Distribuie articolul:

Cred ca putina lume a auzit de Ouro Preto. Eu am citit despre acest oras fost centru minier, dar actualmente un savuros orasel cu arhitectura coloniala, acum cativa ani, cand cochetam cu ideea de a ma duce in Brazilia. Alaturi de Rio, Iguazu, Salvador si Amazon, cea mai tentanta zona mi s-a parut aceasta regiune dintre Rio de Janeiro si Belo Horizonte, care este plina cu orasele vechi cu arhitectura clasica coloniala. Aici, la sfarsitul secolului al XVII-lea, portughezii au dat lovitura, descoperind zacaminte de pietre si metale pretioase. Numele oraselor (lipsite de creativitate) insa sugereaza ce a dus la aparitia acestor localitati – Ouro Preto (inseamna “Aur Negru”) sau Diamantina. Ouro Preto este insa cel mai pitoresc si cel mai mare oras colonial din Minas Gerais – aurul exploatat aici a aurit toate bisericile din Portugalia (dupa cum se plang toti brazilienii), dar niste mici cantitati au ramas si pe aici, unde maestrul Aleijadinho a creat niste altare si interioare de biserici ametitoare de stralucitoare. Dar sa nu anticipam.

Ouro Preto (numit initial – “Villa Rica” – “Satul bogat”) – a fost fondat la finalul secolului al XVII-lea. Niste exploratori portughezi au ajuns si aici, relativ departe de tarmul atlantic, in cautare de aur. L-au descoperit din greseala in zona unde s-a dezvoltat Ouro Preto, care in timpul varfului “goanei dupa aur” a devenit cel mai mare oras din Brazilia – aproape 400.000 de portughezi s-au mutat aici de bunavoie, tarand cu ei aproape o jumatate de milion de sclavi africani. Plantatiile de zahar au fost abandonate, asa ca tot centrul Braziliei s-a mutat in aceasta zona care astazi poarta numele Minas Gerais – “Minele Generale”. Iar perla oraselor miniere a fost Ouro Preto. Mii si mii de tone de aur au fost scoase din interiorul pamantului si trimise peste mari si tari, in tara colonizatoare, Portugalia. Cum ziceam, o parte a ramas si pe aici si iti dai seama de indata ce intri in maretele biserici ale oraselor, cu altare aurite si statui mii.

M-am trezit dis-de-dimineata pentru a prinde rasaritul peste superbul oras care se intinde spectaculos peste dealuri verzi. Dar, ghinion, era nor si un pic de ceata. Ouro Preto se afla intr-o zona deluroasa, unde vremea este destul de capricioasa – mi s-a spus. Am mancat micul dejun si am sarit in microbuz pentru a vizita un alt orasel colonialo-minier din apropiere, numit Mariana, care este, de fapt, primul oras fondat in regiune. Nu si cel mai mare, dar si aici au ramas urmele goanei dupa aur – biserici impozante, altare aurite si vile masive cu patio interior. Dupa ce am aruncat o privire prin biserici si prin baroca cladire a Primariei orasului, am facut un tur per pedes prin oras. Cam duse sunt vremurile de aur ale exploatarilor de aur… orasul are un aer putin decrepit, desuet, ca o printesa scapatata… Inteleg ca si aici, ca si la Ouro Preto, mineritul a fost inlocuit cu turismul, dar Mariana nu are hoardele de turisti ca in Ouro… desi cele doua orasele sunt legate de un tren de epoca care plimba turistii dintr-un oras intr-altul.

In schimb, aflam de la ghida ca mai sunt mine prin zona, mai precis, foste mine, astazi deschise turistilor care doresc sa umble pe urmele cautatorilor de aur. Desi nu e in program, decidem in unanimitate sa ne ducem, asa ca autocarul opreste la vreo zece minute dupa ce am parasit Mariana. Mina se numeste “Mina da Passagem” , laudata prin literatura turistica locala ca fiind “cea mai mare mina din lume deschisa turistilor”. Nu stiu daca e mai mare decat Rosia Montana, cred ca nu, dar cineva se ocupa sa atraga turisti. Ghida e putin speriata ca vom avea de-a face cu niste cozi interminabile, dar, pana la urma, avem noroc… am luat fata la cel putin patru autocare pline. Intrarea nu e ieftina, costa 38 de reali (11 euro), dar ar fi prima oara cand as intra intr-o mina. Platim cu drag si spor si, aproape imediat, ne instalam intr-un soi de vagon complet deschis, ramas de pe vremea mineritului. Din Mina de Passagem s-au extras nu mai putin de 35 de tone de aur, timp de aproape 200 de ani, pana in 1985, cand a fost inchisa. Se pare ca si acum este detinuta de familia care a exploatat-o, care a avut si ideea salutara sa o transforme intr-o atractie turistica. Si bine a facut.

Transportul cu vagonetul acela minier nu este cel mai confortabil cu putinta, dar un pic de zdruncinaturi nu strica… hodoronc-tronc si, dupa cateva minute de viteza, ajungem in maruntaiele pamantului. “La 120 de metri sub pamant”, ne zambeste ghida. Mult, frate. O luam la pas prin vechile catacombe, ni se arata unde se mai gasesc niste urme de aur, iar la final suntem dusi de manuta la un lac subteran unde, daca ai timp si chef, poti sa faci scufundari, dar in care niste bieti minieri si-au dobandit reumatismul timp de secole. Desi ma asteptam sa fie frig rau, nu a fost cazul. Dimpotriva, temperatura a fost agreabila. Nu la fel de agreabila a fost coada de la intoarcere… intre timp, mina s-a umplut de grupuri masive de scolari brazilieni aflati in fuga si care au bifat mina mult mai repede decat noi.

Am revenit apoi in Ouro Preto. Oraselul asta e o incantare… catarandu-se cu indarjire pe dealuri verzi, cu biserici impozante in varfuri de deal, panoramele de aici sunt un deliciu. De altfel, chiar am si sarit peste o masa mult prea lunga (da, am imbucat totusi ceva in viteza) pentru a reveni la punctele de panorama. Desi este o placere sa te plimbi pe ulitele pietruite construite intr-o panta destul de agresiva, nu am ratat nici intrarile in bisericile orasului. Brazilia este o tara care isi venereaza arhitectii, cel mai cunoscut este Oscar Niemeyer, care a creat capitala Brasilia in forma de avion (ma rog, investitia in noua capitala a aruncat Brazilia in 30 de ani de inflatie galopanta, dar acum ce nu fac brazilienii pentru un pic de arta?!) si care a continuat sa umple tara cu cladiri si poduri pana la venerabila varsta de 102 ani, cand a iesit definitiv la pensie. A murit la 105 ani, in 2012 fiind bocit de intreaga tara. Ei bine, pana ca Brazilia sa nasca un Niemeyer, a nascut un Aleijadinho, arhitectul si sculptorul care si-a pierdut degetele posibil din cauza leprei sau a sclerodermei, dar care si asa, fara degete, a continuat sa creeze cu dalta si ciocanul legate strans de degetele sale boante… iar creatiile lui sunt impresionante … e drept, a avut aur nelimitat la dispozitie, dar si asa, multi au avut tone de aur la dispozitie si nu le-au iesit opere nemuritoare. Trebuie sa spun insa ca opera sa de capatai, “12 profeti”, nu se afla in Ouro Preto, ci in alt oras colonial, Congonhas, care se afla confirmat pe lista de “obligatoriu cand revin in Brazilia”. Din pacate, fotografiatul este interzis in bisericile braziliene.

Dar Aleijadinho nu este unicul erou din Ouro Preto. Pentru turistul strain, urmele lui Aleijadinho sunt cele mai cautate, dar pentru turistul brazilian, Tiradentes (dupa care este botezata si piata centrala a orasului) este cel mai iubit fiu din Ouro Preto. Tiradentes (“Tragatorul de dinti”, datorita faptului ca a profesat si ca dentist, nu numai ca miner sau ca pastor) a fost liderul primei miscari pentru independenta Braziliei, miscare numita “Inconfidencia Mineira” (“Conspiratia din Minas Gerais). Tiradentes a fost capturat de portughezi, care l-au spanzurat in Rio de Janeiro, i-au sfartecat corpul, care a fost trimis prin diverse orase din Minas Gerais pentru ca localnicii sa prinda frica. Ziua in care a fost executat este sarbatoare nationala in Brazilia, iar numele sau este purtat de principala piata a orasului, dominata – cum ar putea fi altfel?! – de Primaria orasului.

Dupa ce vezi cateva biserici, Ouro Preto nu mai are obiective turistice musai de bifat. Este pur si simplu o placere sa o iei in sus si in jos, sa descoperi fatadele de lemn ale vechilor case, atent pastrate, sa descoperi colturi ascunse sau urme de arhitectura baroca la mare moda in perioada de aur (la propriu si la figurat) a orasului. Descoperi cate un colt de frumos in acel zid ingropat in flori, in acea statuie facuta de cine stie cine acum vreo doua secole, in acea strada a carei inclinatie variaza aproape la fiecare pas. Spre deosebire de Mariana, Ouro Preto pare prosper – e plin de restaurante cu staif si de magazine de suvenire. Nu am vazut insa hoarde de turisti. Mai nu este exact sezon de varf – inca nu au venit europenii, iar brazilienii iau cu asalt dealurile din Minas Gerais in timpul verii lor (adica, decembrie – februarie), cand temperaturile la Rio, Salvador si Sao Paolo bat spre 40 de grade (iar daca adaugi in cocktailul climatic o umiditate de 80 – 90%, creezi reteta perfecta sa dai si sa fugi).

Am plecat cu parere de rau din Ouro Preto. Mi-ar fi placut sa mai fi stat, sa ma mai fi plimbat pe stradutele lui pline de sarm, nu am ajuns in nici jumatate din tot orasul, sa mai fi baut un mojito la o terasa inundata de flori. Dar asa sunt infotripurile – intotdeauna, in viteza. Dar candva ma voi intoarce in Minas Gerais-ul colonial, pe urmele minerilor si ale artistilor care au creat aceste orasele minunate – Ouro Preto, Congonhas, Diamantina, Tiradentes. Urma un drum destul de lung spre „Sinaia Braziliei”, orasul montan unde imparatii Braziliei si-au construit palatele, iar contemporanii lor cu ceva avere si-au construit vilele – Petropolis. Iar dupa Petropolis, urma orasul brazilian la care viseaza orice iubitor de calatorii… inegalabilul Rio de Janeiro!

Am fost in Brazilia la invitatia TAP Portugal, compania nationala portugheza care ofera cele mai variate conexiuni spre Brazilia, si a agentiei de turism braziliene RENTAMAR, una dintre cele mai importante agentii de turism din Brazilia, dedicata turistilor straini care viziteaza tara sambei.