Acum mai an, vă recomandam o nouă carte de călătorii lansată în România. Era scrisă de colega într-ale publicităţii Raluca Feher şi se numea “America dezgolită de la brâu în jos”. Am citit-o şi eu, mi-a plăcut, am recomandat-o şi la alţii şi n-am primit decât feedback pozitiv. Pentru că Raluca te face să râzi, mai rar să plângi, dar îţi descrie cu un talent deosebit fascinanta lume a Americii de Sud… oameni, poveşti, uneori şi locuri. Ei bine, vreau să vă semnalez că a apărut şi partea a 2-a. Tot acelaşi nume, tot aceeaşi literatură de calitate, tot poveşti spumoase şi scrise cu talent. Raluca mi-a oferit un fragment din carte pe care îl public mai jos şi pe care vă invit să-l citiţi. Mi-aduc aminte că la articolul care anunţa volumul 1 era informaţia de unde poate fi achiziţionată. Acum, vă pot spune că e deja on-line, atât pe Cărtureşti, cât şi pe Elefant. Spor la citit !
Riccardo se aşază confortabil la masă, îşi comandă o Aguila, scoate bisturiul şi începe să taie, harşt, harşt, cadavrul îmbălsămat al Columbiei.
E expert internaţional în probleme de refugiaţi şi de zece ani miroase picioarele puturoase ale politicii interne bogotane, aşa că ştie, chiar ştie cine şi ce, şi cum. Sunteţi gata? Să începem!
Columbia e în război şi la mijloc sunt prinşi amărăştenii. Clasic.
Deşi degetul acuzator al guvernului arată, pentru toate nenorocirile, mereu către FARC – gherilele socialist-comuniste apărute prin anii `60 – Riccardo spune că vinovate pentru sutele de mii de refugiaţi columbieni, siliţi să-şi părăsească gospodăriile, sunt şi trupele paramilitare, adevărate armate private înfiinţate prin `80, pentru protecţia marilor deţinători de pământ.
În anii `90, FARC şi-a făcut partid politic, de stânga.
Hopaaa! – a zis guvernul de dreapta şi a scos la atac soldăţeii care au trimis pe lumea cealaltă trei-patru mii de cetăţeni pentru vina, nedemonstrată, de a fi comunişti, doar pentru că locuiau în satele controlate de FARC.
Împuţinaţi, luptătorii stângişti s-au retras în munţi unde, împreună cu nea Miguel şi nea Raul, săteni rupţi în fund, cultivă şi acum coca şi-şi umplu puşculiţa din banii pe recolte. Şi din smaraldele, aurul şi argintul scoase prin minerit ilegal.
Pe partea ailaltă, paramilitarii au rămas fără sugar daddies, că – deh! – nu dă bine la americani să troneze peste o armată de mercenari. Aşa că şi ei trăiesc tot din cocaină.
Uite şi explicaţia la spinoasa problemă a creşterii exportului de cocaină columbiană, în ciuda banilor băgaţi de administraţiile Clinton, Bush şi Obama pentru distrugerea reţelelor care o introduc în SUA.
Riccardo desenează circuitul cocainei în natură.
Avem nivelul 0, unde e ţăranul. El e cultivator şi nu e considerat de autorităţi narco pentru că nu transformă planta în pulbere. Ţăranul face pasta şi toată viaţa lui este exprimată în grame de pastă: o pâine e un gram, o bere – două grame.
Gherilele dau sfară-n ţară că vin să o colecteze şi toată pasta dispare de la farmacie, prăvălie şi brutărie. Cu mic, cu mare, poporul se înghesuie la tarabele militarilor care au cântare.
– Ia să vedem, moş Raul, matale cât ai? 18 grame. Poftim cecul. Şi matale, nea Miguel? Ai 54 de grame. Ia cecul. Sătenii iau banii şi îi doare la bască de ideologie. Au din ce să trăiască încă o lună.
La nivelul 1 sunt gherilele. Ele colectează pasta şi o vând nivelului 2, care sunt paramilitarii. Ăştia stau bine la tehnologie şi ei sunt cei care o transformă în praf.
Nivelul 3 este armata columbiană, pe care n-o caută nimeni la ouă. Armata trimite nestingherită coca în Europa şi America.
Riccardo spune că un priculici de şef de unitate militară câştigă 450.000 de parai pe lună, pentru mâna aia de ajutor dată băieţilor să scoată drogul din ţară. Cum, bre, jumaa’ de milion de dolari?
Da, dar trebuie împărţit cu tot felul de subalterni şi supraalterni. Este un tun, dar poţi să dai câteva pe an.
– Dar tu, Riccardo, cum se face că ştii toate chestiile astea?
– Cum, de unde? Am făcut rapoarte acum o lună-două despre asta şi-ţi zic că nimeni nu are niciun interes să oprească morişca. Nici măcar americanii, pentru că banii din droguri sunt spălaţi în imobiliare sau în alte afaceri legale. Economia creşte odată cu consumul.
Ia uite şi soluţia pentru ieşirea din criză.
Riccardo trage din Aguila încălzită.
– Mai vrei una?
– Sigur.
Explică, revigorat de berea rece, că scandalul ăsta cu prostituatele din Cartagena a fost o lovitură urâtă de imagine pentru Santos, noul preşedinte al Columbiei şi fost ministru al Apărării.
Santos e băiat de familie bună, educat, spălat, diplomat. Încearcă să aducă America mai aproape şi semnarea tratatului de comerţ este o mişcare măiastră.
Dar când să zici: „Iote, soro, nu mai strigă copiii pe stradă după noi ‹‹curvelor, narcotraficanţilor››, vine ţigănia cu serviciul secret şi fetele. Nu suntem puţini care credem că în spatele poveştii ăsteia e Uribe, fostul preşedinte columbian, divinizat de populaţie că a înfrânt gherilele”.
Riccardo, eşti prima persoana întâlnită în Columbia care spune că Uribe nu-i un sfânt.
Italianul ridică din umeri, neputincios. Nu ai cu cine, pare să spună, nu ai cu cine.
– Uribe e un opincar isteric. Taică-su a fost ucis de FARC şi omul e paranoic. Berlusconian. O brută populistă. A spus că gata, a făcut pacificarea, adică a dezarmat paramilitarii. Rahat, ăştia sunt înarmaţi până-n dinţi şi bagă trafic de cocaină mai aprig ca niciodată. Sunt scăpaţi de sub control. Când au chef, intră în satul X şi-i trimit pe nenorociţii de locuitori la plimbare.
– Şi armata?
– Haha! Eşti incredibil de inocentă. Armata are pe mâini sângele din genocidul stângii şi e rotiţa principală în exportul de cocaină. Ştiai că acum e mare scandal cu FARC-ul care a răpit, de sub nasul armatei, un ziarist francez?
– Nu. Cum?
– L-au săltat şi l-au declarat prizonier de război. Îţi zic, armata columbiană e o glumă. Dacă te uiţi la harta conflictelor din Columbia, vezi că apar mereu exact în zonele unde corporaţiile vor să pună piciorul. Canadienii cu mineritul, americanii cu petrolul. Oamenii ăştia vor să facă business legal, dar gherilele şi paramilitarii ştiu că nu există afacere mai profitabilă decât cocaina, aşa că de îndată ce află de o potenţială debarcre a unei multinaţionale, încep să şi-o dea în barbă fix în locul în care vor să pună corporaţiile tabăra. „E pământul nostru, ba al nostru.”
Speriaţi, investitorii o taie şi nu se mai uită în urmă. Disperaţi, ţăranii încearcă să găsească un cotlon în care să-şi tragă sufletul. D-aia Columbia este campioană mondială la număr de refugiaţi rezultaţi dintr-un conflict intern.
Premiul I cu coroniţă, care atârnă greu pe fruntea statului. Acesta este obligat prin lege să asigure refugiatului o rentă viageră, dar, în ultimii ani, a început mârâiala. Staţi aşa, că n-avem bani. Amânări, dus cu vorba. Oamenii sunt lăsaţi de izbelişte, să moară de foame.
La marginea Bogotei înfloresc favelele şi de acolo ies cetăţenii să protesteze, cei pe care i-am văzut în urmă cu două săptămâni în capitală.
În timp ce statul bate în retragere, FARC nu stă cu mâinile în sân. A început să educe refugiaţii şi să-i organizeze în asociaţii care dau în judecată statul.
Şi asta se întâmplă, dar se întâmplă greu. Oamenii continuă să moară de foame şi ar fi fost mult mai rău dacă nu ar fi pompat ajutoare pentru refugiaţi şi americanii, şi europenii.
— Dar, din 2011, s-a subţiat rău finanţarea, zice Riccardo.
De ce? Din cauza crizei şi pentru că Uribe a proclamat intrarea în etapa post conflictuală. Şi pentru că ai acum alte zone mai sulfuroase pe pământ: Sudan, Pakistan.
Columbia trebuie să stea la coadă. Aşa-i trebuie, dacă a încercat să proiecteze o imagine mai curăţică decât realitatea.
Riccardo îşi flutură frenetic degetele de la picioare. E 4:00 dimineaţa şi s-ar mai întinde la vorbă, dar trebuie să se scoale devreme, că a prins un proiect nou.
Nu-i puţin lucru, pe sărăcia asta. Dar acum, că s-au închis programele de finanţare pentru Columbia, din ce-o să trăieşti mai târziu?
Îşi trage nasul şi-mi spune conspirativ:
– Îmi deschid cafenea şi restaurant. Dar nu mai spune la nimeni.
Macaroana, tot macaroană.
Trei târfe grase bagă un jingle cu oferta la geamul taxiului care a încetinit. Pasagerul află cu detalii cum va fi lins, pupat, scos şi băgat, degustat şi divertat. La zece metri, patru babe s-au aşternut la un tabinet în mijlocul străzii.
Tuu-ttiiiiiit-tuuut!!!
Cartagena, Isus te iubeste !
Cartagena, Columbia. La frizerie
Cartagena, orasul vechi, orasul clasic al Columbiei
