Peru, file de poveste (ep. 1) – Cuzco, buricul Pamantului

Cursa de Cuzco pleaca dis-de-dimineata de la Lima. Mai precis, inainte sa iasa soarele. Ma rog, sa iasa soarele e mult spus. In iulie, Lima este in general acoperita de un strat gros de nori care nu vrea sa se miste oricate incantatii ai face. Sus, in Altiplano, la 4.000 de metri nu mai sunt nori.  E soare, asa ne-a promis patronul olandez al pensiunii din Lima in care am stat. Am fost in Peru demult, in 2001. A fost o excursie intr-un taram fascinant, o excursie plina cu peripetii haioase, dar si cu locuri minunate de vazut si de explorat. Eram noua, dar era important sa fim multi. Peru e o tara periculoasa, desi atunci, in 2001, dupa regimul de mana forte al presedintelui Alberto Fujimori (japonez la prima generatie peruviana), tara ajunsese la un nivel de siguranta nemaintalnit in ultimele decenii – japonezul distrusese cele doua armate de gherila de stanga – Miscarea Tupac Amaru si Sendero Luminoso – si, pentru prima oara, puteai vizita Peru cat de cat in siguranta. E drept, intre timp, situatia infractionala s-a mai agravat, nu mai era asa de simplu ca in 2001, dar, daca iti iei niste masuri de precautie mai drastice, poti sa eviti, eventual, problemele. Voi povesti despre excursia mea ca un jurnal de bord… nu voi da informatii si preturi pentru ca sunt depasite, dar sper ca va voi inspira sa vizitati aceasta tara superba si sa aflati mai multe despre ce se poate vizita.

Am aterizat la Cuzco la primele ore ale diminetii. DIntr-un motiv care imi scapa, toate avioanele aterizeaza dis-de-dimineata in vechea capitala a Imperiului Incas. Or fi niste curenti de aer, nu se stie niciodata. Am iesit din avion, tragand aer in piept cu multa curiozitate. Cuzco e cam la 3.300–3.400 de metri si era pentru prima oara pentru mine asa de sus. Cel mai sus ajunsesem la vreo 2.500 si ceva de metri, pe varfurile Romaniei! Ma asteptam sa duc lipsa de aer. Nu, nu simteam nicio lipsa de aer, doar ca era foarte sarat cumva. In fine, poate n-o fi dracu’ asa de negru.

Ne-am imbarcat in microbuzul trimis de cei de la hotel si am plecat spre zona veche a orasului. Cuzco este cel mai mare oras din Altiplanoul peruvian. Aici a fost capitala imperiului incas ocupat de conquistadorii lui Francisco Pizzaro si partial distrus. Dupa ce razboinicii inca au fost ingenuncheati de armele si bolile infectioase ale spaniolilor, acestia au purces la demolarea partiala a orasului, construind biserici si palate pe ruinele templelor si caselor inca. De altfel, plimbandu-te pe ingustele ulite ale orasului vechi, poti sa vezi fascinanta imbinare inca-spaniola. Fundatia este inca, cu bolovani mari (nu se stie de unde adusi), incastrati unii in altii (incasii nu au cunoscut cimentul sau mistria), iar deasupra, vopsite cu alb, cladirile in stil colonial-spaniol. Zona este seismica si, din cand in cand, este lovita de cutremure de mare intensitate, in urma carora constructiile spaniole sunt cele mai afectate, in timp ce urmele incase raman la locul lor! In 1950, biserica San Domingo s-a prabusit, dar fundatiile Templului Soarelui au ramas neatinse… de altfel, imediat dupa cutremur, mii de incasi au venit in piata centrala deoarece o profetie spunea ca atunci cand se vor prabusi bisericile colonistilor, atunci se va sfarsi dominatia lor. Profetia nu s-a indeplinit si, pana in ziua de azi, bogatiile sunt detinute de urmasii europenilor (sau de cei cu sange mixt, dar mai mult european), iar incasii sunt la periferia societatii.

Desi fericit ca nu am rau de inaltime, dupa cateva ore, parca nu mai eram acelasi… simteam ca, brusc, energia m-a parasit ca o masina lasata cu farurile aprinse, si, desi era caldut si soare, a inceput sa mi se faca frig. Nu eram singurul afectat, din cei 9 prieteni, vreo 5 pareau loviti de altitudine.

Odata am ajuns in Plaza de Armas, piata centrala a orasului, o oaza verde inconjurata de numeroase cladiri in stil colonial, plina de cladiri cu balcoane de unde pe vremuri protipendada orasului urmarea mersul prin oras, acum, pline cu turisti. M-am asezat pe o banca. Mi-era un frig de nu credeam ca l-am mai simtit vreodata. Imi pusesem toate tricourile, puloverele si gecile posibile. La nivelul epidermei, ardeam. Imediat sub, gheata. Capul imi vajaia, toate articulatiile ma dureau. Incepusem sa intru la idei negre – se spune ca daca intri in Acute Mountain Sickness poti sa si mori daca nu cobori urgent 500–1.000 de metri. Dar unde sa cobori in zona Cuzco asa de mult? Doar cu avionul si urmatorul era a doua zi. Si cum stateam asa ca o leguma rebegita in Plaza de Armas, apare un tip la mine, un localnic. “Ai venit azi?”. De abia raspund cu “Si”. “Se vede, ai rau de inaltime. Ia de aici frunze de coca si mesteca-le. Nu ceaiul te rezolva, doar frunzele de coca.” Imi intinse un pumn de frunze. Nu pareau nimic special. Ii multumesc si incep sa mestec. Ma uit la lama tinuta de sfoara de o tanti imbracata traditional. Si eu, si lama mestecam la fel… Gustul e cam amarui, dar asta e… Nu imi faceam prea multe sperante, dar, dupa jumatate de ora, miracolul s-a intamplat… am simtit sangele in vine, caldura pe “restore” si m-am ridicat in picioare. M-am simtit ca Atlas dupa ce tinusem muntele in spate. Frunzele de coca sunt magice!

Si tocmai se facu ca aparura si cativa din restul trupei, asa ca am impartit restul de frunze de coca si m-am dus si printr-o mica piata sa imi refac stocul din miraculoasele frunze.

Si, intr-adevar, totul a parut o magie. Am luat-o pe ulitele inguste pentru a admira impresionantele fundatii ale Templului Soarelui peste care s-au construit o manastire si o biserica catolica. Pietre masive, conectate una intr-alta prin niste putulici de piatra, fara mistrie, capabile sa reziste la cutremure. Se spune ca tot acest templu al Soarelui (singura cladire rotunda din oras era Qorikancha, Templul Soarelui) era complet tapetat cu aur, asa ca, atunci cand batea soarele pe el, stralucea de departe… si in peisajul desertic dezolant din jur, in mod sigur ca soca orice privitor. Tot aici, astronomii incasi urmareau mersul astrelor (adevarul este ca, atunci cand este senin, aici la peste 3.000 de metri altitudine, la cateva grade sud de Ecuator, spectacolul boltii ceresti este cu adevarat incredibil!)

Am luat-o apoi pe Gringo Alley printre baruri de backpackeri in cartierul San Blas, un cartier plin de poezia istoriei, dar care, fiind catarat pe un deal, era al naibii de greu de urcat. Poate frunzele de coca iti iau durerea de cap, frigul si raul, dar energia nu ti-o poate reda… ca sa te simti la fel de in putere ca la nivelul marii iti trebuie zile, poate saptamani, de aclimatizare si cred ca nici atunci nu esti la nivelul de 100%. Dar poti supravietui.

Deasupra Cuzco, din vremuri stravechi, capitala inca este pazita de fortareata Saqsaiwaman (nu trebuie sa fii prea hatru sa nu-I spui imediat “Sexy Woman”). Ca sa ajungi aici, poti sa urci niste scari si alei in panta… nu e cine stie ce, sunt circa 2–3 kilometri din centrul orasului, dar pentru noi, cei de abia picati la 3.000 de metri, era o provocare greu de invins… asa ca ne-am suit frumos intr-un autobuz care ne-a dus sus, la Saqsaiwaman… Desi pare mare (si este mare), a supravietuit doar o mica parte din aceasta incredibila cetate care incorona capitala Cuzco. A fost demolata in timpul celei mai mari batalii dintre incasi si spanioli, in 1536. Saqsaiwaman, evident, nu inseamna o femeie sexy, ci, in limba quechua, lingua franca a Imperiului Inca, inseamna “Vulturul satul”… Denumirea a avut parca o premonitie… mii si mii de corpuri de incasi ucisi au fost abandonate in fata cetatii de catre conchistadori, iar mii si mii de condori s-au infruptat luni de zile… de atunci, opt dintre acesti condori au ajuns si pe stema orasului.

Am vizitat cu mare interes cetatea. Aceleasi pietre gigantice, bine finisate, aduse parca de vreun zeu necunoscut. M-am trantit in fata primului val de ziduri pe o mare de fan uscat. Arata incredibil! Trei randuri de ziduri faceau din Saqsaiwaman o citadela de-a dreptul inexpugnabila. Nu inteleg cum de a fost cucerita de spanioli…. Probabil incasii s-au speriat si au fugit, altfel nu pot sa-mi dau seama. Din spatele citadelei insa, am avut parte de o priveliste de zile mari… intotdeauna mi-a placut sa ma urc undeva pentru panorama, dar cea de la Saqsaiwaman este cu adevarat speciala… catarat pe niste dealuri, cu case mici, dar frumoase, Cuzco se asterne privirii… pe fundal, scris mare “Viva Perú”, stau sa ma gandesc ca, tot aici, cel de al optulea imparat inca (numit si Pachacutec) a decis ca de sus, de la fortareata, orasul sa aiba forma unei pume… Orasul de azi s-a extins mult, nu mai poti observa forma de puma, dar poti doar s-o ghicesti…

Am mai vizitat inca doua obiective ramase de la incasi – Q’enqo (inseamna “zigzag”), practic, o stanca enorma care a fost sculptata pentru ca ceva lichid sa curga… In mod cert, pentru sacrificii – cei mai sadici sustin ca e vorba de sange (desi nu la fel de sangerosi ca maya, nici inca nu se sfiau sa faca sacrificii umane, in general de copii si adolescenti, cand era vorba de un eveniment de genul moartea unui imparat), cei mai milosi, ca ar fi vorba de chicha, o bautura alcoolica facuta din porumb. S, nu in ultimul rand, Puka Pukara, un soi de vila suburbana incasa…

Timp de secole, inca au considerat Cuzco drept buricul lumii… iar acum este buricul turismului. Daca ajungi direct cu avionul in Cuzco, trebuie s-o iei si spre sud, spre lacul Titicaca, dar si spre nord, spre incredibilul Machu Picchu. Asa ca trebuie sa faci doua bucle prin Cuzco. Urma sa o luam spre sud catre Titicaca, pentru a ne acomoda in continuare, fiindca aveam in plan sa mergem pe Inca Trail, celebra ruta turistica pe care marsaluiesti 3 zile la altitudini de aproape 4.000 de metri pentru a prinde rasaritul de soare la celebra Poarta a Soarelui de la Machu Picchu in ziua a patra a calatoriei. Dar, pentru asta, trebuia sa ne acomodam, asa ca am luat-o spre sud catre Puno, principalul oras peruvian de pe malurile lacului Titicaca.

Dar despre aceasta zona, in articolul de maine…

Pana atunci, in caz ca va ganditi sa dati o tura prin Peru si va doriti sa fiti parte a unui tur organizat, aruncati o privire pe oferta celor de la Paralela 45. M-am uitat pe traseu si este chiar OK – nu e de tipul “5 orase in 2 zile”, este bine gandit, cu timp la dispozitie in fiecare loc… inclusiv la Cuzco.

Rasarit de soare pe aripa de avion… in zbor de la 0 la 3300 metri 🙂

Pe aleile din vechiul Cuzco… fundatia si jumatate din parter sunt de la incasi, restul de la spanioli

Catedrala din Plaza de Armas

Balcoanele tipice zonei

Templul Soarelui la parter, catedrala spaniola deasupra

O panorama a orasului de la Templul Soarelui

Plaza de Armas, piata centrala din Cuzco

Procesiune catolica prin centru

Poarta de intrare in fortareata de la Saqsaiwuaman

Impresionanta citadela… cum o fi aratat in secolul al XVI-lea ?

Aceste pietre nu sunt „legate” cu mortar

Panorama orasului Cuzco de pe deal, de la Saqsaiwuaman

Hola, lamo !

Q’enqo, loc de sacrificiu

Sa fi curs sange pe aici ?

S

 Puka Pukara