Prima oară când am auzit de Parcul Naţional Manuel Antonio m-a bufnit râsul… Numele mi se părea atât de telenovelistic… Îmi şi închipuiam o doamnă îndrăgostită strigând Manueeeel Antonioooo pe tonul ăla de telenovele, iar Manuel Antonio aducând cu celebrul taur Fernando din desenele animate ;). Dar după ce am citit mai multe despre acest parc naţional, m-am supus dorinţei celor cu care am mers în America Centrală şi am decis să mergem. După un parc naţional mai “dur” cum era cel din Corcovado, m-am gândit că n-ar fi o idee rea să experimentez şi o junglă “uşurică” pentru toţi. Şi, într-adevăr, Manuel Antonio este acel tip de junglă – colţ de paradis unde poţi să vii cu toată familia. Poate că pentru puritani ar părea o grădină zoologică, dar totuşi nu e.

Am ajuns în zona Manuel Antonio după cele două zile de trekking prin Corcovado. Am luat autobuzul din Puerto Jimenez şi, după ce am schimbat la o staţie de benzină, am ajuns la intrarea în oraşul Quepos. Quepos este orăşelul cel mai apropiat de parcul naţional şi aici se găsesc cele mai ieftine locuri de cazare, dar toată şoseaua de câţiva kilometri până la intrarea în parcul naţional e plină de hoteluri şi de pensiuni care de care mai drăguţe. De fapt, am citit că aici sunt unele dintre cele mai scumpe proprietăţi din Costa Rica. Nu vă aşteptaţi să arate ca vilele de pe Coasta de Azur, dar, orişicât, este o zonă posh.

Nu am găsit camere în Quepos, ajungând aici între Crăciun şi Anul Nou, camerele s-au dat demult. Cu chiu şi vai, căutând pe tot soiul de site-uri, am ajuns să găsesc un preţ rezonabil la hotelul Las Tres Banderas. Hotelul a fost super-OK, serviciul era însă cam sictirit, de parcă îi deranjam, dar asta e… cât stai la un hotel? Cât să dormi, că în rest fugi să vezi una, alta.

În schimb, Las Tres Banderas era bine situat… fix pe şoseaua care lega Quepos de intrarea în parcul naţional şi pe aici, de la răsăritul soarelui până dincolo de apusul lui tot curgeau autobuze într-o veselie. Înţelesesem că ar trebui să treacă o dată la 20 de minute, dar treceau mult, mult mai des. Aşa că, la prima oră, am luat un autobuz pentru a fi acolo când se deschide parcul. De ce aşa devreme? Pentru că există un număr limitat de vizitatori care pot intra simultan, sunt 600 (în zilele de lucru) şi 800 (în weekend). Adică, dacă intră 600 de oameni, teoretic cel de-al 601-lea trebuie să aştepte până iese vreunul afară. Sincer, nu ştiu dacă regula chiar funcţionează, noi am fost la 7:00 fix pentru a deschide parcul şi a evita să stăm ca viţelul la poarta cu 600 de turişti înăuntru, dar nici nu era prea mult popor care să dea năvală. Înţeleg că grupurile organizate apar după ora 8:00 şi atunci e un risc. Apropo, dacă ajungeţi aici, parcul naţional nu este deschis lunea. Noi am fost lunea şi era deschis, dar era sezon de megavârf (între Crăciun şi Anul Nou), aşa că probabil au făcut o excepţie.

Încă de la primii paşi am simţit prima diferenţă faţă de Corcovado. În Corcovado am intrat străbătând un tufiş, aici, pe o poartă mare cu controlori de bilete. Acolo, din prima am nimerit într-o mare de nămol. Aici, peste tot sunt alei frumos asfaltate, scări, poduri. Dar trebuie să mă opresc să fac comparaţii. Fiecare loc e unic şi fiecare loc trebuie savurat.

După o mică tură spre o minicascadă, am revenit pe aleea principală unde ghizi cu nişte ocheane zdravene le instalau în aşa fel încât turistul să vadă fix lighioana din copac… Dar unele lighioane se vedeau imediat şi fără vreun ochean… cum ar fi maimuţele, care se hârjoneau fix de-a lungul aleii principale!

A urmat, apoi, rendez-vous-ul aşteptat cu marea. Era în final plaja aceea de desktop de computer, plaja aia cu nisip alb şi mare albastră, cu palmieri şi cu o intrare lină, lină, lină în apă. Îmi mai băgasem lăbuţele în Pacific în Corcovado, dar acolo plaja avea cu totul şi cu totul alţi parametri – era o plajă cu nisip negru, sălbatică, virgină, cu multe trunchiuri de copac tăiate de furtuni, cu pietre şi cu o pâclă plutind peste jungla nepătrunsă. Aici era marea aceea care dă bine la poze. Şi în care e o plăcere să te arunci. Şi atunci am realizat că era prima baie adevărată în Pacific. Mai văzusem Pacificul la Lima, în Peru, dar acolo era friguţ şi nu am intrat în apă. În Corcovado, n-am făcut o baie propriu-zisă, doar m-am băgat cu picioarele prin apă, aici era prima baie.

După o primă baie, am continuat drumul pe un deal – peninsula care intră cu hotărâre în Pacific. Parcul Manuel Antonio geme de animale, dar acestea sunt obişnuite cu oamenii, se apropie şi nu au nicio frică. Ratonii sunt cei mai hoţomani… i-am prins căutând de mâncare prin genţi. Şi unul dintre ei, mai şmecher, era să plece cu un portofel. Al naibii raton, ştia probabil că hârtiile alea fără gust pot să-ţi aducă lucruri bune. Noroc că l-am recuperat în viteză.

După ce am urmărit spectacolul dat de o gaşcă de maimuţe, urmată apoi de foto-shootingul unei iguane şi de spectacolul oferit de un raton plictisit, am luat-o pe un alt deal, mai puţin bântuit de turişti, pentru o promisă panoramă. Panorama a fost OK, nu pot zice că m-a dat chiar pe spate (deşi priveliştea întregului parc m-a făcut să realizez că acest parc naţional este totuşi amplu), în schimb am avut bucuria să văd două păsări foarte foarte faine – în primul rând, o rasă de tucan foarte curioasă, cred că una mai rară, şi pe… ciocănitoarea Woody, una dintre favoritele copilăriei mele. Mă rog, nu avea râsul ăla, uneori enervant, dar în schimb ciocănea cu hotărâre.

La sfârşitul zilei, am ieşit din parc. Nu e Corcovado, dar este o experienţă, o altfel de experienţă. O experienţă în care mixezi animale / păsări exotice cu un pic de plimbare prin junglă şi o plajă senzaţională, aşa că, zic eu, a meritat. Şi, în plus, nici nu cred că au fost 800 de oameni simultan. Pur şi simplu, nu am fost asaltat de prea mulţi vizitatori… just perfect.

La întoarcere, am luat-o pe jos spre hotel. Eram deja antrenat după zeci de kilometri pe jos prin Corcovado, aici a fost floare la ureche. Aşa că am putut să surprind un apus de soare superb peste Pacific şi să admir numeroase vile şi vilişoare, hoteluri de lux şi restaurante de fiţă. Cel mai tare era însă El Avion, un bar-restaurant construit în jurul unui avion retro… De fapt, povestea avionului este chiar interesantă. Este un avion de transport militar model Fairchild, construit în 1954. În timpul războiului dintre Armata Sandinistă şi fostele trupe ale dictatorului Somoza renăscute sub oblăduirea americană şi rebranduite drept “Contras”, CIA, pentru a putea dribla interdicţia Congresului SUA de a susţine pe faţă terorismul Contras, a pus la cale o operaţiune intrată în istorie sub denumirea de “Iran Contras” – CIA livra echipament militar Iranului condus de ayatolahul Khomeini, care se afla în război cu Irakul lui Saddam Hussein, deşi regimul de la Teheran era un paria în ochii puterii de la Washington, iar cu banii obţinuţi de la iranieni CIA urma să cumpere arme teroriştilor Contras care acţionau în Nicaragua din bazele lor din Honduras (în special), dar şi din Costa Rica. Ei bine, printre aceste arme s-au aflat şi două avioane de transport Fairchild C-123. Aceste avioane operau de pe o pistă secretă aflată undeva în Costa Rica, lângă graniţa cu Nicaragua. Un Fairchild a fost însă doborât de anti-aeriana nicaraguană, iar pilotul (american) a fost capturat, astfel explodând scandalul Iran – Contras (pe lângă finanţarea ilegală a teroriştilor Contras şi sprijinirea fundamentaliştilor iranieni, în afacere a intrat şi deal-ul eliberării soldaţilor americani capturaţi în Liban). Ei bine, avionul în care acum poţi să bei cocktailuri este “fratele” celui doborât de aviaţia nicaraguană şi care nu a mai zburat deloc după incident. A fost cumpărat în 2000 şi transformat în barul El Avion, unul dintre barurile-restaurant scumpe din zona Manuel Antonio. Evident, nu am ratat ocazia să urc în pântecul acestui avion care este o mărturie vie a războiului crâncen denumit în mod nemeritat “Războiul Rece”. Războiul Rece a fost un război foarte fierbinte pe fronturi precum Vietnam, Afganistan, Nicaragua sau Guatemala.

La fel de fierbinţi precum Războiul Rece erau şi tălpile mele când am ajuns la hotel. Aşa că piscina de sub nasul camerei noastre a picat bine, bine de tot. Nu am stat prea mult. Urma o nouă zi, o zi la fel de plină – urma să căiăcesc printre mangrove şi apoi să luăm autobuzul spre San Jose, capitala Costa Ricăi. De abia intram în a doua săptămână dintr-o lună plină-plină de aventuri şi de locuri frumoase din America Centrală. Dar despre asta, într-un alt articol :).

Panama este poarta de intrare în America Centrală. Cele mai bune conexiuni din România sunt cu Air France (via Paris) sau KLM (via Amsterdam), iar din Panama, poţi ajunge în Manuel Antonio cu avionul până la San Jose si apoi autobuz, sau iei autobuzul de San Jose, dar te dai jos la Palmar Norte si apoi un autobuz direct până la Quepos.

Imagini Manuel Antonio

Soseaua Quepos – Manuel Antonio pe la 6 jumate dimineata. Pustiu 🙂

Dar era ceva lume in autobuz

Aproape de 7 dimineata

Un pret pentru straini, altul pentru costaricani

Intrarea in jungla

O jungla modernizata 🙂

Asfaltat, poduri

Daca ai ghid, monteaza ei binoclul fix pe animal

V-am spus ca Manuel Antonio este jungla perfecta pentru copii

Uite maimutica 🙂

Ui

Asta e parcul

O iguana agera

Si un raton lenes

Wow… mare … pardon, ocean !

Prima baie in Pacific 🙂

Poti admira de aproape flora exotica

Sau panorama Pacificului

Hotul ! Hotul ! Hotul !

Ratonul asta vrea si adidasi

O iguana la pozat

Hola !

Si evident, o astfel de scena nu se rateaza, ci se pozeaza

Patrula ratoniana

Un tucan mai straniu

Wooooody !

Parcul Manuel Antonio privit de sus

Un lenes… ce poate sa faca decat sa leneveasca 🙂

sau sa se balangane in coada

Furnicile care cara frunze de cateva ori mai mari ca ele

Si iata-ne in harmalaia din afara parcului

Exista plaja si in afara parcului national

Un loc perfect pentru un apus de soare

Iata si celebrul El Avion

In interior, nu mai cara armament, ci cocktailuri 🙂

In  cabina pilotilor