Il cheama Raymond si e palestinian. Palestinian crestin. S-a nascut la Haifa, inainte de 1948, an in care familia sa a trebuit sa se refugieze in urma primului val de purificare etnica. Ai lui au fugit de acasa cu mitraliera la tampla, luandu-si, ca milioane de alti palestinieni, cheia casei stramosesti. S-a refugiat la Nablus in ceea ce era atunci Iordania. A plecat in Kuwait sa studieze, dar l-a prins Razboiul de 7 zile in emiratul de la Golful Persic. Ai lui au ramas sub ocupatie, el a emigrat in Australia, nemaiputand sa se intoarca acasa. In Australia si-a castigat si si-a pierdut averea de doua ori. Si dupa ce s-a imbolnavit grav si s-a insanatosit, Raymond a decis sa se intoarca acasa. Dar acasa este un pamant interzis, asa ca a hotarat sa se intoarca undeva unde e aproape de acasa. S-a stabilit la Damasc, unde a deschis un hostel pentru calatori din toata lumea.

Era primavara anului 2008, in vinerea Pastelui. Tocmai picasem dupa un zbor de noapte in Damasc si dupa un somn scurt incercam sa imi revin. Raymond, la o cafea, eu, la un ceai tare, aproape beduin. Survolasem marea de lumini de la Beirut si aterizasem intr-un Damasc cu un aer provincial, relaxat, calm. Libanul si Siria au fost aceeasi tara timp de milenii. Beirutul a fost portul Damascului pentru multe generatii. Dar o minte pariziana a taiat aceasta legatura cu o granita, undeva dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial. Libanul a cunoscut o dezvoltare exploziva, a devenit capitala financiara a lumii arabe, o capitala a luxului, un oras sofisticat intr-o vreme in care cei din Dubai inca dormeau in cort. Au urmat razboiul, distrugerea si apoi renasterea dupa 1990. In schimb, Siria a optat pentru socialism. Ma rog, poate nu poporul, ci cei care au venit la putere. Diferenta dintre Liban si Siria este cum era diferenta dintre RFG si RDG pe vremea cand sute de mii de Trabanturi se refugiau in Austria. Libanul isi etaleaza cu emfaza bogatia – e drept, printre mii de cladiri bombardate – ultimul racnet in materie de masini, ultimele branduri in materie de haine, vile pompoase, party-uri legendare. Siria, mai austera, dar cumva ramasa in urma, in istorie.

Raymond imi spune ca azi e Vinerea Mare. Sa ma plimb prin orasul vechi, dar apoi sa ma duc in orasul nou unde vor fi ceremonii de Pasti. Asa ca, dupa ce imi mai revin cu ajutorul unui mic dejun, o iau la pas prin Orasul Vechi al Damascului. Se spune ca Damascul este cel mai vechi oras din lume,  iar la fiecare colt gasesti urme romane, bizantine, musulmane. Principala strada din oras continua sa fie Via Recta, trasata de romani acum vreo 2.000 de ani. Ca si in Ierusalim, aici existau cartiere separate – crestin, musulman, evreiesc. Cartierul crestin s-a extins, din cel evreiesc a mai ramas doar numele. O iau la pas pe Via Recta. Dupa decenii de neglijare, prin tot orasul vechi se aud zgomote de picamere, susur de vopsea… cladiri darapanate se refaceau, vechi caravaneseraiuri se transformau in restaurante somptuoase unde am avut parte de cine legendare… Sunt un iubitor de mancare zisa libaneza (de fapt, levantina), dar nicaieri in lume nu am lins farfuriile ca in Damasc. Humus, labneh, fatush, toate sunt incredibile… iar limonada cu menta e de-a dreptul legendara. Am impartit somptuoasele sali otomane cu numerosi localnici… Desi localurile restaurate din centru sunt de-a dreptul palate, preturile erau sub un McDonald’s din Focsani.

Am vizitat Moscheea cea Mare din Damasc. Milenii de istorie si de spiritualitate. Aici arameenii au construit un templu dedicat zeului Hadad-Rammam, peste el romanii au construit templul lui Jupiter, iar imparatul bizantin Theodosius l-a convertit in Biserica Sf. Ioan, deoarece aici se afla capul Botezatorului. Iar cand au venit arabii, vechiul templu-biserica s-a transformat in moschee. Capul lui Ioan Botezatorul insa a ramas, iar sfantul este venerat ca un proroc musulman intr-o parte a lumii in care traditiile si eroii se recicleaza indiferent de cine e la putere. Am intrat nestigheriti in moschee. Fetele au primit haine lungi si naframe pe cap si am stat alaturi de alte sute de oameni pe covoarele turcesti, uitandu-ne la credinciosii care veneau sa se inchine sau, pur si simplu, sa stea la taifas cu prieteni si cunoscuti. Sau necunoscuti, ca noi. Langa Moscheea cea Mare se afla mausoleul lui Saladin, marele erou al lumii arabe, cel care i-a alungat pe cruciati din Ierusalim, dar care este un simbol al cavalerismului, desuet in ziua de azi. Saladin a redeschis Ierusalimul evreilor si musulmanilor care fusesera alungati din Orasul Sfant si a restaurat drepturile ortodocsilor. Apoi s-a retras si a murit intr-o relativa saracie, fiind ingropat intr-un mausoleu relativ auster in Damasc.

Uitandu-ma pe harta, am cautat unde era “granita” dintre cartierul crestin si cel musulman din oras. Nu era evident. Absolut deloc. Pana la urma, mi-am dat seama, dar fara sa gasesc vreun semn distinctiv. Am urmarit oamenii, mai ales fetele tinere… Am urmarit o tipa in fusta scurta, cu buricul la vedere in care era infipt un pierce cat toate zilele… Odata ajunsa la un colt de strada, doar de ea stiuta, a scos din gentuta o esarfa lunga si s-a invelit toata… aha, asta e cartierul musulman… Simultan, din directia opusa, au venit doua tinere care si-au dat jos salul si si-au scos la iveala picioarele si buricul. Simplu si natural.

Seara, la sfatul lui Raymond am mers undeva in orasul nou, in cartierul nou… Aici, am vazut ce nu o sa vad in aproape toata Siria – magazine luminate, pline de haine de firma – ma rog, necunoscute, doar United Colors of Benetton aducea o raza de Europa, vile somptuoase, masini de lux. Pe strada, sute de oameni imbracati la patru ace se grabeau spre o directie. I-am urmat si am ajuns intr-un loc prin care de abia inotai prin multime… bijuteriile de aur, catifele si matasuri straluceau in lumina lunii si a miilor de lampioane luminate cu semnul crucii… De aici pornea marsul de Vinerea Mare care comemora calvarul Mantuitorului… In fruntea multimii, preoti, cruci, faclii… totul imi sugera un ceremonial de Ku Klux Klan. Iar in urma, zeci de copii imbracati in scout, mergand in pas de defilare, in zgomotele hipnotice ale tobelor. Am marsaluit prin tot cartierul crestin, am trecut prin fata bisericilor luminate, dar si a moscheilor. Simteam fronda unei minoritati putred de bogate, dar minoritate.

Pentru necunoscatori, Siria este o tara unitara, populata de arabi si condusa de un dictator. Situatia este cu totul alta. Or fi toti arabi, dar tara este multiconfesionala, iar apartenenta la un cult este definitorie. Din 1970, dupa ce Hafez al-Assad a preluat puterea, conducerea tarii s-a bazat pe alianta minoritatilor – Hafez insusi este alawit, o ramura din Islamul shiit, iar puterea s-a bazat intotdeauna pe alawiti, druzi si crestinii de toate orientarile – ortodocsi, catolici, maroniti etc. Aceste comunitati reprezinta cam 25% din populatia Siriei, dar probabil detin 70-75% din bogatia ei. Regimul Assad s-a dorit sa fie un regim de tipul celui introdus de Kemal Mustafa Atatürk in Turcia cu 50 de ani inainte. A laicizat tara, a scos Islamul din viata politica si o buna parte din cea sociala, a taiat fustele femeilor pana deasupra genunchilor, a dat jos turbanele barbatilor. Minoritatea conducatoare alawito-druzo-crestina a prosperat. Copiii lor au invatat la cele mai bune scoli, au deschis afaceri infloritoare (chiar si in conditiile unei economii de tip socialist, dar nu la fel de rigida ca in Europa de Est) si au prosperat, fiind comunitatile cele mai liberale. Dar, in spatele acestei paturi intelectuale, active, liberale, s-a aflat intotdeauna majoritatea musulman-sunnita conservatoare, refractara, dusa la moschee… In anii ‘80, o miscare de contestare a regimului laic a fost inabusita cu arme chimice la Hama, iar Fratia Musulmana, miscare politica sunnita care acum conduce la Cairo, a fost interzisa!

In Duminica Pastelui am hotarat sa vizitam orasele crestine din muntii adiacenti Damascului – principalele asezari fiind Maaloula si Sidnaya. Aici, localnicii inca vorbesc arameica, limba vorbita de Iisus Hristos, iar actorii celebrului film al lui Mel Gibson – “Patimile lui Hristos” – au vorbit tot in arameica, iar, pentru a invata aceasta limba, actorii celebrei productii, inclusiv Maia Morgenstern sau Jim Caviezel, au locuit in aceste orasele.

Sydnaya este o localitate aproape majoritar crestina, un oras cu case mari, din piatra, ca niste cetati. Departe de maghernitele sau blocurile de tip socialist din cartierele sunnite ale Damascului, aici, se simte bogatia, iar pe dealuri vegheaza imensele catedrale ale orasului. Dupa ce am vizitat bisericile din Sydnaya, soferul nostru, care era crestin, vorbitor de arameica, franceza (ca toti crestinii) si ceva engleza, a insistat sa nu ratam nicio biserica – ortodoxa, maronita, catolica, greco-catolica, caldeeana etc., asa ca am petrecut cateva ore bune prin Sydnaya. Pelerinajul de Paste nu se termina aici, continuam si la Maaloula.

Soferul ne-a lasat sus pe deal, Sf. Sarkis, iar de acolo urma sa coboram printr-un canion spre biserica Sf. Taqla, cea mai sfanta biserica din acest oras catarat spectaculos pe niste stanci. In timp ce ne indreptam spre canion, ne-am intersectat pasii cu o trupa de baieti tunsi scurt, imbracati in costume ieftine si cu mitralierele sub sacou… Hmmm… Ei se uitau cu curiozitate la noi, noi ne uitam cu curiozitate la ei. Dar, la un moment dat, drumurile noastre s-au despartit… Baietii s-au instalat pe niste inaltimi, iar noi am coborat prin canion spre Sf. Taqla. Odata ajunsi in parcarea bisericii, ne-am intalnit cu soferul cu ochii straluncind de bucurie – “Intrati repede, Bashar e in biserica. Duceti-va sa-l vedeti”.

Am urcat rapid in complexul bisericesc – un complex format din biserici, capele si chilii cocotate pe diversi pinteni de munte intr-un dans arhitectonic spectaculos… In curtea principala, niste scouts repetau diverse cantece, iar altii stateau la umbra. Incep sa urc spre varful manastirii catre capela cu icoana Maicii Domnului… Din partea opusa cobora, pe o scara ingusta, insusi presedintele sirian Bashar el-Assad cu sotia (frumoasa, dom’le!), cu una dintre fetitele lor si cu maica stareta… Cam inghesuiala pe scari, lume, popor, credinciosi, turisti. Ma dau intr-o parte pentru a face loc micului convoi care era pozat la foc automat. Aveam o geanta la mine in care puteam sa am un pistol fara probleme. Socant, nimeni nu m-a verificat. Bashar ajunge in dreptul meu. “Happy Easter, Mr. President.” Bashar se opreste, ma priveste cu ochii lui albastri si mari si imi raspunde “Happy Easter to you, as well and Welcome to Syria”. Bashar nu trebuia sa fie urmasul tatalui sau Hafez. Fratele mai mare, Bassel, a fost pregatit sa devina presedintele succesor al tatalui. Bashar a terminat Universitatea de Medicina din Damasc si apoi a urmat cursuri postuniversitare in Marea Britanie, devenind medic oftalmolog, chiar si practicand in aceasta tara. Dar, in 1994, urmasul Bassel a murit intr-un accident suspect de automobil si Bashar a fost rechemat de urgenta pentru un training corespunzator – a terminat rapid Academia Militara si a fost aruncat in politica. In 2000, Hafez al-Assad a murit brusc (si suspect), asa ca Bashar a devenit noul lider al Siriei – Constitutia a trebuit sa fie schimbata urgent pentru ca Bashar era prea tanar sa devina Presedinte in conformitate cu vechea Constitutie.

Sperantele au fost mari. Bashar ii succeda vechiului socialist Hafez, era educat in UK, era tanar si frumos. Si si-a luat si nevasta frumoasa, o englezoaica cu parinti sirieni, si toata lumea se astepta la reforme. Acestea au venit, dar doar in domeniul economic… Bashar a executat trecerea la o economie de piata si a introdus internetul in Siria. Restul e istorie…

Dupa ce Bashar a coborat in curtea manastirii, pustimea s-a ridicat si a inceput sa bata de zor in tobe si sa sufle in trompete. Au inceput, evident, cu imnul Siriei, apoi diverse marsuri militare, terminand cu cateva acorduri din imnul… Statelor Unite! Mai sa fie… Ce a urmat a fost distractiv! Toti cei prezenti si-au scos aparatele foto si telefoanele mobile si au inceput sa se pozeze cu Bashar. “Bashar, mai la stanga, Bashar, hai si cu mine, Bashar, si cu mine…”. Bashar, mai inalt cu un cap decat toti, se misca zambind, putin incomodat… Parea mai degraba un star de baschet in mijlocul fanilor… Iar jos il astepta tot satul care se comporta ca o galerie de fotbal “Forza Bashar”…  Masina lui a demarat apoi lin, urmat de o ambulanta, indreptandu-se, probabil, spre Damasc. Asta era convoiul oficial…

Am petrecut inca zece zile prin Siria… am vizitat Palmyra, unul dintre cele mai bogate orase ale Antichitatii din Orient, condus de rebela regina Zenobia. Din cauza ei, imparatul Aurelian a decis retragerea din Dacia pentru a se putea concentra pe supunerea frumoasei regine. Am trecut prin Hama si Homs, apoi am vizitat milenarul Alep cu superbul lui bazar, citadela si caravanseraiuri ca in 1001 de nopti. Am trecut prin Lattakia cea alawita, dar si prin fata citadelei cruciate Crac de Chevaliers, la picioarele careia, dupa mai bine de 1.000 de ani, crestinii pazesc cetatea… Peste tot Siria m-a intampinat cu ospitalitate. Nu am simtit insa o fericire in aer, doar o liniste. Era o tara calma. Calmul de dinaintea furtunii. Furtuna instrumentata pentru a distruge Siria si care a reusit. Nu stiu ce a mai ramas din Alep sau din Damasc. Nu stiu daca bazarul din Alep care imi amintea povestile Seherezadei mai exista. Nu stiu daca acele caravanseraiuri in care am mancat atat de bine mai sunt deschise. Nu stiu daca promenada din Hama nu este o ruina. Sincer, parca nici nu vreau sa stiu. Pentru a-mi aminti de o Sirie linistita, frumoasa, plina de istorie. De ceaiul lui Raymond, de limonada cu menta, de labneh-ul din Alep, de ruinele din Palmyra…

Cinci ani mai tarziu, acum vreo luna, m-am intalnit cu cineva care mi-a spus ca e sirian. L-am intrebat de unde e. “Din Lattakia.” Am riscat – “Esti alawit?” In momentul acela s-a luminat la fata. “Stii cine sunt alawitii?” “Da”… atunci a inceput sa povesteasca despre Siria de azi, fara ca eu sa am vreo sansa sa-l opresc din vorbit cel putin jumatate de ora. “Nu stiu cat vom rezista. Daca Bashar cade, noi vom face ce am facut de 1.500 de ani. Ne vom retrage in munti, ne vom imbratisa cu crestinii si druzii si vom rezista cu arma in mana. Nu ne vor invinge. Pentru ca nu ne-au invins niciodata si ne-am aparat copiii, traditia, bisericile si moscheile. Siria pe care ai vazut-o tu nu mai exista. Si nu stiu daca va mai exista vreodata.”

Imagini Siria

 Raymond de la Damascus Hostel

 Cartierul crestin din Damasc

 Catedrala ortodoxa din Damasc

 In 2008, Damascul era in reconstructie

 Moscheea din Damasc – aici, se pastreaza capul lui Ioan Botezatorul

 Unul din pitorestile restaurante din capitala Siriei

 Procesiunea de Vinerea Mare

 Cercetasi sirieni la parada de Vinerea Mare – oare se va mai tine o astfel de parada in Siria ?

 Bazarul din Damasc, partea sexy

 Hmmmm… Oare si acum ?

 Catedrala din Sydnaya, unul din orasele crestine din Siria

 Panorama orasului

 Altarul unei biserici din Sydnaya

 O capela crestina, una din multele

 Maaloula vazuta de la Sf. Sarkis

 Biserica Sf. Taqla

 La intrare… pare sa se intample ceva important inauntru

 Da, este presedintele Bashar al-Assad cu sotia si o fiica in vizita de Pasti la biserica

 Fanfara gata de muzica

 Pe aici, am avut conversatia cu Bashar

 Bashar, fa o poza cu mine ! Bashar, intoarce-te !

 Si tot poza

 Plecarea lui Bashar de la biserica

 Palmyra, bijuteria antica a Siriei

 O panorama a Palmyrei

Intrarea in bazarul din Alep

 Naut si cafea in Alep

 Citadela din Alep