Din momentul in care Eugen m-a invitat sa particip la Drumul Vinului m-am intrebat daca o sa trecem si “dincolo”, in Transnistria. Am mai traversat o data Transnistria cu trenul in 1997, in drum spre Odesa, dar, sa ma opresc in Tiraspol sau in orice alt oras transnistrean, nu, nu mi s-a mai intamplat. Asa ca l-am intrebat daca prin Transnistria exista vreun producator de vin (ma miram sa nu fie). “Cum, e Kvint, ne ducem acolo, sigur”… Asa ca, atunci cand am urcat in trenul de Chisinau, de abia asteptam sa vad trei locuri – Milestii Mici, Cricova si Tiraspol. Intre timp, am descoperit si alte locuri minunate si oameni frumosi despre care am scris in episoadele precedente… Dar, evident, de abia asteptam trecerea in tinutul interzis, in Transnistria.

Putin despre Transnistria. In epoca medievala, era un tinut al nimanui. Pe aici traiau tatari, mai dadeau si cazacii (care nu erau neaparat slavi, ci mai degraba o fratie de haiduci), dar si moldoveni care fugeau din zonele controlate de voievozii de la Suceava si Iasi, pentru a nu plati taxe J. De aceea, pe malul rasaritean al Nistrului exista sate romanesti de sute de ani. Unul dintre aceste orase se numeste Slobozia – vine de la cuvantul “slobozenie”, care nu platesc taxe. Domnitorii moldoveni au cochetat de-a lungul timpului cu anexarea zonei adiacente Nistrului si unii dintre ei sustin si faptul ca erau stapanitorii “Moldovei Noi”, ai zonei sudice dintre Nistru si Bug. Ceea ce este cert, aceasta situatie institutionala relativ neclara a fost clarificata prin ocupatia ruseasca care a incorporat teritoriul dintre Nistru si Bug in 1792-1793. Era pentru prima oara cand rusii intrau direct in contact cu romanii, iar unii romani deveneau supusi ai tarului. Priviti initial drept prieteni si protectori (Stefan cel Mare si-a dat una dintre fiice sa se marite cu cneazul Moscovei, iar Dimitrie Cantemir a semnat un tratat de alianta cu Petru cel Mare pentru alungarea turcilor in 1711), rusii s-au dovedit a fi aceiasi navalitori barbari dornici sa cotropeasca tinuturile romane ca si predecesorii lor huni, pecenegi, avari, unguri, tatari si alte neamuri care ne-au lovit dinspre Est.

Odata ce rusii au ocupat Transnistria, nu au gasit vreo provincie prea bine organizata… doar sate relativ sarace locuite de romani si tatari. Asa ca au creat orasul Odesa pentru a construi o capitala a noii gubernii si a avea o baza navala in coasta Imperiului Otoman si au infiintat, de asemenea, si orasul Tiraspol langa satul moldovenesc Sucleia. Pentru a crea o legatura cu trecutul destul de indepartat, orasul a fost numit Tiraspol, folosindu-se vechiul nume grecesc al Nistrului (Tyras) cu terminatia grecofona “pol”… pe atunci Grecia Antica era la mare moda.

Dupa Unirea din 1918, Tiraspolul a ramas in mainile sovietelor, care l-au transformat in capitala asa-zisei Republici Autonome Moldovenesti. Dupa ocupatia temporara din 1940-1941 si apoi, dupa 1944, Tiraspolul a devenit parte a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenesti si s-a dorit sa fie o contrapondere Chisinaului mult mai romanesc. Multe fonduri destinate Moldovei au fost transferate spre Tiraspol si orasele din stanga Nistrului pentru a intari economic si industrial aceste orase majoritar rusofone (astazi, Tiraspolul are doar 18% populatie romaneasca, restul fiind rusofoni).

In 1988-1990 cand Frontul Popular Moldovenesc devenea o forta incontestabila, iar moldovenii isi puteau afirma din nou, dupa decenii de ocupatie, romanismul, malul stang al Nistrului a reactionat, devenind sprijinitorii fermi ai pastrarii Uniunii Sovietice. Pe 2 septembrie 1990, zona din stanga Nistrului si-a declarat separarea, proclamand Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca-Nistreana, parte a URSS. Aceasta declaratie a fost anulata de Gorbaciov, trei luni mai tarziu. Dar in mai putin de un an, URSS disparea de pe harta, iar Republica Moldo-Nistreana ramanea de capul ei intre Moldova si Ucraina.

In 1992, izbucnea razboiul romano-rus din Transnistria soldat cu sute de victime si mii de raniti. De partea Transnistriei au venit voluntari cazaci, dar si Armata a 14-a a URSS, trupele moldovenesti fiind sprijinite de Romania cu logistica, armament si consultanta. Luptele s-au soldat cu un armistitiu in vara lui 1992, dar Transnistria nu s-a multumit sa controleze malul stang, ci a anexat si Tighina, vechea cetate moldoveneasca de straja la fruntariile Nistrului.

Dupa 1992, Transnistria a urmat o evolutie proprie, dar si-a pastrat cordonul ombilical cu Chisinaul. De altfel, nici nu putea altfel – in functie de regim, Ucrainei nu-i place o entitate atat de pro-moscovita in coasta ei, dar teritoriul transnistrean a devenit fieful unei mafii, conduse de fostul presedinte Igor Smirnov, care detine totul… evident, inclusiv perla coroanei economice – combinatul de vinuri si coniac Kvint.

Vizita noastra la Kvint a fost aranjata in prealabil, ca peste tot de altfel, dar aici trebuiau luate masuri suplimentare. Vizita noastra a fost anuntata si la punctul de trecere a frontierei, ca sa nu ni se faca mizerii, si ni s-a indicat sa trecem doar la Varnita, pentru ca acolo am fost anuntati. Asa ca, dupa ce am plecat de la Balti, am trecut pe langa Chisinau si am ajuns la Varnita.

Mai intai, un punct de control detinut de guvernul legitim, apoi am luat-o pe un drum de tara care nu a mai fost asfaltat de dinainte de razboiul din 1992. Am trecut pe sub nasul unui militar al Federatiei Ruse plictisit la extrem (face parte din asa-numitele forte care se interpun intre Moldova si Transnistria) si apoi am ajuns in punctul de control transnistrean. Dintr-odata, semnele in limba romana au disparut brusc, fiind inlocuite de cele in rusa. Microbuzul a fost tras pe dreapta si a trebuit sa completam niste formulare de intrare in asa-zisa Republica. Eu, fiind singurul cu pasaport romanesc, am primit o viza de … 10 ore. Adica trebuia sa parasesc teritoriul controlat de regimul separatist pana la ora 1:30 noaptea :). La ora aia, in mod cert ar fi  trebuit sa dorm!

Asa ca am intrat in Tighina. Prima surpriza – dintr-odata, masina noastra a incetat sa se mai hurducaie, soselele fiind net mai bune decat cele din Moldova. Am trecut in viteza pe langa tancul de la Tighina, am putut zari cetatea lui Stefan cel Mare care intre timp se pare ca a fost deschisa turistilor (partial, continua sa fie obiectiv militar), am trecut pe langa niste mici baricade la inceputul podului si, in final, am traversat Nistrul. Ajunsesem in Transnistria!

Am traversat orasul in viteza. Era cam pustiu, fiind si sambata dupa-amiaza. Am avut sentimentul de déjà-vu, simteam aceeasi atmosfera ca la Phenian sau Minsk. Insemnele republicii sunt de sorginte sovietica cu secera si ciocanul, fiind similare cu stema defunctei Republici Sovietice Socialiste Moldovenesti, iar steagul transnistrean este vechiul steag rosu sovietic peste care s-a tras o banda verde. Din cate am citit pe undeva, steagul asta rosu-verde-rosu ar fi fost steag otoman, dar nu bag mana in foc.

Trecem pe langa complexul sportiv Tiraspol, un complex de 5 stele cu un stadion de fotbal modern. Victor Gusan, fost agent KGB si unul din mafiotii transnistreni care s-au imbogatit in anii ’90. De altfel, daca Republica Nistreana si-ar schimba numele in Republica Sheriff, nu ar fi nicio surpriza, dimpotriva, ar valida o stare de fapt. De altfel, Sheriff nu detine numai complexul sportiv de 5 stele (si echipa care a reusit sa joace pana si in grupele Europa League), ci si cea mai mare retea de supermarketuri din Tiraspol, una dintre cele mai mari fabrici de produse textile din Europa si singura companie de telefonie mobila din regiune (am reusit totusi sa vorbesc greu din Tiraspol de pe telefonul meu, pentru ca Orange Moldova batea cat de cat pana in curtea Kvintului). Ma rog, Victor Gusan este marele businessman oficial, de fapt cel mai probabil Igor Smirnov este adevaratul proprietar al  Sheriffului  – desi nu mai este presedinte, continua sa fie Il Capo di tutti Capi.

Ajungem in centrul orasului – o cladire mare in stil sovietic, o piata larga pe care ar putea ateriza si avioane (ma rog, din cate stiu, Tiraspolul nu are aeroport (sau, in fine, nu e functional), nelipsitul tanc. Strazile sunt extrem de curate, totul inspira ordine si disciplina, oameni pe strada, putini. Incep sa simt o atmosfera orwelliana… Si imediat imi aduc aminte de titlul cantecului lui Beatles – “Back to USSR”. Tiraspolul aduce cu Minskul si pare o calatorie in timp in perioada de dinainte de 1989. Evident, magazinele sunt pline, iar firmele cu Sheriff sunt foarte colorate… In rest, URSS.

Ajungem in cele din urma la fabrica Kvint. Nicio miscare, este sambata si nici frunza nu pare sa se miste. Fabrica se afla chiar in oras la intersectia bulevardului Lenin cu strada Liebknecht. Daca de primul ati auzit, al doilea a fost liderul comunist fondator al Partidului Comunist German (alaturi de Rosa Luxemburg) si care a incercat sa creeze Republica Sovietica Berlineza in 1918. A esuat si a fost ucis in ianuarie 1919, ingrosand lista de martiri comunisti la care rosiii se inchinau ca la sfintele moaste. Iar transnistrenii continua sa i se inchine si in ziua de azi :).

Fabrica Kvint este impresionanta. Nu pot spune ca Transnistria este o tara bananiera, e drept ca e clientelara Moscovei care pompeaza bani in ei, si asta se vede. Soselele arata bine, iar Kvintul, una dintre perlele coroanei, arata ca oriunde in Occident – totul curat, organizat, o liniste de iti tiuie urechile. Ma rog, ma mir ca nu se lucreaza, suntem totusi in mijlocul sezonului de recoltat strugurii… Sunt insa asigurat ca Kvintul mai are o fabrica in alta parte pentru vin. Aici, se produce doar coniac (ma rog, brandy), iar coniacul poate fi produs oricand, nu numai in zilele in care se culeg strugurii.

Intram in micul muzeu al fabricii. Evident ca fanioanele cu tovarasul Lenin iti sar in ochi, dar muzeul arata chiar bine. Kvintul a fost fondat in 1897, dar “parintele fondator” este considerat a fi printul german Wittgenstein, conducator al armatei ruse in razboaiele antinapoleoniene dupa moartea maresalului Kutuzov si proprietar al unor podgorii imense pe malurile Nistrului. Memoria lui este pastrata prin atribuirea numelui acestuia coniacului celui mai scump produs la Tiraspol – coniacul de 50 de ani! Muzeul este bine aranjat… gasesc produse vechi, poze cu istoria fabricii, evident si distrugerile datorate “fascistilor”, fara sa mai nominalizeze ca acestia ar fi romani :). Ma rog, se evidentiaza si istoria multimilenara a cresterii strugurilor in zona printr-o pictura destul de kinky cu greci intalnindu-se cu bastinasi carora le dau amfore cu vin in schimbul unor sclave goale…

Punctul forte al muzeului il reprezinta coniacul transnistrean care a zburat in Cosmos… Intr-o misiune spatiala ruseasca, cosmonautii au dus cu ei niste coniac de la Kvint… o parte l-au baut, o parte a revenit in muzeul de la Tiraspol… Transnistria galactica :).

Si evident ca nu putea lipsea o serie de poze dedicate activitatii marelui Oleg Baev, directorul fabricii Kvint (nominal, ea continua sa fie de stat), cel mai iubit fiu al poporului, ajutorul de nadejde al batranilor, bolnavilor, sponsorul echipei de baseball din Transnistria (incredibil, exista si asa ceva!), academician, doctor inginer… ma rog, am mai vazut filmul asta in Romania inainte de 1989. In plus, supermanul din Tiraspol nu putea lipsi si din asa-zisul Parlament, unde este cel mai demn luptator al poporului.

Urmatorul popas in tezaurul Kvintului, acolo unde se tin vinurile si coniacurile vechi. O pivnita destul de micuta cu vinuri si coniacuri vechi de decenii. Am remarcat niste vin Rosu de Purcari (scris in romaneste cu litere rusesti) din 1969 sau Muscat din 1956.

Intram in fabrica. Impecabila. Nicio urma de praf. Nicio pata. Totul impecabil incepand de la covorul in culorile transnistrene (cam nasol sa calcam in picioarele sfintele culori ale Republicii) pana la picturile proletcultiste de pe pereti. Baricuri frantuzesti aratand perfect dispuse ca la expozitie, in care se invecheste coniacul. Am trecut si pe la laborator, unde sub privirile atente ale genialului Baev (evident, din fotografii), doamna sef de laborator ne explica procedurile de analizare a productiei. Nu ai ce comenta, Kvint este o fabrica ce raspunde la orice standarde. Si in Transnistria se pot face lucruri de calitate.

Si evident, la final, nu am putut sa ratam si degustarea. Nu sunt eu mare specialist in coniacuri, dar si cel de la Tiraspol este foarte bun. Mai ales ca am fost serviti din gama lor premium, iar coniacul cel mai vechi avea 25 de ani. Nu, nu am fost serviti cu Prinz Wittgenstein, dar si coniacul de 25 de ani este o raritate care merita savurata.

Venise noaptea si se apropia ora la care trebuia sa plec din Transnistria. Am multumit gazdelor noastre din Tiraspol si am pornit spre casa cu frustrarea ca nu am avut cateva ore la dispozitie pentru a vizita acest loc dintr-o alta era. Am oprit totusi in piata centrala, unde se afla o cladire oficiala (probabil presedintia) si am pozat statuia lui Suvorov, eroul-simbol al tarii care nu exista. Suvorov a fost conducatorul de osti rus care a invins in razboiul de la sfarsitul secolului 18 dintre rusi si otomani, in urma caruia teritoriul dintre Bug si Nistru a fost inglobat in Imperiul tarist. In plus, Suvorov a fondat Tiraspolul, asa ca nu poate sa nu fie folosit pe post de “parinte al patriei”. De fapt, acesta figureaza inclusiv pe rublele transnistrene, valuta valabila pe teritoriul asa-zisei republici, alaturi de alte cateva personalitati – Imparateasa Ecaterina cea Mare, Taras Sevcenko si… domnitorul Dimitrie Cantemir (asta probabil pentru a arata iubirea fata de minoritatea moldoveneasca din Transnistria). Si, ca veni vorba de rublele transnistrene, pe una dintre ele se afla si fabrica Kvint! Traiasca coniacul!

Am plecat din Tiraspol cu viteza. Oprirea la punctele de control de la Varnita a durat doar cateva minute si in circa o ora intram in Chisinau. Era sfarsitul unei saptamani grele, dar frumoase, in care descoperisem niste locuri minunate din Basarabia, degustasem aproape 200 de soiuri de vin, facusem circa 1.500 km si cunoscusem foarte multi oameni minunati. Un tur de forta care a meritat. A doua zi urma sa iau trenul de la Chisinau spre Bucuresti, dar, Slava Domnului, pleca dupa-amiaza in jurul orei 16:30. A doua zi dimineata, Alex Gurdila ma invitase la Jurnal TV unde el prezenta programul de dimineata pentru un scurt interviu, asa ca aveam o scuza ca sa ma trezesc la 7 dimineata. La 8 trebuia sa fiu “live on TV” si apoi sa redescopar Chisinaul!

Imagini Tiraspol

Viza de Transnistria. Trebuie sa parasesc teritoriul pana la ora 1:30 noaptea !

Tancul sovietic din Tighina lui Stefan cel Mare

Granita estica a Romaniei Mari – fluviul Nistru

Ce oras frumos, fabrici si uzine 🙂 Ma rog, si blocuri

Centrul comercial Lumina (p-aci mai exista asa-numita limba moldoveneasca)

Vinomobilul „Drumul Vinului” in fata la Kvint

In curte la fabrica Kvint

Muzeul Kvint

Grecii vin cu vinul, localnicii vin cu fetele

Astia au fantezii cu sclave goale 🙂

Coniacul de 50 de ani – Prinz Wittgenstein

Recunoastere papala 🙂 In limba romana 😉

Transnistria in cosmos !

Mandria Kvintului

Ghici ce sport s-au gandit sa faca transnistrienii ? Baseball !

Cel bun, cel drept, cel mare, cel viteaz

Si evident, a fost ales deputat in al tarii mare sfat

Academician de o mare recunoastere internationala

Dar sa lasam eroii si sa coboram cu picioarele pe pamant

In tezaurul Kvintului…

poti gasi vinuri chiar si de la 1956

Pana si in depozit trebuie sa fie prezente culorile steagului transnistrean

Din produsele actuale ale Kvintului

Bateria grea !

Sa inceapa degustarea !

Final countdown – 14 ani !

20 ani !

25 ani !

Ceva cladire oficiala. Sa fie sediul asa-zisei presedentii ?

Tiraspol – capitala Transnistriei

Si statuia lui Suvorov, intemeietorul Tiraspolului

Ultimele momente din Drumul Vinului… obositor, dar tare frumos 🙂