Distribuie articolul:

Cred că multă lume bagă în aceeași oală toate stanurile Asiei Centrale. Aici e un stan, colo e un stan, dincolo un alt stan. Uzbekistan, Turkmenistan, Kazahstan, toate au fost țări componente ale URSS, toate sunt majoritar musulmane, toate au dictatori. Ei, acuma nu toate țările au dictatori, unele au trecut prin alegeri libere și revoluții mai mult sau mai puțin portocalii (Kyrgyzstan), altele, prin război civil (Tadjikistan), dar în principiu, da, destule țări din fosta URSS au fost și sunt conduse de președinți pe viață – fie că e vorba de Kazahstanul lui Nazarbaev, de Uzbekistanul lui Karimov, de Azerbaidjanul dinastiei Aliev, ca să nu menționez cazul Mamei Rusia, cu un Putin la conducere de 15 ani și gata să conducă încă 15. Dar în acest peisaj de dictatori postsovietici, poate cel mai excentric individ a fost liderul Turkmenistanului, o republică sovietică obscură în perioada pre-Gorbaciov, puțin cunoscută, slab locuită și undeva într-un colț strategic al imperiului – avea graniță cu Iranul, mai întâi mult prea proamerican, apoi condus de mullahi fundamentaliști, dar și cu Afganistanul cel șturlubatic.

Nu pot spune că Turkmenistanul are o istorie prea bogată. A făcut parte, de-a lungul timpului, din diverse state persane (unul dintre imperiile persane, imperiul part, s-a născut pe teritoriul care azi face parte din Turkmenistan), iar majoritatea populației a fost persană de religie zoroastriană. Ca și în Iran, sosirea arabilor i-a convertit pe localnici de la zoroastrianism la islam, iar apariția triburilor de turci din nord a impus o limbă turcică drept lingua franca a zonei. Acum multe secole, pe teritoriul actualului Turkmenistan prosperau niște orașe comerciale situate pe Drumul Mătăsii cum ar fi Merv și Urgench, probabil la fel de spectaculoase ca Buhara sau Samarkandul, dar au avut ghinionul să fie spulberate de cuceritori însetați de sânge, de genul lui Genghis Han sau Timur Lenk. Dacă orașele din nord au continuat să existe și să prospere, prezervându-și operele arhitectonice, orașele istorice ale Turkmenistanului au fost făcute țăndări. Din colbul unui Merv nu au mai răsărit civilizații citadine importante, în locul lor apărând triburi nomade de războinici turkmeni. Istoria oficială spune că turkmenii sunt urmașii turci seljiuci care au dominat Orientul pe la începutul mileniului precedent. Istoria care e scrisă în afara țării e mai puțin glorioasă – turkmenii ar proveni din triburile turcice care au coborât dinspre munții Altay și care i-a înghițit pe mult mai civilizații sogdieni de origine și limbă persane, iar cei care astăzi se numesc turkmeni au fost niște triburi nomade, până în secolul al XIX-lea. Nominal, cea mai mare întindere din Turkmenistan a făcut parte din hanatul de la Khiva, dar, de facto, deșertul era dominat de acești nomazi specializați în atacuri asupra vecinilor, luarea de prizonieri și vânzarea de sclavi. Aceștia erau, în general, perși, uneori afgani și, din ce în ce mai des, ruși. Lucru care i-a enervat pe ruși, care au hotărât să facă ordine. În secolul al XIX-lea, rușii au venit, i-au învins pe tribali, pe mulți masacrându-i, și s-au făcut stăpâni pe văile cât de cât fertile, dar și pe deșertul turkmen. După căderea Țarului, sovieticii au luat în primire acest ținut, obligându-i pe nomazi să se așeze. Evident, cu mitraliera în mână și cu multe victime, turkmenii a trebuit să renunțe la stilul lor de viață milenar și să se “civilizeze”. Între timp, sovieticii au descoperit cantități imense de gaz, așa că deșertul neprimitor și neroditor a devenit brusc interesant. Dar, din nou, faptul că existau rezerve de gaz prin alte locuri ale URSS mai puțin izolate au făcut ca rezervele de gaze naturale din Turkmenistan să fie lăsate pentru altă dată. Adică, momentul în care Republica Turkmenistan a devenit independentă.

Cum ziceam, Turkmenistanul a avut parte de cel mai excentric dictator din fosta URSS. Nu pentru că ar fi abolit orice opoziție, și alții au făcut-o sau o fac, ci pentru deciziile sale și politica sa internă. Saparmurat Niiazov sau Turkmenbashi (cum s-a autointitulat) s-a născut la Kipchak, lângă Asgabat, capitala RSS Turkmenă, în 1940. Tatăl său a murit în Al Doilea Război Mondial, când micul Saparmurat avea doar 2 sau 3 ani. Biografia oficială susține că ar fi murit eroic în lupta contra naziștilor, gurile rele spun că ar fi fost executat de sovietici pentru non-combat. Dar cea mai mare dramă a lui Niiazov s-a întâmplat în 1948, când casa în care locuia s-a prăbușit în timpul marelui cutremur care a distrus Asgabatul, iar mama și cei doi frați au murit sub dărâmături. Deși se afla în casă, micul Saparmurat a avut noroc – a scăpat fără să fie rănit și a fost crescut într-un orfelinat sovietic până când a fost preluat de o rudă îndepărtată. Cutremurul și tragedia personală l-au marcat pe viață, mama sa, Gurbansoltan Eje, având parte de un cult al personalității post-mortem fără precedent. Mama lui Niiazov a devenit un soi de Fecioara Maria a Turkmenistanului – una dintre lunile anului a fost rebotezată cu numele ei, iar cuvantul “pâine” în turkmenă a devenit Gurbansoltan Eje. Voiai să cumperi o pâine? Trebuia să ceri o Gurbansoltan Eje. Să nu menționez numeroasele statui ale mamei președintelui care au apărut precum ciupercile după ploaie prin toate colțurile republicii.

Tânărul Niiazov a intrat în Partidul Comunist al URSS și a terminat și o facultate tehnică la Leningrad. A urcat, încet-încet, în structura de partid și de stat, iar în 1985 a fost numit de Gorbaciov ca prim-secretar al Turkmenistanului. Gorbaciov l-a dat afară pe vechiul prim-secretar, Gapurov, implicat alături de vecinul Rashidov, într-un scandal al bumbacului (au raportat producții-record, care s-au dovedit fictive), iar Gorbaciov avea nevoie de oameni noi, tineri, loiali, care să promoveze perestroika. Dar Gorbaciov nu s-a priceput prea bine la oameni. Niiazov s-a dovedit unul dintre cei mai îndărătnici antiperestroikiști, iar în timpul puciului din 1991, a fost unul dintre singurii (dacă nu singurul) lider de republică sovietică care a sprijinit puciul. Gorbaciov n-a avut nici timpul, nici cheful să se răfuiască cu liderul unei republici obscure, iar URSS s-a prăbușit pe fast forward. Niiazov a rămas ultimul lider local care a proclamat independența țării și desprinderea de URSS, de abia pe la sfârșitul lui octombrie. De fapt, la data proclamării independenței doar Turkmenistanul mai făcea parte, oficial, din URSS. Toate celelalte republici, inclusiv Rusia, se separaseră!

Un an mai târziu, Niiazov a organizat alegeri “libere”, în care el a fost unicul candidat. Un an mai târziu, a anunțat începutul unei epoci de aur a Turkmenistanului și și-a luat numele de Turkmenbasi – un soi de tată al turkmenilor sau lider al lor și s-a numit președinte al Asociației Turkmenilor din întreaga lume.

A urmat o perioadă de delir, a cultului personalității, și o sarabandă de decizii care mai de care mai excentrice. A scris o carte numită Ruhnama, care a devenit cartea fundamentală a turkmenilor. De altfel, Turkmenbasi a susținut că nu e nevoie ca turkmenii să mai citească ceva, ci doar opera sa – unde puteai afla despre istoria glorioasă a turkmenilor și despre cum ar trebui aceștia să se comporte. Orice funcționar public sau care lucra la stat trebuia să dea anual un examen din carte, în plus, indiferent ce lucru voiai să-l obții, presupunea cunoașterea Cărții la perfecție. Nici carnet de conducere nu puteai să iei fără a da un examen din Ruhnama.

Asta nu a fost nimic. Cam tot ce se putea redenumi Turkmenbasi s-a redenumit – bulevarde, orașe, aeroporturi, până și un meteorit a fost botezat cu numele marelui erou al poporului turkmen. Lunile anului au fost rebotezate cu nume din familia dictatorului, dar și de eroi ai istoriei turkmenilor. A fost interzis playback-ul la concerte, a interzis make up-ul prezentatorilor TV, susținând că nu mai poate diferenția femeile de bărbați la știri, a interzis dinții de aur, a dat ordin ca doctorii să nu mai susțină Jurământul lui Hipocrat, ci să-i presteze un jurământ lui însuși (cine naiba mai e și Hipocrat ăsta?), iar țara a fost împânzită cu statui de-ale lui, obligatoriu aurite. La un moment dat, Niiazov a susținut că el, personal, este împotriva construirii statuilor sale, dar oamenii construiesc că așa le place, așa că nu poate să-i împiedice. Bietul Niiazov…

Niiazov a suferit în ultimii ani de inimă. A avut și niște infarcte, așa că a decis ca el și, odată cu el, întreaga țară să treacă la o viață sănătoasă. Pentru că el s-a lăsat de fumat, a interzis fumatul pe tot teritoriul Republicii. În plus, i-a obligat pe toți cetățenii să facă sport. A construit pe munții de lângă Asgabat o alee lungă de aproape 20 km, unde an de an toți funcționarii publici erau obligați s-o parcurgă în fugă îmbrăcați în costume. Niiazov însuși dădea startul, iar apoi urca pe munte cu ajutorul unui elicopter, pentru a-i felicita pe cei care soseau gâfâind. Ar fi alergat și el, dar, știți, pitpalacul nu-l lăsa… A murit, până la urmă, de inimă, în 2006.

A urmat o luptă scurtă, dar decisivă pentru putere. Fiul lui Niiazov, aflat în străinătate, a fost înlăturat brusc, anunțându-se că doar turkmenii care se aflau în Turkmenistan pot succeda, iar lupta a fost câștigată de Gurbanguly Berdimihamedov, un dentist ajuns ministru al sănătății și ulterior prim viceprim-ministru sub Părintele Turkmenilor. Acesta a mai anulat din deciziile excentrice ale predecesorului, dar esența regimului a rămas neschimbată. Evident, și-a luat și el un nume – Arkadag adică “Protector”.

Acum să nu credem că actualul președinte nu are și el păsărelele lui. Mă rog, păsărelele lui sunt caii, mai precis caii Akha-Tepe, superbi cai turkmeni, o rasă provenind din caii atletici ai mongolilor, considerată una dintre cele mai frumoase rase de cai din lume. Așa că, deodată, calul a devenit simbolul țării, iar prima statuie a președintelui în funcție care tocmai a fost inaugurată îl prezintă, cum altfel, călare… De altfel, Berdimihamedov este un călăreț pasionat, participând la diverse curse pe care evident că le câștigă. Omul e căsătorit, dar nevasta și copiii locuiesc la Londra, președintele având acasă o amantă rusoaică cu care se pare că mai are un copil. De altfel, Turkmenistanul vuiește că actualul președinte este fiul nelegitim al fostului președinte, datorită asemănării fizice izbitoare. Între cei doi e o diferență de 17 ani, deci, din punct de vedere tehnic, Turkmenbasi ar fi putut fi tatăl… dar e puțin probabil.

Urma să trecem granița spre acest stat mai puțin vizitat (cu puțin înainte de a pleca în Turkmenistan, citisem undeva că se află pe locul 7 în deloc onorantul clasament al celor mai puțin vizitate țări din lume) pe cale rutieră. Evident, ne așteptam la o experiență similară cu cea de pe vremuri din România Socialistă. Scularea dis-de-dimineață la Khiva, pentru că ni s-a recomandat de către cei de la agenția uzbekă să ajungem în punctul de frontieră la ora 8:00, adică la ora la care se deschide granița (aceasta nu este non-stop). Așa că, puțin abulici de la somn, ne-am îmbarcat în autocar și am plecat spre granița uzbeko-turkmenă, situată la mai bine de o oră de Khiva. Dacă drumul Khiva – Urgench era destul de animat, după ce am plecat drept spre frontieră, complet pustiu. Doar câte o mașină cu numere uzbece se îndrepta spre Urgench. Mă uitam cu atenție dacă văd vreo mașină cu plăcuță de înmatriculare turkmenă. Nicio speranță. Iar șoseaua devenea din ce în ce mai “bombardată”.

Într-un final, ajungem la graniță. Punctul de frontieră uzbec pare impresionant în mijlocul unui câmp agricol. Ne luăm la revedere de la ghidul nostru uzbec și trecem unul câte unul, după ce un militar uzbec se uită în pașapoarte. Mă așteptam la priviri crunte. Da, de unde. Soldatul îmbrăcat ca de război este un șugubăț – vorbește engleza, glumește cu fiecare, râde. Nici cei de la vamă nu sunt prea răi, doar plictisiți. Procesul de părăsire a Uzbekistanului se desfășoară cu viteza melcului turbat. Fiecare turist a completat ce scule electronice are și câți bani, iar funcționarii uzbeci completeză informațiile în computer cu scrupulozitate. Ce videocameră? Panasonic. A… Panasonic, nice. Ce aparat foto? Sony. A…. nice. Trecem și cu bagajele prin scanner și, după ștampila finală, ajungem în no man’s land, unul câte unul. De fapt, într-un țarc – o poartă zdravănă ne împiedică să intrăm în Turkmenistan. O alta ne separă acum de Uzbekistan. Cum vom ajunge în Turkmenistan? Granița turkmenă este cam la 1 km în câmp. Ni s-a spus să așteptăm.

Ei bine, când ultimul om din grupul nostru ajunge în țarc, apar prompt gărzile turkmene. Probabil, au fost apelate de uzbeci, că prea au venit la țanc. În acest timp, nimeni nu a mai trecut granița pustie dintre cele două state foste frățești. În spatele nostru, a mai apărut un japonez singur și un alt autocar cu chinezi. Până o să-i “prelucreze” pe toți, o să mai treacă o oră.

Gărzile turkmene au venit cu un nene, cu mașina. Se uită în pașapoarte și urmează transportul până la punctul de graniță turkmen. Nu putem merge pe jos pentru că “pac, pac pac”, glumește soldatul turkmen. Au venit doi militari – un soldat care vorbește bine engleza, cu gura până la urechi și pus pe bancuri, și ofițerul care, evident, habar n-are engleză și încearcă să salveze aparențele că intrăm totuși într-o țară denumită “Coreea de Nord a Asiei Centrale”. Dar nu contează. Soldatul râde, glumește, ne spune că face armata un an și acum e la jumătate, așa că îi explic conceptul românesc de AMR Râde cu gura până la urechi în timp ce nenea cu mașina ne transportă în echipe de câte cinci spre granița turkmenă. Bagajele sunt puse sus pe acoperișul mașinii într-un echilibru precar… nu există portbagaj și nici nu le leagă. Dar șoferul e un profesionist al transportării bagajelor fără echilibru, așa că niciun geamantan nu va pica pe șosea :).

În fine, ajung cu ultima tură în granița turkmenă. Suntem vărsați la vreo 100 de metri de ea, plătim 1 dolar de căciulă transportul și o luăm hotărât spre clădirea albă ca marmura pe peretele căreia tronează zâmbind jovial cel de-al doilea președinte Welcome to Turkmenistan.

În punctul de frontieră, o armată de funcționari care, probabil, se plictisesc de moarte. Ghida noastră turkmenă, Elena, o tipă la vreo 40 de ani din tată turkmen și mamă rusoaică, e foarte organizată. Ne-a completat ea toate formularele și ni le dă la fiecare. “Aici, nu e ca la uzbeci, nimeni nu vă controlează de bani sau electronice, nu e nevoie să le declarați”, ne spune pe un ton superior. “E foarte simplu”. Aici, însă, turkmenii au un alt fetiș – covoarele. Ca să cumperi un covor turkmen, îți trebuie nu știu câte documente, așa că nu trebuie să declari armele, electronicele, drogurile sau banii, ci covoarele cu care intri în țară. Acestea sunt măsurate cu parcimonie, trecute cu religiozitate în documente savante, un întreg comitet evaluează covoarele care pătrund pe teritoriul turkmen. Dau din cap ca niște experți. Steagul Turkmenistanului este verde, iar pe el se află cinci simboluri. Mi se explică ca sunt simbolurile tradiționale ale covoarelor cusute în cele cinci provincii ale Turkmenistanului, Wow… deci iubirea turkmenă de covoare se manifestă până și pe steagul național.

Ar fi simplu dacă ar trebui doar covoarele măsurate și trecute pe tot soiul de hârtii. Toate bagajele sunt desfăcute ca la noi pe vremea lui Împușcatu’. Se uită cu atenție la chiloți, maieuri și, mai ales, la medicamente. Le desface, se uită la ce scrie cu un aer de mare importanță. “La ce folosesc?”. “La diaree”. “Aha”. Ghida ne spune că sunt foarte atenți să nu introducem amfetamine în Turkmenistan. What? Deci, nu există nicio șansă ca fotbaliștii galacticelor echipe turkmene să se dopeze!

În fine, într-un timp record (doar două ore și jumătate), am trecut cu succes cele două granițe. Toți cei 18 români! Suntem în Turkmenistan! În cea de-a 102-a țară în care am pășit. Dincolo de parkingul imens al punctului de frontieră (aici, ultimul soldat plictisit de moarte se asigură că nu am intrat fără ștampilele corespunzătoare din pașaport), ne așteaptă mai multe jeepuri. De acum înainte, nu vom mai merge împreună într-un autocar, ci în mai multe jeepuri, în coloană… Adventure, here we come.

Nu ne vom mișca însă prea repede. Ne vom opri în primul oraș pentru o binemeritată masă de prânz. Impresii? Șoselele, ceva mai bune, dar nu impecabile, iar după Uzbekistan, unde poți vedea doar Chevroleturi pe șosele, aici e o flotilă de mașini mult mai eterogenă. Nu de lux, cum m-aș aștepta de la o țară care face atâția bani din gaze naturale. Nu, nu e Dubai, deși ar putea fi. Da, nivelul e mai sus în Turkmenistan, în ultimă instanță, turkmenii sunt mari producători de gaz, iar uzbecii de bumbac, iar gazul e ceva mai profitabil, dar țara nu dă pe dinafară de prosperă. Evident, nu putem rata statuile de aur ale primului președinte și pozele color ale celui de-al doilea președinte. O întreb pe ghidă cum trăiește lumea în Turkmenistan. O, minunat, avem o viață minunată! Mă uit pe sticla de apă pe care am primit-o. Chiar și pe sticlă scrie că e un produs al epocii de aur al Turkmenistanului. “Noi, turkmenii, ne descurcăm”, îmi spune zâmbind ghida. “Uite, zburăm la Istanbul, Delhi sau Bangkok și venim cu mărfuri pe care le vindem. Și așa facem bani. De pe vremea Drumului Mătăsii suntem negustori foarte buni”. Hm, parcă m-aș fi așteptat mai mult de la locuitorii uneia dintre cele mai bogate țări în gaze naturale, o țară în care trăiesc doar 5 milioane de suflete. Turkmenistanul ar trebui să fie ca și Qatarul și nu am auzit de niciun qatarez ca să zboare la Istanbul și să se întoarcă cu sute de chiloți, deodorante și cămăși pentru a le vinde acasă. Dar despre adevăratul Turkmenistan și unde se duc banii de pe gaz, în episoadele următoare. Un bob zăbavă, vă rog :).

Notă: Am fost in Uzbekistan și Turkmenistan în turul „Haideți cu Imperator pe Drumul Mătăsii” în colaborare cu Explore Travel. Explore Travel mai organizează o tură similară și la toamnă pe același traseu. Puteți găsi informatii aici: Drumul Matasii.