Cand plec pentru prima oara spre o destinatie, incerc sa nu ma uit la filmulete de pe Youtube sau sa nu caut poze pe Google Images. Da, citesc despre destinatie, incerc sa aflu cat mai multe lucruri despre locul respective, dar evit sa caut si imagini – fixe sau in miscare. Motivul? Imi doresc sa aiba acel impact pe care numai noutatea, necunoscutul ti-l pot oferi. Acesta a fost si cazul insulei Sao Miguel. Cu o zi inainte sa plec, am adormit cu un album de poze foarte frumos langa cap, dar nu l-am deschis. In schimb, mi-am printat diverse lucruri gasite pe net. Surprinzator, dar insulele Azore nu sunt cuprinse in Lonely Planet. Oare de ce?

Daca as fi deschis albumul, as fi descoperit ca Sao Miguel este insula verde. Intr-un arhipelag unde verdele predomina cam in fiecare insula, cat de verde poti sa fii pentru a fi insula verde. Mi-aduc aminte de panorama de pe Terceira, unde la picioarele mele s-a intins un covor imens de culoare verde. Si totusui, dupa ce am bantuit vreo doua zie pe insula, am dat dreptate celor care au acordat cate o culoare fiecarei insule… Sao Miguel este cu adevarat INSULA VERDE a arhipelagului.

Am plecat din Ponta Delgada de-a lungul coastei sudice. Din pacate, norii de nepatruns care acopereau cerul de mai bine de 36 de ore nu pareau sa se destrame. Sao Miguel este o insula vulcanica formata insa intr-o perioada mai lunga, e drept, masurata in milioane de ani. Mai intai, au iesit de sub apele Oceanului extremitatile insulei care pe atunci formau niste insule de sine statatoare. Dar foarte recent (in termeni geologici, evident), mai multe eruptii subterane (cum continua sa fie inca numeroase prin zona) au ridicat de sub ocean o punte relativ plata care a legat diversele conuri vulcanice care aparusera cu milioane de ani in urma. Asa s-a format insula in actuala configuratie, cea mai lunga insula din arhipelag. Capitala, Ponta Delgada, se afla fix pe aceasta punte :).

Primele opriri pe parcurs au fost la numitele miradour sau, mai pe romaneste, puncte de panorama. Ne-am oprit prima oara deasupra unei peninsule pline ochi cu vile de fite, detinute de persoane cu bani din Azore si nu numai. Se pare ca exista un numar similar de azorieni in America de Nord (Canada si SUA) cu cel care traieste in insule, iar multi dintre acestia isi construiesc o a doua casa in Azore… Si daca ai bani si viloi in State, n-o sa-ti iei apartament la bloc in Ponta Delgada!

A doua oprire, intr-un oras care a suferit multe… se numeste Vila Franca si acum cateva secole a fost inghitit de o alunecare masiva de teren determinata de un cutremur de pamant. Din pacate, cutremurul a avut loc noaptea, asa ca locuitorii au fost luati prin surprindere in paturile lor. Au murit 5.000 de oameni. Astazi, la cateva sute de ani de la eveniment, tot cam 5.000 de oameni traiesc in Vila Franca, dar orasul a fost mutat mai spre mare si mai departe de dealurile care domina orasul. Panorama de aici era cu adevarat minunata, pentru ca ne-am trezit intr-un ocean de hortensii, floarea Azorelor… Si, inca o data, nu am putut decat sa suspin dupa soare.

Desi nu l-am incantat pe celebrul Konderatu, zeul unui munte din Indonezia care intre timp si-a gasit vocatia de a rezolva problemele atmosferice, cu cat ne apropiam de extremitatea insulei, spre Furnas, incet-incet, incepeau sa apara fragmente de cer albastru. Iar plafonul de nori s-a spart fix la timp, cand am ajuns la un lac fierbinte, cam tulbure si maroniu, dar care contine ingrozitor de mult fier. Ghidul ne-a prevenit ca, daca ne vom arunca in lac, ar trebui sa ne cam luam la revedere de la costumul de baie, pentru ca isi va transforma culoarea in ceva maroniu-roscat iremediabil. Unora dintre noi nu le-a pasat, eu nu m-am bagat… pur si simplu, culoarea nu m-a inspirat prea mult. Stiu, acum cativa ani m-am balacit intr-un lac etiopian de culoarea ceaiului, dar asta, pur si simplu, nu mi-a facut cu ochiul. In schimb, mi-a facut foarte mult cu ochiul gradina botanica din jur, prin care m-am plimbat mai bine de jumatate de ora. O incantare :). Chiar si lebedele negre pareau sa-mi dea dreptate.

Se apropia ora 12:30 cand toata suflarea turistica care ajunge la Furnas e musai sa dea check-in pe malul unui alt lac, de data asta fara prea mult fier, deci de culoare “normal”. Furnas este un vulcan. Mai precis, a fost un vulcan, nu a mai erupt de mult, dar din pamant continua sa rasara aburi cu miros sulfuros. Timp de secole, azorienii nu au calcat prin zona, deoarece credeau ca pe acolo isi duce veacul Necuratul, sau, in cel mai bun caz, ar fi o “poarta stelara” spre Iad… din pamant iesea acest abur, iar prin anumite locuri pamantul era fierbinte de puteai gati in el. Intre timp, Furnas s-a populat, devenind probabil cel mai important obiectiv turistic din Azore dupa “vanatoarea” de balene. Daca, la balene, iti trebuie noroc sa le vezi, aici spectacolul e garantat. La ora 12–12:30, reprezentantii restaurantelor din oras vin sa scoata din pamant niste vase mari din inox pe care le ingroape pe la 6–7 dimineata cu diverse ingrediente – legume, coaste de porc, carne de vita, carnati etc. Le lasa la auto-gatit cateva ore bune si, pe la 12–12:30, vin sa le scoata gata gatite din pamant pentru a le da de mancare turistilor. Un spectacol unic, ca de altfel si o bucatarie unica. Se pare ca si localnicii mai gatesc prin pamant (inventia cu gatitul in pamant nu a fost una a industriei turistice, ci, dimpotriva, e o traditie de ceva timp), dar acum doar prin weekend.

Am gustat si eu din carnea si legumele gatite de fierbinteala pamantului si aveau intr-adevar un gust interesant… Pareau mult mai “bine facute”, mai patrunse. Nu stiu daca mai gustoase, dar, vorba aia, ajungi la Furnas, doar n-o sa mananci pizza. A… si inca ceva. Ma asteptam sa aiba ceva gust (sau barem miros) sulfuros. Nici gand! Nici cel mai fin nas nu ar simti ca vita a fost coapta in pamantul care clocoteste. Recipientele in care se gateste sunt foarte bine sigilate!

Si, dupa pranzul original, ne-am plimbat printre coloanele de aburi care emana din pamant. Daca esti un pic mai simtitoriu la miros (sulful nu are un miros placut, trebuie sa recunosc), n-o sa-ti placa, dar, dupa vreo 10–15 minute, te vei obisnui. Am gustat apa minerala cu exces de fier, era chiar buna… pentru ca are gust de apa “cu bule” natural, nu trebuie sa mai bage sifon in ea ca in multe alte cazuri. Si zica-se ca ar fi buna si pentru ceva boli.

Iar dupa ce am mancat si ne-am sulfurat bine (hainele imi miroseau si seara cand am ajuns la hotel), am sarit in masina si ne-am dus spre… ghici … un miradouro! Fix deasupa zonei Furnas, a lacului albastru pe malurile caruia ni s-a gatit originala mancare furnasiana, o panorama de vis… Am urmarit putin distrat explicatiile ghidului care ne-a indicat unde se afla craterul, peretii etc… Eu eram cu ochii dupa hortensii, dupa lacul cel albastru-verzuliu si soarele care inca stralucea… Greu m-am lasat desprins de aici.

Dar mai aveam de vizitat si coasta de nord a insulei, asa ca am fost desprins. Cu chiu, cu vai. Pentru ca aici descopeream un alt peisaj. De fapt, pentru mine, care am fost de cateva ori prin tari mari producatoare de ceai, gen Sri Lanka sau Indonezia, era un peisaj cunoscut… dealuri pline de plantatii de ceai cat vedeai cu ochii. Azore este singurul loc din Europa unde creste ceaiul (ca si ananasul, de altfel), iar asta evident ca-i umple de mandrie pe locuitori. Ne-am oprit la o fabrica de ceai numita Cha Gorreana, unde am descoperit ca, indiferent daca te afli in Sri Lanka sau Portugalia, varsta tehnologiei folosite in productia de ceai e cam aceeasi – adica masini de mai bine de 100 de ani. Dar ce conteaza, atat timp cat ceaiul e gustos, iar atmosfera de tip Revolutia Industriala este chiar retro-cool :). Si cum atat ceaiul verde, cat si cel negru folosesc exact aceeasi materie prima (sa nu credeti ca sunt doua specii de ceai, tot unul e, dar procesul de productie este diferit!), am degustat din toate…

Se cam intuneca, dar mai aveam de vazut ceva. Un nou crater. Mda, Sao Miguel este o adunatura de cratere. Ca si in cazul Furnas (inseamna “furnale”), si craterul acesta are un nume cu legatura – Lagoa do Fogo (Lacul Focului). Ca si la Furnas, aici sunt izvoare termale, dar nu d-alea sa clocoteasca cu fier, ceva mai reci (adica la vreo 27 de grade). Initial, ghidul credea ca se inchid pe la 6 seara, dar nu stia prea bine… programul se continua inca vreo 2 ore pana la caderea noptii… Asa ca cine a avut chef sa se imbaieze s-a imbaiat, s-a bagat si sub o cascada haioasa si s-a simtit bine. Chiar si cei care nu s-au bagat in apa s-au simtit bine… ce poate fi mai frumos decat o coasta de munte plina ochi de vegetatie si unde nu auzi decat susurul apei (si chiraiturile turistilor de toate varstele).

Si, pentru ca vulcan fara miradouro nu se putea, evident ca am urcat pe gura craterului pentru a admira un lac care ar fi fost de un albastru fosforescent daca nu s-ar fi pus peste el ditamai norul. Dar si asa, ganditi-va ce fain e sa stai pe un varf de munte, sa te uiti la un lac care ba apare, ba dispare datorita cetii J. Acum, sa nu exagerez, inainte de a ajunge in varf, l-am vazut bine (dupa cum observati si in poze), dar “the real thing” a fost acolo sus, invaluit in ceata… Inca un loc in care as fi stat mai mult, dar unii dintre noi incepeau sa tremure de frig… Asa ca ne-am urcat in masina si am luat-o la vale spre Ponta Delgada. Mai aveam o singura zi in Azore… Iar timpul aici a trecut ingrozitor de repede. Mult prea repede. Ciudat pentru o regiune unde timpul trece alene… Dar noi eram din Romania unde se traieste cu 200 km la ora… Sau, mai degraba, din Bucuresti.

Am fost in Azore la invitatia TAP Portugal, compania aeriana nationala a Portugaliei care isi asteapta pasagerii “cu bratele deschise”, si a biroului de promovare turistica a Azorelor, impreuna cu alti patru bloggeri si ziaristi din Romania.

Imagini Sao Miguel, Azore

Am plecat din Ponta Delgada

Peninsula celor foarte bogati

Orasul Villa Franca

Aici se afla miradouro de deasupra Villa Francai

Peste tot, numai hortensii

Lacul plin de fier de la Furnas

Am preferat insa sa ma plimb prin Parcul Terra Nostra

si sa pozez lebedele negre

In movilitele astea se gateste ceva bun

Deci, pe la 6 dimineata, cam aici se ingroapa un recipient cu carne sau legume

Pe la 12, 12 jumatate se scoate

Mancarea gata facuta intr-un recipient inchis ermetic

Acum pot sa le dau dreptate colonistilor de acum cateva secole care spuneau ca aici e Iadul

Cu apa fierbinte colcaind

Cam asa arata mancarea gatita in pamant

Exista geizere si prin orasul Furnas

Sau paraie mult prea bogate in fier

In rest, Furnas pare o localitate obisnuita din Sao Miguel

Superba panorama a lacului Furnas

Si, ca de obicei, muuuulte hortensii

Cha Gorreana, producatori de ceai de Azore

Campurile de ceai

Tehnologia… tot de pe vremuri

Ce mai conteaza… ceaiul este foarte bun

O priveliste superba a coastei de nord

Cascadele cu apa calda (nu clocotita !)

Si ultima oprire, la Lagoa do Fogo