Backpacker in America de Sud de Sinziana Andronic (ep. 2). Regiunea Salta

Revenind, din Buenos Aires aveam trei optiuni mari. La 2.000 km spre sud e Patagonia. Cu extrema Ushuaia (Tara de Foc), cel mai sudic oras din lume, ghetari, pinguini, orci, buruieni minimaliste, peisaje si frigut. Am zis pas. A doua varianta este regiunea viticola Mendoza, la 1.000+km spre Vest, care, pe langa nebunia cu malbecul, este si atractie pentru snowboarderii profesionisti atunci cand la ei in emisfera e vara sau global warming. Am decis sa mergem in nord-vest, in regiunea Salta, inspre granita cu Bolivia, iar de acolo sa ajungem in Chile.

Acum multi ani, Argentina avea un sistem de cai ferate destul de OK, lasat mostenire de englezi, ca si pasiunea pentru fotbal. Intre timp, cu englezii s-au certat rau de tot pe insulele Falkland (Las Malvinas), iar drumurile de fier s-au tot uzat. Reabilitarea urma sa aiba loc, insa tara a trecut printr-o puternica criza financiara la inceputul anilor 2000 si nu s-a mai intamplat nimic.

Prin urmare, CAMA TOTAL! Adica “pat intreg”, pentru asta trebuie sa optezi cand iti iei bilet de autocar inspre oriunde in Argentina. Nu e cu mult mai scump decat optiunea SEMI-CAMA, iar dupa 20 de ore de vaci si pampas vei vedea ca merita. Ai doua-trei mese tip avion, gustarici, perdeluta pentru discretie, whiskey, maté cat cuprinde, stewart simpático si saritor (pe cocaina), un fel de MTV dedicat lumii latine si o selectie de filme istorice argentiniene. Astea mi-au placut cel mai mult. Sunt foarte nationalisti, fara sa fie xenofobi. Asa, ca fapt, am citit intr-o brosura ca Argentina e tara cu cele mai multe statui ecvestre pe cap de locuitor din lume. Faza amuzanta este ca toate aceste statui sunt ale acelorasi trei baieti, mari si lati: Lavalle, San Martín si Belgrano. Mari, mari eroi nationali, un fel de Atatürci, asa. Desigur, tot astfel sunt denumite si cele mai importante strazi din absolut toate localitatile. Iar daca o localitate are trei strazi… alea sunt.

In nord-vest oamenii inca au trasaturi autohtone, vorbesc limbi precolumbiene si mai poti vedea ramasitele unor culturi aproape disparute (Kola). Este mai “inland”, de aceea, iar majoritatea imigrantilor au ramas, cum spuneam, in Buneos Aires. Sunt foarte multi imigranti de origine germana in Buenos Aires, la fel ca si in Montevideo si in anumite zone din Chile. Majoritatea, nazisti fugiti dupa 1945 din calea tribunalelor internationale, pentru ca aceste tari nu aveau tratate de extradare cu Germania. Inca un fun fact: bandoneonul, acel acordeon la care se canta tangoul a fost adus de nemti in Argentina.

La 20 de ore dupa ce ziceam putin mai sus, am ajuns in Salta, un oras maricel (~600.000) care se remarca prin atmosfera si arhitectura coloniala, pastrata impecabil. Am ajuns intr-o duminica pe la pranz si cand am iesit la plimbare m-am simtit ca intr-o telenovela de epoca. Imi mai lipsea umbreluta de dantela si un Don Leoncio la brat, in costum de in alb. Palmieri, leandri, obloane ca-n Andaluzia, gradini si multe biserici foarte mari. Cald, pace si cate un clopot din cand in cand. Seara, in schimb, strada pietonala din centru s-a umplut de lume, familii intregi iesite la plimbare, cate trei generatii, asa. Ma rog, din ce-am vazut acolo, pe la 38 de ani esti deja bunic. Ne-am asezat la un alt sandvici cu multa carne de vita si am privit vreo doua ore puhoiul de oameni veniti sa dea o tura prin ceea ce era de fapt bazarul duminical de noapte – casete audio, postere, chiloti, bratari, luminite, beculete. 99% erau localnici.

Valabil pentru toata regiunea nord-vestica a Argentinei, majoritatea turistilor sunt din Buenos Aires, ajung o data in viata pe aici. Si da, trebuie sa mentionez ca nu prea erau turisti.

In Salta am stat o singura noapte, pentru ca ceea ce ne interesa cu adevarat era Quebrada de Humahuaca, o “rapa” lunga de aproximativ 200 km, marginita la nord de Altiplano. De-a lungul ei sunt zeci de localitati care mai de care mai colorate, intreaga zona e patrimoniu UNESCO si, da, cred ca sunt cei mai frumosi munti (de incretire) pe care i-am vazut in viata mea.

Am stat in Purmamarca, un sat mic de tot, pe cat de frumos, pe atat de ciudat, si nu doar pentru ca e la poalele unui munte caruia i se zice “Piatra in sapte culori”. Casele par a fi construite cu mana, fara cancioc, ca un castel de nisip. Fara unghiuri, fara linii drepte, colorate intr-una din cele sapte culori ale muntelui de mai sus. Brutalism naiv, daca exista asa ceva. Plimbarea in jurul muntelui vesel dureaza cam o ora si e minunata, mai ales cand ajungi in cimitirul satului, la fel de vesel si el. In sat e o straduta care urca inspre acest munte, a tot fost pictata de-a lungul timpului. Apoi, mai e un copac multisecular in carje si o biserica.

Satul are doar cateva stradute si cred ca oamenii de aici ar supravietui foarte greu fara turism. In fiecare zi, in parculetul din centru, cam 200 de tarabe se fac si se desfac, asteptand urmatorul autocar cu elvetience dezamagite ca nu se mai gaseste lana de vicuna (e ilegal), doar de alpaca. In rest, multe restaurante si magazine de tip hand-made unde proprietarul (oare?) sta in pridvor si impleteste ponchouri.

Din Purmamarca plecam in fiecare zi intr-o alta localitate din regiune, cu autobuzul. Trebuie sa recunosc ca sistemul era destul de bine pus la punct, in ciuda faptului ca esti efectiv la capatul pamantului si alt motiv de a te afla acolo, ca strain, nu ai, decat ca vrei foarte mult sa vezi locurile alea. Dar si cand ai ajuns!

Humahuaca e oras pe bune, desi tot micut. In centru, la cel mai inalt turn din oras, se practica acel mini-show de ora fixa, cand niste papusi ies si se rotesc intr-un balconas. Vezi Praga, doar ca mult mai fun. Printre atractii mai e si un monument amplasat pe un deal, la care ajungi daca parcurgi o esplanada destul de impresionanta. Am preferat sa ne plimbam aiurea pe stradute, sa vedem aceleasi fatade austere de case din chirpici si sa mancam intr-un restaurant cu tavanul de maximum 170 cm. In rest, asa, liniste si pace, te intrebi cum oare de te afli tocmai tu tocmai acolo. De senzatia de capatul pamantului nu am scapat niciun moment, cu toate ca, din nou, oamenii erau exact ca rudele mele de pe la Pucioasa.

Tilcara este o alta localitate din zona, de unde poti urca pe munte, cam trei ore, pana la cascada Garganta del Diablo. Aici vezi cu adevarat ce inseamna aceasta “quebrada” (ravena). Daca nu te ia prea tare cu vertij, vei ajunge la un parau pe care trebuie sa-l urmezi pana cand dai de cascada respectiva. Dragut e faptul ca intalnesti copii din sat care, desi sunt veniti la joaca, fac niste baraje destul de profi pe care chiar vrei sa le folosesti. Atentie, umbra nu prea exista, iar soarele te bate peste ceafa la propriu.

Am avut o tentativa esuata de a vedea jungla (ne aflam pe la tropicul de sud), la care se ajunge din orasul Libertador General San Martín (normal). Dar ne-am trezit tarziu si apoi ne-am emotionat logistic. Am ramas cu o scurta plimbare prin oras, industrial si sarac, de altfel, si cu un gust puternic de Argentina profunda. Piata, autogara, traiste de rafie, exact ca acasa.