Backpacker in America de Sud de Sinziana Andronic (ep. 3). Atacama in Chile

Am plecat apoi in Chile, spre desertul Atacama. Un centimetru pe harta noastra s-a dovedit a insemna vreo 5-6 ore de mers cu autocarul. Pierduseram din vedere faptul ca trebuia sa trecem si Anzii in banii astia. A fost cel mai spectaculos drum din viata mea. Am trecut de la munti de incretire la Altiplano, de la platouri de sare la vulcani, de la mlastini la cactusi de 3 m si de la turme de vicuna la stoluri de flamingi. Am vazut visiniu pe verde toxic, alb imaculat pe mustar si portocaliu pe roz. Foarte mult roz. Pe la jumatatea drumului, o neliniste generala in autocar ne-a atras atentia asupra faptului ca ne aflam la 4.500 m. Cand ne-am oprit, mi-am aprins o tigara. Primul fum s-a dus pana-n plasma. Cool!, am insistat, mi-a venit sa vomit, am simtit ca ma sufoc, in final am renuntat. Asta apropo de tigari HD.

Trecerea exacta de la muntii de incretire la cei vulcanici am pierdut-o. M-am trezit dintr-odata pe o alta planeta. Disparuse orice forma de vegetatie, cu exceptia unui soi de stuf pitic galben-mustar, foarte simpatic, ca un arici sau ca o peruca. Lumina era cea mai dubioasa. Nefiind nimic la nivelul solului care sa o absoarba, decat, din nou, multa piatra roz, vedeai efectiv cum razele sunt reflectate inapoi in sus. Ca urmare, linia orizontului avea un guleras roz, de o alta culoare fata de restul cerului. Ah, si soseaua brici, am uitat sa mentionez. E unul dintre cele mai frumoase trasee de parcurs cu motocicleta din lume. Daca te tin plamanii. La granita cu Chile, vama este de-a dreptul amuzanta pentru ca nu are nicio treaba cu nimic. Zici ca e Judecatoria din Calafat construita pe luna. Ne-am dat jos, ne-a lovit un vant ingrozitor de rece, ne-am ars pe fata in alea cinci minute cat am stat afara, ne-au pus stampila si-am plecat. Pe copilul care a zbierat tot drumul din pacate nu l-au retinut la vama. Geamurile autocarului mai si inghetau din cand in cand, ca hublourile de la avion.

Am ajuns in San Pedro de Atacama, un satuc dedicat exclusiv turistilor. Sunt numai hosteluri, restaurante, magazine de suvenire si, cel mai important, agentii de turism de proximitate. Cu toate astea, omu’ arata exact cum trebuie, ba chiar au tratat stradutele cu nu-stiu-ce compus pe baza de sare, ca sa-si pastreze aspectul de ulita, sa nu fie nevoie sa le asfalteze si sa nu se ridice nici praful. Nice! Ai putea spune ca localitatea e un fel de Vama Veche a chilienilor, asta daca Vama Veche s-ar fi dezvoltat frumos si cu bun-simt. E plin de backpackeri si chilieni cool veniti la cate un job de-o vara, insa absolut niciun stabiliment de niciun fel nu miroase a specula sau bataie de joc. Cea mai inalta cladire (in afara de biserica) are parter si un etaj. Si din acest satuc, pe o raza de cel mult 200 km, poti merge sa vezi diverse lucruri care te vor cam marca pe viata.

Mare diferenta intre agentiile de turism nu este, asa ca poti accepta prima oferta de pe primul flyer care-ti pica in mana, tot acolo ajungi, pe aceiasi bani. Noi ne-am dus totusi cu una putin mai scumpa, deoarece, in loc de dubita, mergeai cu un camion galben smecher cu platforma deasupra, pe care puteai sa stai ca in double decker, si cu plita dedesubt, pe care faceau aia clatite in pauzele de pipi. Din nou, nice!

Prima excursie a combinat Ojos del Salar si doua lagune-slash-saline, unde efectiv am sezut si-am plans. “Ochii” sunt doua bazine artificiale foarte adanci, diametru 15-20 m, cu apa dulce, forate, cica, in cautare de petrol, care petrol, deh, n-a mai aparut. Ma intreb totusi de ce au facut doua. In fine, acum se-arunca turistii in ele si le place. Lagunele sunt naturale, inconjurate de “plaje” de sare uda, pe care mergi ca pe zapada. Una dintre ele are o parte foarte putin adanca (10 cm), iar daca te duci in larg, zici ca mergi pe apa ca Isus, doar ca mai misto, pentru ca de jur-imprejur ai numai vulcani roz.

In departare, daca ai zoomul bun, poti vedea “satul stiintific” unde sunt cazati  cei care lucreaza la cel mai inalt (si mai mare) observator astronomic din lume.

Personal, cred ca cel-mai-cel-mai tare lucru pe care il poti vedea in Atacama si pentru care nu-ti trebuie nicio agentie de turism este cerul, noaptea, din cel putin trei motive: esti mai aproape de el (~ 2.500 m vatra satului, peste 5.500 m observatorul), esti in desert, deci nu e apa, nu are ce sa se evapore incat sa existe nori, si trei, esti, din nou, in desert, deci nu e civilizatie, lumina la sol, poluare etc. Esti, practic, tu si cu un bazillion de stele, iar daca mai ai si intrebari existentiale cu tine, dor de casa, ce e omul si dintr-astea, ai pus-o grav de tot.

A doua excursie a fost la gheizerele Tatio, o platforma subtire ca un capac cu gauri peste un ceaun in clocot. Nu au loc eruptii violente, ca in Yellowstone sau Noua Zeelanda, ci doar mult abur si bolboroseala. Din acest motiv trebuie sa fii acolo la 6 dimineata, cand afara sunt minus 10 grade, because contrast termic. Ziua, la plus 40, vorba aia, aburul nu se vede si, daca nu esti atent, poti sa treci printr-un gheizer si sa mori fiert. Tot pe minus 10 grade merita sa faci si o baie in aer liber intr-unul din bazinele de pe-acolo. La intoarcere ne-am oprit intr-un catun care a fost parasit si cumva readus la viata de dragul turistilor, daca tot era in drumul spre gheizere. Aici, cei excentrici pot mesteca frunze de coca, iar cei care stau mai prost cu tensiunea pot giugiuli un pui de llama. Ambele distractii costa cat vrei tu sa dai. In orice caz, maruntis.

A treia excursie a fost cea mai cool. Am ajuns la Valle de la Luna, adica exact defileul unde micul Anakin Skywalker se intrece cu Sebulba in Star Wars Episode 1. Apropo, multe dintre scenele de pe planeta Tatooine au fost filmate in desertul Atacama. Si da, la tot pasul ai senzatia ca-ti pot sari in cale niste Sandpeople. Inainte de asta, am fost la singura duna de nisip din zona (totul este piatra), unde se face sandboarding. Echipamentul este asigurat de agentia de turism. Urcatul pana sus ti-l asiguri singur.