Dacă ieri am scris despre japonezii stresați care dorm prin McDonald’s-uri și prin trenuri, astăzi m-am gândit să scriu și despre cum se descarcă, cum se refulează. Ca mașina să fii, și tot trebuie să te descarci. Și evident, ținând cont de gradul de stres, și refularea asta poate lua niște forme de-a dreptul extreme, unele dubioase de-a dreptul.

Societatea japoneză a evoluat de-a lungul secolelor urmând cu sfințenie niște dogme de neatins. Șeful e șef și în aia goală, tatăl tău dictează ce vei face în viață, femeia trebuie să își servească bărbatul, așa cum bărbatul își venerează superiorul. De asemenea, educația este primordială, cu cât înveți mai mult și ajungi mai sus, cu atât te urci pe un piedestal în societate. În schimb, sistemul de educație este extrem de competitiv de la cele mai fragede vârste, bieții copii trebuind să răzbată prin examene îngrozitor de grele încă din primii ani de școală… și asta, evident, își lasă amprenta pe sănătatea mintală a unei întregi națiuni.

A… și, cel mai important, trebuie să menții aparențele. Chiar dacă ești convins că în fața ta se află un bou cum laudae, trebuie să zâmbeşti în permanenţă şi să îl flatezi. Chiar dacă îl urăşti pe cel din fața ta din adâncul inimii, trebuie să-i dai senzaţia că îl iubeşti ca pe tatăl tău. Japonezul (ca şi asiaticul, în general) îşi maschează perfect sentimentele în spatele unei măşti zâmbitoare. Apoi, conformismul este obligatoriu. Nu trebuie să citeşti vreo carte savantă despre Japonia. Trebuie doar să ieşi pe stradă la o oră de vârf într-o zonă cu o oarecare concentrare de birouri. O să vezi că clonarea nu este o iluzie, o să vezi mase întregi de indivizi îmbrăcaţi fix la fel, în costum, cu cămaşă albă şi cu servietă de mână, tunşi regulamentar. Ei bine, există o reacţie la acest conformism, o reacţie a unei minorităţi, evident din tânăra generaţie. Pentru că nicăieri nu vezi ţinute mai stranii şi coafuri mai extravagante ca în Japonia.

Cum am ieşit din metroul care m-a dus de la aeroportul Kansai până în centru în Osaka, m-am “lovit” de două fătuce cu fustele ceva mai mici decât o batistă şi cu nişte bikini de un verde electric la vedere. Deşi nu era exact ora obişnuită pentru astfel de activităţi (era cam ora prânzului), m-am gândit că sunt nişte fetiţe ieşite la produs. Apoi, am văzut şi altele în ţinute de care probabil profesionistele de pe Centura Bucureştiului s-ar oripila. Ei bine, aveam să aflu că respectivele fătuci nu erau ieşite la produs, ci pur şi simplu se îmbrăcau aşa ca să fie altfel. Nu ştiu cât era un protest social sau o expresie a nevoii de a fi altfel. Să nu credeţi însă că veţi vedea mii de puştoaice umblând literalmente în fundul gol pe stradă. Cele mai dese excentricităţi personale sunt frizurile care la prima vedere par create în mod natural după ce respectivul şi-a băgat adânc două degete într-o priză funcţională. Le-am denumit frizurile electrocutate pentru că aduceau cu părul personajelor din desene animate după ce îşi băgau dintr-un motiv sau altul mâna (sau lăbuţa) în priză! Nu mai vorbesc de culori… pentru că unele străluceau ca un far în mijlocul mulţimii aşteptând cuminte culoarea verde de la semafor.

Cea mai cunoscută reprezentare a acestei revolte sociale a tinerei generaţii o constituie celebrele Harajuku girls. Harajuku este un cartier micuţ aflat la câteva staţii de Shinjuku, centrul distracţiei din imensa metropolă care este Tokyo. Am ajuns în Harajuku cu ce altceva decât metroul. Lângă mine, o mulţime de fete de liceu sau de facultate în uniformă (asiaticii au fetişul uniformelor). Ca de obicei, în metrou era o linişte mormântală… cred că e o cutumă să nu vorbeşti în mijloacele de transport în comun. Vorbitul la telefon părea strict interzis, pentru că mulţi dădeau SMS-uri la greu (eram în 2007, când Internetul pe telefon făcea primii paşi chiar şi în Japonia, iar Facebook-ul era un site obscur din America). Alţii citeau ceva, de preferinţă o cărticică de manga, iar fetele nu pierdeau vreo secundă din ritualul de aducere la stadiul de perfecţiune al machiajului. De altfel, nu există loc în care să nu vezi vreo tipă care îşi scoate o mică oglindă în jurul căreia se află pudra şi diverse culori ca să se spoiască pe la ochi. Sunt convins că acum rolul oglinzii a fost luat de un smartphone.

Dar nu asta era curios, ci faptul că aproape fiecare fătucă purta după ea un troller, de parcă ar fi plecat brusc în excursie. Toate au coborât in corpore la Harajuku. Politicos (deh, eram în această Nirvana a politeţii care este Japonia), le-am lăsat să coboare.

Am luat-o pe jos prin Harajuku. O stradă îngustă pietonală, unde restaurantele cu mâncare exotică (gen pizzerii, spaghettării şi clătitării) se amestecau cu magazine de haine care mai de care mai stranii. Pe stradă în pantă, în sus şi în jos, se plimbau fete cu îmbrăcăminte care mai de care mai curioasă şi cu machiajul ca de urs panda. Atunci am înţeles care e rolul trollerelor. Cât timp sunt îmbrăcate în eleve, acolo îşi ţin costumaţia Harajuku. Când se plimbă prin Harajuku, trollerele le ascund uniformele. Iar plimbarea aia în costume care mai de care mai carnavaleşti sunt forma lor de exprimare a libertăţii. Una mi-a zis că ar fi fericită dacă s-ar putea îmbrăca aşa la şcoală. Dar, evident, ar fi dată afară în secunda 2. Aşa că se duce să se exprime în Harajuku. Nicio ţinută nu avea vreo tentă sexuală. Nu mi-aduc aminte să fi văzut vreo fată care să poarte fustă deasupra fundului. Dimpotrivă, parcă erau eroine din desenele animate manga.

Dar refularea nu ia numai forme din acestea, hai să le zicem, copilăreşti. Am fost uimit să descopăr că în Tokyo (şi parcă şi în Osaka) erau vagoane speciale pentru femei. Am crezut că doar în lumea musulmană există aşa ceva din motive culturale, dar şi aici, în atât de liberala şi de sexuala Japonie? Ei bine, da. Dar aceste vagoane speciale pentru femei nu erau non-stop, ci doar la ore de vârf. Ştiţi pozele acelea cu fete şi băieţi în uniforme şi cu mănuşi în mâini care împing călătorii în metrou să se închidă uşile? Nu sunt legende, chiar există. Ei bine, în acele ore de vârf foarte puţine femei scapă din mulţime fără să fie pipăite şi nu e chiar neobişnuit să se trezească cu vreo mână pe sub lenjeria mai mult sau mai puţin intimă. Şi dacă te numeri printre femeile care nu apreciază această formă de complimentare, ai la dispoziţie vagonul de femei.

Deşi prostituţia este interzisă în Japonia, pornografia nu e. Cineva scria că orice formă de exprimare sexuală este liberă şi foarte răspândită în Japonia, mai puţin actul sexual de penetrare. Am intrat într-un magazin de DVD-uri. Prima surpriză: în megatehnologizata Japonie, locul unde apar pentru prima oară marile inovaţii ale tehnologiei de consum (în 2007, nu am putut să-mi folosesc telefonul mobil GSM de acasă, pentru că nu mai există nicio reţea GSM, totul era cred că 3G sau ceva similar), magazinele de muzică şi filme erau pline-ochi cu filme pe casete… VHS ! Da, pentru clasicele videocasetofoane VHS, alea inventate în anii ‘60 de japonezii de la JVC! Uite un brand care nu ştiu dacă mai există. O mai exista JVC? A două surpriză, mulţimea imensă de DVD-uri (şi VHS-uri) porno. Iniţial, credeam că am intrat într-un sex shop. Da’ de unde, era un magazin obişnuit cu filme de orice fel… Un magazin pe vreo opt etaje. Parterul era plin cu filme VHS (am dedus că pensionarii or mai avea videocasetofoane şi de aceea le-au pus la parter, să nu mai urce bieţii bătrâni la cine ştie ce etaj), iar alte două etaje erau pline de filme porno – de orice gen, chiar şi din cele mai hard, inclusiv cu actriţe minore – în 2007, în Japonia erau încă legale filmele porno cu minore, dar evident cele care blurau actul sexual. Din câte ştiu, la presiunea Occidentului, a Statelor Unite, mai ales, ar fi fost interzise. Nu ştiu cât de populare or fi filmele acelea (dar prea erau etaje întregi cu ele), însă cărţile cu desene manga erau megapopulare. Metrourile erau pline cu salarymen şi salarywomen citind volume groase de poveşti manga. Evident, marea majoritate era din genul adventure cu supereroi (sau eroine) luptându-se cu tot soiul de creaturi fantastice sau cu personaje umane sinistre, dar nu erau rare nici cărţile de manga pornografice sau, hai să zicem, cu subiect erotic citite în public.

În Tokyo, am locuit undeva lângă cartierul Shinjuku, cel mai mare cartier de distracţii din Tokyo. Aici am găsit un hotel decent (tipul de hotel pentru comis-voiajori veniţi din provincie la capitală) la un preţ megadecent (adică vreo 100 de dolari pe noapte) pentru o locaţie destul de centrală (nu poţi spune că Tokyo are un centru, acest centru este probabil cât tot judeţul Ilfov!). Că să ajung de la metrou la hotel, treceam de fiecare dată prin mijlocul “cartierului roşu”. Cum v-am zis, prostituţia este interzisă în Japonia, aşa că niciun stabiliment nu era, oficial, bordel (deşi, probabil, toate erau), în schimb toate erau hostess bars, topless bars şi bottomless bars. Ultimul tip de bar mi s-a părut din nou din seria “numai în Japonia se poate”. Nu, nu sunt baruri în care fetele sunt îmbrăcate în sus, şi în fundul gol, sunt nişte baruri în care băuturile sunt cocoţate pe nişte rafturi foarte înalte, iar când chelneriţele primesc o comandă, trebuie să se caţere pe un soi de podium care are podeaua din… oglindă. Şi stau acolo până când oricine din bar observă că nu poartă nimic pe sub fustă!

În schimb, deşi stabilimentele de genul ăsta se numărau cu sutele, ei bine, surprise… nu se permite accesul decât japonezilor, nu şi gaijinilor. De altfel, în momentul în care pe respectivele străduţe apăreau ceva japonezi, un stol de fete şi băieţi se arunca asupra lor pentru a-i atrage cu cine ştie ce promisiuni în stabilimentul meu. Atunci când apăream noi (am fost trei români în Tokyo), nimeni nu se clintea din faţa uşii. Şi dacă ziceai că voiai să intri, erai refuzat politicos. Evident, asta nu te scutea ca la capătul străzii să nu fi luat în primire de vreun nigerian care să-ţi ofere o filipineză sau vreo chinezoaică. Ca să scap (erau tipul acela de vânzător de covoare marocan de care nu scapi), am zis că sunt în Japonia, aşa că vreau o japoneză. În acel moment, nigerienii s-au întristat brusc şi mi-au zis că nu prea au nicio japoneză. Auzisem eu că industria sexului japonez e destul de rasistă, japonezele având doar clienţi japonezi. Puteau să facă rost şi de specialităţi gen americance, australience sau englezoaice, dar japoneze nu…

Lângă Shinjuku se află unul dintre cele mai mari, dacă nu cel mai mare cartier de love hotels din Tokyo. Sunt o adevărată expoziţie a arhitecturii globale – de la castele gotice la colibe balineze, de la navete extraterestre la te miri ce îţi trece prin minte. Sunt nişte hoteluri fără recepţie şi fără recepţioneri. Intri şi poţi alege ce cameră vrei (sunt poze sugestive – paturi de apă, jacuzzi luminate, un loc îşi făcea reclamă că fiecare cameră are instalaţie de… karaoke). Totul e automatizat pentru ca nimeni să nu vadă cu cine intri în cameră. Poţi plăti camera la automat – poţi băga cash, poţi plăti cu cardul, există chiar şi ATM-uri din care poţi scoate bani cash pentru ca apoi să plăteşti cu ei camera, să nu fie urme pe extrasul de cont. În plus, ai două opţiuni – rest (închiriezi camera pentru trei–patru ore) sau stay (pentru opt ore). Iar preţurile sunt cu adevărat imbatabile, dacă n-aş fi avut bagaj cu mine care trebuia lăsat undeva, aş fi dormit într-un love hotel într-o noapte. Evident că mintea mea de european pervers a făcut legătura între această abundenţă de love hoteluri şi vecinătatea cartierului roşu. Ei bine, nu am avut dreptate. Am citit ulterior într-o carte că mai bine de 80% dintre cei care folosesc love hotelurile sunt actualmente cupluri stabile, chiar şi cupluri căsătorite cu copii. În condiţiile în care un apartament cu trei camere poate avea şi doar 40 de metri pătraţi şi uneori două sau trei generaţii locuiesc împreună din cauza preţurilor astronomice ale apartamentelor sau chiriilor, un cuplu căsătorit nu prea are unde să facă dragoste. Aşa că love hotelurile sunt o opţiune mai mult decât dezirabilă… un ziar susţinea că mai bine de 25% din copiii japonezi sunt concepuţi într-un love hotel.

Un alt loc foarte japonez de entertainment sunt aşa-numitele pachinko. Cazinourile şi jocurile de noroc pe bani sunt interzise în Japonia (ca, de altfel, în multe locuri din Asia, un continent unde norocul joacă un rol crucial în credinţele localnicilor şi probabil proliferarea cazinourilor ar duce la un adevărat marasm social), aşa că au apărut nişte jocuri cu bile. De departe, mi s-au părut similare flipperelor de la noi, dar aici pachinko nu sunt pentru fun, ci pentru câştigat bani. Într-o societate care trăieşte în cultul spaţiului personal, nu se face să joci împreună cu alţii ca la ruletă (chiar şi karaoke nu se desfăşoară într-un spaţiu deschis cu zeci de necunoscuţi, ci doar în camere special amenajate unde nu de puţine ori japonezul se duce să cânte singur sau poate doar împreună cu hostesa), aşa că atunci când am intrat într-un pachinko, nu am văzut decât un şir nesfârşit de maşini d-astea ca flipperele şi zeci de oameni jucând. Doar ei şi maşina. Nu se uită la stânga, nu se uită în dreapta. În urma unor astfel de jocuri, ceea ce câştigi nu sunt bani, ci nişte bile. Ei bine, tu poţi să ieşi din locaţia de pachinko cu aceste bile (le-ai câştigat, sunt ale tale) şi să te duci la magazinul de peste drum unde schimbi bilele pe bani. Cam ca jetoanele de la ruletă. Evident, marea majoritate a saloanelor de pachinko este deţinută sau cel puţin aflată sub influenţa yakuza, mafia japoneză, dar asta nu înseamnă că locurile sunt periculoase. Dimpotrivă, e interesul yakuza ca în astfel de saloane să domnească o atmosferă de linişte şi de siguranţă totală, pentru ca japonezul să bage yenul în speranţa că se va îmbogăţi cu… bile.

În saloanele de pachinko, nu se joacă doar pachinko. Multe dintre ele au şi etaje. Şi acolo sunt jocuri electronice. Aici am văzut probabil cei mai stresaţi oameni de care efectiv mi-era milă. Imaginaţi-vă nişte salarymen cu cravata atârnând șui de gât, cu sacrosancta servietă aruncată cu scârbă într-un colţ, cu nişte căşti imense peste urechi, cu o chitară în mână şi manifestându-se ca un rocker în transă fără să scoată nici măcar un sunet. Era o linişte mormântală lângă aceşti rockeri închipuiţi. Şi asta mi-a rămas în memorie pe bună dreptate sau nu, ca o chintesență a Japoniei.

Imagini Japonia

Cartierul Rosu din Tokyo – Shinjuku

Nu vreti in vreun hostess bar ?

Love hotels in Shibuya

Love hotels – rest (3 ore) sau stay (8 ore)

In Japonia, desenele animate e musai sa fie sexy

Fetele trebuie sa fie albe, albe, albe

Reclamele luminoase si super-colorate… atat  de japoneze

Osaka by night

Trecerile de pietoni sunt intotdeauna un spectacol

Metroul transporta milioane de oameni zilnic in orase precum Tokyo sau Osaka

Shinkansen, trenul-glont

Ce poti face in shinkansen ? Ori dormi, ori mananci

Iar tinuta e obligatorie sa fie sexy

Skirt – motorbike

De mici, sunt invatati cu ordinea, disciplina si umblatul organizat

Asteptand la coada la palatul regal din Kyoto. Nu conta ca erau vreo 35 grade, stateau cuminti in soare, la coada

Manga

 Taifun la Tokyo !

[mwi-product sku=”TA016,TA001,TSACFRXXX” img_width=”200″ desc=”false” type=”add” btn_color=”blue” btn_link=”button” cols=”3″ ]