Trebuie sa recunosc ca Laos este ultima tara sud-est asiatica in care am calcat. Ba nu, mint, nu e Laos, e Myanmar. Dar asta conteaza mai putin, pentru ca in momentul in care am calcat in Laos fusesem deja de cateva ori in Thailanda, Malaysia, Singapore si Indonezia si calcasem deja in Brunei, Cambodgia, Vietnam sau Filipine. De ce m-am dus in Laos? Pentru ca exista, cum ar spune cuceritorul Everestului, si pentru ca citisem ca voi descoperi o alta Indochina, o Indochina linistita, calma, relaxata, unde timpul este infinit si curge incet intr-o lume unde cuvantul de ordine este dinamismul si care explodeaza intr-o viteza de nestapanit.

Unul dintre guvernatorii francezi ai Indochinei (francezii au fost puterea coloniala din Vietnam, Laos si Cambodgia), intrebat fiind care sunt diferentele intre cele trei tari pe care le pastorea, ar fi lansat urmatorul calambur “Vietnamezii planteaza orezul, cambodgienii se uita cum creste orezul, iar laotienii asculta cum creste orezul”. Si desi a trecut aproape un secol de cand ar fi spus asta, continua sa aiba o dreptate absoluta. Vietnamezii sunt acesti Speedy Gonzales ai Indochinei, muncitori pana la stahanovism, intr-o continua miscare, negustori inraiti si dornici de dezvoltare. Cambodgienii o iau incet, fara graba, pe urmele Thailandei, incercand cumva sa imite politicile de dezvoltare ale detestatului vecin, iar in Laos, ei bine, in Laos totul a ramas cum am discutat si cum a fost de foarte-foarte mult timp.

Prima oara, am ajuns in Laos aterizand in Vientiane, capitala tarii, zburand de la Ho Chi Minh. Nu pot spune ca fusesem prea fericit in Vietnam, Vietnamul de Nord fusese intunecat, plouase, cel de Sud fusese ok, dar simteam ca acele zile din Vietnam erau ultimele dintr-o relatie de noua ani. Zborul Vietnam Airlines facuse o escala la Phnom Penh si apoi am aterizat in Vientiane. Noroc ca nu eram prea multi calatori, pentru ca ofiterul de la granita se misca ca in reluare. Dar avea un zambet atat de larg si insufla atata bucurie si relaxare, ca oricat de stressat si grabit erai, era imposibil sa te superi pe el. Pur si simplu emana ceva zen. Ca, de altfel, tot orasul.

Se spune ca laotienii, daca sunt stresati sau nu gasesc nimic distractiv in jobul lor, isi dau demisia si pleaca. Teoriile corporatiste de dezvoltare personala, sa vanezi promovarile sau chestii de genul asta nu ar atinge nicio coarda sensibila in mintea laotienilor. De altfel, aici nici n-am prea vazut branduri de masa sau supermarketuri pline de branduri pe care le gasesti in toata lumea. Singurul brand prezent peste tot era Lao Beer, mandria Laosului si una dintre cele mai bune beri din lume (rupe pe la orice concurs international in care este prezenta).

Am descoperit Vientiane in urmatoarele cateva zile. Cred ca este capitala asiatica (exceptand Bhutan) unde poti sa mergi pe bicicleta fara nici cel mai mic stres. Desi are sosele largi (deh, francezii nu s-au abtinut sa construiasca un Champs Elysee la Vientiane, cu un Arc de Triumf in capatul marelui bulevard), sunt foarte putine masini pe strada si, chiar si acestea, opresc uimitor la semafor! M-am urcat in varful Arcului de Triumf pentru a admira panorama acestei capitale fara blocuri inalte (nu cred sa existe un oras cat de cat in Asia fara vreun zgarie-nori, asa, de samanta, exceptand Vientiane), am fost la templul Pha That Luang, acest Vatican al budismului laotian, m-am dus la halucinantul Buda Park, aflat in apropierea capitalei, si, pur si simplu, m-am plimbat pe stradute sau am admirat Mekongul. De partea cealalta a fluviului se afla Thailanda, de unde se auzea un zgomot nedeslusit de activitate economica intensa. De partea laotiana era liniste. Am aflat, de altfel, ca turistii thailandezi vin in Laos pentru a descoperi o Thailanda de acum 70 de ani. Mai ales ca si limba e similara, thailandezii pot intelege laotiana, iar orice laotian intelege thailandeza (intreaga natiune urmareste cu sufletul la gura telenovelele thailandeze, iar starurile muzicii pop thailandeze sunt idoli in Laos).

Din Vientiane, am plecat la Vang Vieng, ultima reduta a backpackerismului in Laos. Vang Vieng se intampla sa fie un sat unde niste calatori au descoperit un peisaj de vis, un rau care striga sa te arunci in el si niste pesteri fascinante. Curand, din gura in gura, i s-a dus buhul, a aparut evident si in Lonely Planet si Vang Vieng a devenit o Meca turistica. Sa nu va asteptati ca aici sa fie hoteluri mari si turisti veniti cu charterele. Media de varsta e de 20 de ani, cel putin in 2012, cand am fost eu, cu greu gaseai vreo cazare, pranz sau tur care sa coste peste 10 dolari, iar marijuana era ieftina, ieftina, ieftina. Vang Vieng era faimos pentru barurile sale construite din lemn de pe malurile unui rau unde gasca petrecareata bea bere ieftina si se arunca in rau printre caiacisti. Ma rog, raul nu era amenajat, la fund erau multi bolovani, asa ca Vang Vieng inregistra cateva zeci de morti si sute de raniti pe ani dintre turistii straini. Nu am fost deloc surprins sa aflu ca spitalul cel mai modern din Laos este in Vang Vieng, construit de australieni, care inregistreaza cele mai multe victime din Laos. Intre timp, am aflat ca legendarele baruri au fost inchise taman din motive de siguranta.

In schimb, localnicii nu sunt chiar cei mai fericiti. Da, nu le pare rau ca sunt, probabil, cei mai bogati oameni din Laos, dar preturile la terenuri si case au explodat, iar pustimea locului a imbratisat fara mari regrete cultura nou-venitilor – a devenit o raritate ca vreo laotianca sa fie virgina la casatorie, iar tinerii laotieni au uitat de austeritatea si de cumpatarea promovate de religia budista, asa ca fitele gen motociclete tunate, lanturi de aur bengoase si frezuri ca in desenele animate japoneze au devenit norma. Nu mai stiu cum mai e Vang Viengul astazi, am inteles ca s-a mai cumintit… dar sigur o sa mai ajung cat de curand in Laos.

Ultima oprire din expeditia mea laotiana a fost, evident, la Luang Prabang, capitala regala a Laosului. Laosul, ca si Thailanda sau Cambodgia, a fost un regat, la un moment dat chiar puternic – i se spunea Regatul celui Un Milion de Elefanti (ei, nu au fost niciodata un milion de elefanti in Laos, era mai degraba o metafora a grandorii) si ii batea cand voia el pe vecinii din Regatul Thailandei de Nord. E drept, Laosul a decazut, Thailanda a cucerit o buna parte din pamantul laotian (de fapt, sunt mai multi laotieni in Thailanda decat in Laos), iar restul de tara a supravietuit pentru ca francezii si-au bagat coada si l-au facut protectorat. Daca francezii au preferat sa conduca din Vientiane, regele a ramas in traditionalul Luang Prabang, un mix superb de vile lao-europene si temple stralucitoare. In 1975, cand intreaga fosta Indochina franceza a cazut in mainile revolutionarilor comunisti (Vietnamul de Sud s-a predat Vietnamului de Nord, iar Pol Pot a instaurat regimul criminal al Khmerilor Rosii in Cambodgia), comunistii au prelaut puterea si in Laos. Regele a fost luat din palatul sau din Luang Prabang si dus undeva in nord, unde a murit probabil de malarie, dar si de epuizare fizica. Ca orice comunisti care se respecta, cei laotieni au limitat practicile budiste, iar de Songkran, Anul Nou Lao-Thailandez cand, in mod traditional, regele stropea cu apa milioanele de Buda din tara pentru a aduce un sezon ploios bogat, aducator de recolte indestulatoare de orez, comunistii au interzis festivalul, zicand ca e o prostie retrograd-bigota. Ce a urmat? Anul cel mai secetos din ultimul mileniu, nu a plouat aproape deloc, cu mii de morti de foame si sute de mii de refugiati in Thailanda (cam toata intelectualitatea a dezertat dincolo de Mekong, in anul scolar 1976 – 1977 nemaiexistand profesori in aproape toate scolile tarii, ceea ce i-a obligat pe guvernanti sa importe profesori vietnamezi care, evident, nu vorbeau laotiana – sunt limbi complet diferite). Ce s-a intamplat de Songkranul urmator? Intreaga conducere de partid si de stat a participat la Festivalul Anului Nou, s-a rugat pios la Buda, l-a spalat, a facut toate temenelele si ritualurile obligatorii. Rezultatul? Ploile au venit in forta si orezul s-a facut peste tot, salvand populatia flamanda… Si, de atunci, comunismul laotian a continuat sa fie profund budist.

Luang Prabang este, fara sa exagerez, cel mai frumos oras din Asia. Este un oras incredibil, cu vile somptuoase, cu flori superbe, cu restaurante unde se mananca regeste, cu temple stralucitoare si cu zilnica procesiune a calugarilor budisti care la 6 dimineata se plimba prin toata urbea si locuitorii ies sa le dea de mancare. Este unul dintre acele locuri din care mi s-a rupt inima ca a trebuit sa plec. Nu este numai orasul, poti sa descoperi in apropierea lui si niste cascade uluitoare (si stiti ca mie imi plac cascadele), cu rauri din acelea verzi ca de basm.

Am parasit Laosul, dar Laosul nu m-a parasit. Si cu cine am mai vorbit si a fost in Laos, nu l-a parasit nici pe el. Am urcat pe Mekong cu barca spre Thailanda intr-o, hai sa zicem, croaziera de doua zile. A fost momentul de relaxare totala, prin fata ochilor curgand alene o lume care nu s-a schimbat de sute de ani, sate de care “civilizatia” nu s-a atins, paduri nepatrunse si regiuni pustii… Unde viata curge molcom ca acum sute de ani, iar viteza este un pacat. Un taram unic. Care sper sa ramana asa. Desi stiu ca e greu.

Imagini Laos

Templul cel mai important din Laos – Pha That Luang din Vientiane

Laos a fost protectorat francez… deci si-a tras un arc de triumf 🙂

Buddha Park

Acesti minunati munti ce inconjoara Vang Vieng (poza e facuta din hotelul in care am stat)

Iar o tura cu balonul e obligatorie

Un sat laotian vazut de la inaltime

Aceste poduri specifice din Laos

Tubing – distractia nr. 1 a turistilor la Vang Vieng

Dar mai fain e sa te dai cu caiacul 🙂

Intr-un peisaj de vis

Celebrele baruri din Vang Vieng

Si clasicele sarituri in apa

Straduta unde am locuit in Luang Prabang

Centrul orasului Luang Prabang, capitala regala a Laosului

Celebra procesiune a calugarilor de la 6 dimineata

Unul din minunatele temple din Luang Prabang

Doamne ce culoare are apa de la cascadele de langa Luang Prabang !

Satisfaction 🙂