritat cu un beduin si a ramas sa doarma in pesterile din Little Petra. Dar calatorului ii sade bine cu drumul, viermele dorintei de a vedea locuri noi nu ma lasa in pace… Urmatoarea escala urmeaza sa fie Wadi Rum, desertul pe care multi il considera ca fiind cel mai frumos desert din lume. Data trecuta, in 2000, nu am ajuns la Wadi Rum, deci imi doream mult de tot sa ajung in acest desert facut faimos de Lawrence of Arabia.

Am mancat la ceva „eat as much as you can” la restaurantul unui hotel din Wadi Musa si apoi am parasit orasul… in urma noastra, stancile semete, cioplite timp de secole de nabateeni in cinstea zeilor si a regilor lor… si ce poate fi mai nabatean decat ca urmele lor continua sa produca bani, si inca multi bani pentru turismul iordanian!

Imagini Petra

Wadi Musa, oraselul de langa Petra

Pe drumul spre Petra

Aici este intrarea in Siq

Prin Siq, trafic intens

La un moment dat, Siq-ul se ingusteaza

Pentru ca la un moment dat, sa se intrevada Tezaurul !

Iata-l in toata splendoarea lui !

Intr-adevar, este uimitor !

Cine vrea vreun suvenir ? Nisip colorat la sticla 🙂

Culorile pesterilor din Petra

Strada fatadelor nabateene

Chiar si cele mai distruse au farmecul lor

Urmele bizantine sunt si ele dragute – mozaicul din Catedrala orasului

Statia de camile

Bateria de fatade

Muzeul Petrei si superbele culori ale peretului

Pe drumul spre manastire

Eu si asinul Michael Jackson 🙂

Iar la sfarsitul urcarii, ce poate fi mai bun decat un suc ?

Manastirea, cel de-al doilea monument emblematic din Petra

Dar mai e de urcat spre cea mai buna panorama

Iata cum se vede Manastirea de sus… nu chiar din varf !

Captain Sparrow de Petra

Gata, am cucerit varful 🙂

Inapoi, spre iesire (ma rog, la mai bine de 2 ore de iesire)

Pe drum, beduinii dau concert

A doua zi, pe drumul spre High Place of Sacrifice

La doi pasi de acest loc… panorama incepe sa se profileze

In sfarsit, High Place of Sacrifice !

Ma rog, unii se doresc sacrificati in mod voluntar

Gata, am ajuns ! I am on the top of Petra 🙂

Unii stau la taclale

Petra is magic 🙂

Dar orice moment magic are un final, asa ca o iau la vale

Pe langa monumente funerare sculptate in stanca

La revedere, Petra !

Wadi Musa – cat de mult s-a extins !