Dacă este să arunci o privire pe harta Drumului Mătăsii, după fabulosul Samarkand îţi sare în ochi numele Buharei, un alt nume care te face să-ţi treacă prin faţa ochilor caravane de mii de cămile cărând tone de mătase, de aur şi de mirodenii, caravanseraie şi bazaruri fabuloase, bogăţii fără număr. Şi Buhara nu te va dezamăgi vreo secundă. Deşi nu are monumentele legendare ale Samarkandului, zona veche este mult mai compactă (în Samarkand, trebuie să mergi cu maşina de colo-colo prin cartiere noi, uneori cu blocuri comuniste de la un ansamblu la altul). Buhara are, de asemenea, clădiri fastuoase, dar nu la fel de impresionante ca în Samarkand, dar are atmosfera dată de faptul că, atunci când intri în cartierul vechi, nu te mai zgârie pe ochi vreun bloc modern. Inutil să spun că, şi aici, Karimov a ordonat restaurări şi înfrumuseţări şi oraşul este de o curăţenie impecabilă, totul asfaltat şi frumos aranjat.

De la Samarkand la Buhara faci tot cam cinci ore cu autocarul, străbătând una dintre cele mai fertile colţuri ale Asiei Centrale. În zilele noastre, vezi câmpuri cu tot soiul de legume şi fructe, dar până acum două decenii, valea udată de Amur Darya producea doar bumbac. Bumbacul este şi binecuvântarea, şi blestemul ţării. Binecuvântarea că aducea bani, blestemul că seca Marea Aral. Marea Aral este, de fapt, un lac imens, alimentat de două mari fluvii – Amur Darya şi Sar Darya, a căror apă sovieticii au deviat-o în mare parte pentru a iriga câmpurile imense de bumbac. Bumbacul creşte în zonă de milenii, dar sovieticii au decis să îl transforme într-o monocultură, ordonând ca, în numele specializării economice, localnicii să nu mai cultive grâne, legume şi fructe, ci doar bumbac. “Ţării, cât mai mult bumbac!” era sloganul la ordinea zilei. Dar bumbacul este foarte capricios. Vrea multă apă, iar bumbacul de cea mai bună calitate nu se poate recolta decât cu mâna. Aşa că sovieticii au ucis Marea Aral, iar întreaga populaţie era convocată la strângerea bumbacului: ţărani, militari, elevi etc. Obiceiul a continuat şi în perioada Karimov până în 2012, când o campanie globală instrumentată de, probabil, nişte opozanţi exilaţi a acuzat regimul Karimov de sclavie, iar Uzbekistanul s-a trezit în fruntea ţărilor cu cel mai mare număr de sclavi din lume. Ha? Păi, asta înseamnă că şi în România era sclavie de milioane în anii ‘70 sau ’80, când toată suflarea era mobilizată pe ogoare să strângă recoltele. Cert e că numeroase ţări au început să boicoteze bumbacul uzbek, iar statul, prompt, a interzis aşa-zisa sclavie a copiilor sub 12 ani. Ţările occidentale s-au bucurat şi au cumpărat din nou bumbac. Astăzi, ghidul nostru susţine că doar ţăranii strâng bumbacul, că, deh, ăsta e jobul lor, nu mai e sclavie. Personal, am dubii că, peste noapte, producţia să poată fi strânsă de o mână de oameni, când până atunci robotea o lună o întreagă naţiune.

După obţinerea independenţei, Karimov a luat o decizie logică de renunţare la monocultura dăunătoare şi solului, în ultimă instanţă, aşa că numeroase tarlale de bumbac au fost transformate în câmpuri producătoare de grâu, porumb şi altele. Scopul, să curme importurile şi se pare că a reuşit, astăzi Uzbekistanul fiind autosuficient. Ghidul se laudă că şi exportă. Posibil. Dar necesarul de apă a rămas acelaşi, sistemele impresionante de irigaţii şi canale cu apă pompată din Amur Darya şi Sar Darya funcţionează la întreaga capacitate, iar Marea Aral a devenit o biată baltă. Nu vorbesc de fauna piscicolă cu specii unice distrusă complet, dar climatul zonei a fost schimbat total – zona s-a deşertificat şi mai mult, iar 80% din populaţie suferă de nişte boli din cauza inhalării imensei cantităţi de sare care s-a depus după dispariţia apei. Dispariţia Mării Aral este o catastrofă ecologică fără egal, dar care nu prea are soluţie… Renunţarea la irigări ar arunca milioane în foame, renunţarea la Marea Aral îmbolnăveşte milioane. Ce să alegi?

Şi că vorbeam de pământ, să vă zic şi câte ceva despre pământ. Ei bine, în Uzbekistan, întregul pământ aparţine statului, Totul. şi grădina în care cultivi două roşii şi un castravete, chiar şi pământul pe care ţi-ai construit casa. Dacă guvernul (adică Mr. Karimov) vrea să construiască acolo ceva, te demolează fara nicio problemă. Şi nici nu e obligat să-ţi dea casă în altă parte, că e, vorba aia, o practică comunistă. Şi să nu credeţi că nu se întâmplă. Anul trecut, am văzut cum se demolează aproape întregul oraş Shahrisabz pentru a crea un oraş nou, care să se învârtească după soare, demn de memoria marelui erou naţional Timur Lenk, născut aici. Am văzut demolări şi în suburbiile din Samarkand şi Buhara. Nu ştiu ce vor să facă acolo. Vreun teren de tenis (Karimov e mare fan tenis, iar terenurile de tenis au împânzit ţara, în speranţa descoperirii vreunui Federer sau Djokovic uzbek)? O fabrică? O şosea? Nu contrează.

Vorbeam de şosele… ei bine, dacă până la Samarkand au mai fost cum au mai fost, de la Samarkand la Buhara, anumite părţi au fost chiar atroce. Presupun că pe aici sunt testate vehiculele lunare sau marţiene de genul lui Mars Explorer sau Curiosity, dar, în mod cert, toate vehiculele uzbece trebuie să aibă nişte suspensii-beton. Şi că veni vorba, pe şosele nu vezi decât maşini Chevrolet (sau Daewoo) construite în Uzbekistan. Piaţa este bine protejată, probabil, cu ajutorul unor taxe de import astronomice… în consecinţă, Uzbekistanul are cel mai monocolor parc de maşini pe care l-am văzut vreodată după România comunistă. În afară de maşini Lada istorice care încă pârţâie ici şi colo, vezi numai Chevroleturi (sau Daewoo). În anii ‘90, Coreea a decis să se implice zdravăn în Uzbekistan (posibil, datorită faptului că aici trăiesc mulţi coreeni deportaţi în Uzbekistan de Stalin, după Al Doilea Război Mondial), iar Daewoo a investit într-o fabrică de automobile. După ce Daewoo a dat faliment, a fost preluat de Chevrolet care, spre deosebire de fabrica de la Craiova, a hotărât să păstreze fabrica uzbecă, aşa că 90% dintre maşinile şi microbuzele de pe şosele sunt Chevrolet! Chevy în sus, Chevy în jos…

În Buhara am locuit într-o pensiune din vechiul cartier evreiesc – Lyabi Hauz. O ochisem de anul trecut, când am dormit tot într-o astfel de pensiune. Spre deosebire de hotel Sultan, pensiunea Lyabi Hauz se află într-o clădire autentică, istorică, pe vremuri locuită de vreun negustor bogat. Zona de camere a beneficiat de o reconstrucţie serioasă, în schimb, restaurantul este găzduit de un adevărat palat… exact ca palatul unui emir de Buhara.

Nu o să mai povestesc astăzi despre Buhara… Am văzut în principiu ce am văzut şi data trecută, şi puteţi citi Bukhara, dar o să mă concentrez pe tura pe care am făcut-o prin jurul Buharei, unde am descoperit nişte obiective poate la fel de spectaculoase şi de frumoase ca acelea din oraş. Şi mă bucur că am avut parte de această jumătate de zi să văd şi o altfel de Buhara. Primul popas a fost la mausoleul Bakhaut din Naqshband, unul dintre fondatorii unui ordin sufi şi “patronul” neoficial al Uzbekistanului. Sufismul are o tradiţie veche în Asia Centrală, însuşi Timur Lenk bazându-şi multe decizii pe informaţiile furnizate de dervişii sufi, care operau ca nişte adevăraţi spioni ai cuceritorului. Aici se află un complex de moschei luate cu asalt de credincioşi şi, evident, mausoleul sfântului om. Evident, şi aici avem parte de diverse ceremonii… cum ar fi înconjurarea mausoleului de trei ori sau a unui pom pietrificat de către însuşi sfântul.

Următoarea oprire a fost la palatul de vară al emirului de Buhara, în afara oraşului. În Asia, nu prea există tradiţia palatelor de iarnă şi a celor de vară, în general hanul sau emirul sau ce titlu ar fi purtat conducătorul statului avea o singură reşedinţă, de obicei, un fort care juca şi rol militar. Dar odată ce liderii celor trei emirate central-asiatice au intrat în contact, evident, nedorit cu ruşii, au descoperit că marele ţar avea mai multe reşedinţe – palatul de iarnă în mijlocul capitalei, în St. Petersburg, şi mai multe palate în proximitatea capitalei, unde să savureze sezonul plăcut, vara. Şi cum unii dintre emirii din Buhara au vizitat Petersburgul (ultimul chiar a şi studiat în capitala Rusiei ţariste), au luat idei de la ruşi… Una dintre aceste idei este să-şi facă un palat de vară, unde să se refugieze de căldura opresivă a Asiei Centrale – în iulie şi august, temperaturile sar liniştit de 40 – 45 de grade Celsius.

Aşa că ultimul emir al Buharei, Alim Khan, a angajat nişte arhitecţi ruşi să-şi ridice palatul de vară. Palatul este un mix ruso-uzbec. Exteriorul este rusesc şi aduce cu palatele ruseşti, iar interiorul a fost în mod cert executat de artizani locali. Palatul a fost, de asemenea, o minune a tehnologiei, datorită faptului că aici s-a produs pentru prima oară energie electrică în Asia Centrală – un generator lumina palatul noaptea, ca ziua. Mă gândesc ce impact o fi avut printre localnici imaginea unui palat luminat în plină noapte… în mod cert, poziţia de semizeu a conducătorului a avut mult de câştigat. Alim Khan a fost, de asemenea, un tip cu viziune. După ce a văzut că Taşkentul a căzut în mâna bolşevicilor, nu a stat să aştepte şi să negocieze. După executarea Tătucului ţar şi a familiei lui, era evident că bolşevicii nu sunt ca trupele ţariste… aşa că a strâns tot ce avea şi putea să care, şi-a împachetat şi o nevastă (restul haremului l-a abandonat însă), şi a fugit în Afganistan. Urmaşii lui trăiesc răspândiţi prin toată lumea şi sunt bine-mersi. Nu acelaşi lucru l-aş putea spune despre hanul din Khiva, care a fost capturat de bolşevici, dar a avut noroc că nu a fost executat. A fost însă deportat în Ucraina, unde a lucrat ca paznic la o întreprindere socialistă de stat.

Palatul este, de fapt, un complex de clădiri. Palatul din faţă era reşedinţa oficială, acolo unde emirul se întâlnea cu supuşi, ambasadori etc., avea un statut semipublic. În spatele palatului era locul de trai şi de joacă al emirului. O piscină, câteva clădiri şi un foişor constituiau zona pur privată a emirului şi a haremului său. Ghidul ne-a spus că, în fiecare seară, femeile haremului se dezbrăcau şi înotau în bazin. Emirul le admira dintr-un foişor şi apoi le arunca un măr. Care îl prindea era aleasa pentru a se culca cu emirul în noaptea aceea. Sună a film porno, nu?

Ultimul obiectiv interesant în afara oraşului este Chor Bokr, o necropolă dine secolul al XVI-lea, un oraş de mausolee (cum e cel din Samarkand) perfect restaurate (unii zic mult prea restaurate). Era ora prânzului, era cald rău, dar respirai aerul Asiei Centrale tradiţionale. M-am căţărat pe garduri, m-am pierdut printre clădiri colorate, am fotografiat, uneori m-am ascuns la umbra unui copac. Şi am avut, aşa, o mică avanpremieră a Khivei. Superb.

După tura prin afara Buharei, am revenit în oraş. Pe drum, aflu că o imensă clădire, izolată într-un parc imens, este palatul preşedintelui din Buhara. Ha? Dar mare e… şi ţinând cont că actualul preşedinte este nu numai emir al Buharei, ci şi al Khivei, Samarkandului, Taşkentului şi al unei părţi din valea Fergana, îmi închipui că are palate prezidenţiale peste tot… Şi, de departe, mi se par demne de un şeic modern.

Am revenit şi am luat Buhara la pas. Deşi era sezonul turistic de mare vârf, am întâlnit foarte puţini turişti. Uzbekistanul este încă o destinaţie virgină, deşi are atât de multe de vizitat, este o ţară safe şi nici preţurile nu sunt prea mari. E drept, sunt nişte dureri de cap cu înregistrările, cu viza, cu declaraţiile şi controlul la frontieră, dar, odată ce ajungi acolo, este un loc cu adevărat superb, unde nu se poate să nu te simţi bine. M-am plimbat printre medresele imense, cu faţadele de faianţă albastră. Şi Buhara, nu numai Samarkandul, era un centru de educaţie de prim ordin. Una dintre medrese este încă funcţională şi a fost funcţională chiar şi în perioada sovietică, una dintre cele două pe care sovieticii le-au lăsat funcţionale. Celelalte sunt muzee chiar şi în ziua de azi sau parte din bazar. O particularitate ciudată a Uzbekistanului este că vechile medrese, azi monumente turistice, sunt practic bazaruri… pe toate culoarele înainte bătute de învăţăcei, azi de turişti, poţi găsi numeroşi vânzători care încearcă să vândă tot soiul de suvenire. Nu sunt agresivi, evident, trebuie să negociezi, că doar te afli în mijlocul Asiei, dar prea sunt peste tot.

Spre sfârşitul zilei, am găsit locul pe care îl căutam de mult… un loc de unde să am o panoramă a oraşului vechi. În Samarkand, pentru o sumă de ban plasată fără niciun pic de discreţie în buzunarul unui paznic, acesta îţi poate deschide o uşă secretă ascunsă în spatele unor şaluri şi tricouri atârnate spre vânzare, prin care poţi urca sus de tot într-un minaret, de unde poţi admira nu numai piaţa Regestan, ci şi aproape tot oraşul. Aici, în Buhara, există un minaret imens – Kalon Minar, un minaret construit acum circa 900 de ani, cu o înălţime de 47 de metri, dar şi cu o fundaţie de 10 metri… Minaretul a fost bombardat de aviaţia bolşevică în timpul cuceririi Buharei, dar a fost refăcut impecabil! Din păcate, nu te poţi urca în el. În schimb, am ochit un hotel bine plasat, hotelul Caravan, şi după ce am zâmbit frumos recepţionistului, acesta m-a condus pe acoperiş pentru a admira şi poza minaretele oraşului, strălucind în soarele apusului. O amintire cu adevărat superbă.

A doua zi, urma lungul drum spre Khiva, prin deşert. Cu autobuzul faci cam opt ore (cu tot cu stopul de prânz), iar calitatea şoselei este variabilă – de la impecabilă la îngrozitoare. Dar altă opţiune nu ai. Am verificat dacă existau zboruri de la Buhara la Urgench (lângă Khiva). Doar via Taşkent. Aşa că am renunţat. Urma să descoperim deşertul Asiei Centrale, dar merita. Khiva este o minune de oraş. Deşi mai puţin cunoscut decât Samarkand şi Buhara, mie îmi place mai mult. Pentru că a rămas încremenit în timp, arată ca în vremea marilor caravane. Şi acesta este tipul de oraşe care îmi place mult.

Notă: Am fost in Uzbekistan și Turkmenistan în turul „Haideți cu Imperator pe Drumul Mătăsii” în colaborare cu Explore Travel. Explore Travel mai organizează o tură similară și la toamnă pe același traseu. Puteți găsi informatii aici: Drumul Matasii.

Imagini Buhara

Soseaua Buhara – Samarkand

Lyabi House, originala noastra pensiune din Buhara

Si fabulosul restaurant pentru micul dejun

Chor Minor a fost construit de un negustor bogat. Are 4 minarete pentru cele 4 fete ale negustorului

Sus, pe acoperis

Medrasa din Buhara, Aici, se formeaza imamii Uzbekistanului si sa speram, nu mujahedinii lor

Minaretul Kalyan, cel mai inalt din oras

Asa se vede orasul de pe hotelul Caravan

Ark, cetatea emirului de Buhara

Si intrarea in palat

Papusarul din Buhara

Pentru turisti (si nu numai), caciuli traditionale

Da, si pentru turisti

Bumbacul – binecuvantarea acestui pamant, blestemul acestui pamant

Wow, moscheea asta anul trecut era in reconstructie

Si acum arata superb

McDonald’s n-a ajuns in Uzbekistan. Doar insemnele lui

Mausoleul Bakhaut

Cam asa se roaga uzbecii. Ma rog, uzbecele

Moda de Uzbekistan

Ca sa ai noroc, trebuie sa te bagi pe sub un pom

Intrarea la Palatul de Vara a Emirului

Pe afara, un aspect european, hai sa-i zicem rusesc

Interiorul este traditional uzbek

Sala tronului, un fusion europeano-asiatic

Tavanul este o incantare

Lacul in care se balaceau cadanele

Si de aici, se aruncau merele

Chor Bokr

Un loc care prefigura Khiva

Cina a fost memorabila … in curtea unei medrese. Urma ca in urmatoarele nopti sa si dormim intr-o medersa. Dar nu aici, ci in Khiva !