Plec in Caucaz – Armenia, Karabakh si, din nou, Georgia

Ladies and gentlemen, maine, cam pe la primele ore ale zilei, voi marca cea de-a 103-a tara vizitata. Care sa fie oare? Sa fie… Armeniaaaaaa! Am fost o data prin Caucaz, in 2010, cand, din pacate, nu am avut timp decat sa vad o mica parte din Georgia (am stat vreo saptamana). Mi-a placut enorm totul – tara, oamenii, mancarea, mai putin vremea pentru ca, fiind la sfarsit de aprilie, m-a plouat vartos. Mi-am promis ca o sa ma intorc, asa ca, iata, revin in Caucaz, dar de data asta ma voi concentra pe o alta tara, inca nedescoperita de mine – Armenia. Si pentru ca am deja gustul tarilor nerecunoscute, dupa ce am fost la inceput de august prin Kosovo, voi merge sa vad care e treaba si prin Nagorno-Karabakh, de jure, regiune a Azerbaijanului, dar de facto o Republica independenta armeneasca ghidata evident de Erevan, iar la final, mai dau vreo doua zile si ceva si prin Georgia, pentru a vedea ce s-a mai intamplat in Tbilisi. Dar s-o luam step by step.

De ce Armenia? Pentru ca exista, ar zice cineva. Pentru ca aveam niste mile pe cardul de loializare Miles & More al celor de la Lufthansa si care expirau. Spre deosebire de milele de pe Flying Blue al lui Air France – KLM – Tarom care raman pentru totdeauna (atata timp cat ai cel putin un zbor pe vreo companie Sky Team in ultimele 18 luni), milele Lufthansa expira dupa trei ani (ma rog, am senzatia ca nu expira daca ajungi la nivelul Senator, dar trebuie sa zbori foarte mult sa ajungi Senator)… si cum imi expirau destul de multe mile in vara asta (prin 2012, am fost de doua ori in China cu Lufthansa si Swiss), am zis sa plec undeva, dar undeva unde nu am mai fost. Am avut de ales intre Islanda si Armenia. Am ales Armenia.

Anul trecut, cand m-am uitat pe lista de tari, Armenia era trecuta la Europa, asa ca aveam nevoie de 30.000 de mile. Beton! Aveam vreo 32.000 de mile. Dupa 1 ianuarie, cand m-am uitat mai serios, am descoperit ca Armenia devenise brusc tara din Orientul Apropiat, asa ca imi trebuiau 40.000 de mile! Pai, de unde sa mai fac 8000 de mile? Asa ca am decis sa iau doar un bilet one-way la Erevan (cu 20.000 de mile, adica jumatate), iar apoi sa-mi platesc returul. Asa a aparut optiunea Tbilisi, pentru ca biletele de avion din Tbilisi sunt mult mai ieftine decat din Erevan. Motivul? Simplu, Armenia nu are relatii diplomatice cu Turcia, granita e inchisa, asa ca nu exista curse directe intre Istanbul si Erevan. In schimb, la Tbilisi zboara si Turkish Airlines, si Fly Pegasus, iar un retur Tbilisi – Istanbul – Bucuresti costa doar 150 de euro (cand am luat eu biletul, acum vreo trei luni). Asa ca am decis sa zbor Bucuresti – Erevan cu retur Tbilisi – Bucuresti. Zborul spre Erevan este o mica aventura in sine pentru ca fiind bilet semigratuit, am platit circa 150 de euro taxe aeroportuare! Ca veni vorba, daca as fi vrut sa zbor, sa zicem, in Bosnia, la Sarajevo, un bilet gratuit ar fi fost mai scump decat un bilet platit! Pentru ca manaresc astia taxele aeroportuare de nu-ti vine sa crezi. Pentru Erevan a fost ok, un zbor Bucuresti – Erevan este 500 de euro, deci sa dai 150 sau 160 de euro e inca OK).

Cum ziceam, o sa am parte de un zbor mai straniu, cu nu mai putin de trei decolari. Voi zbura cu polonezii de la LOT pe ruta Bucuresti – Varsovia, iar apoi cu Austrianul pe ruta Varsovia – Viena si apoi Viena – Erevan. Ce naiba caut la Varsovia si nu zbor direct la Viena? Ei bine, astea sunt rutele pe care mi le-a gasit o domnisoara draguta de la Miles & More info center – biletele astea gratuite nu sunt disponibile tot timpul, asa ca e bine ca mi-a descoperit si asa. Un singur vis am: sa nu intarzie avioanele, pentru ca legaturile din Varsovia si Viena sunt scurte. In plus, o sa trec frontiere… Ma pregatesc de crosuri prin aeroporturi.

O sa aterizez la Erevan, unde imi voi stabili baza pentru cateva zile. Anul acesta este special pentru armeni. Se implineste centenarul de la teribilul genocid din timpul Primului Razboi Mondial, cand milioane de armeni au fost ucisi la un mars al mortii din zonele locuite de armeni (in special, din zona rasariteana ocupata acum de turci, dar care timp de 3000 de ani a fost armeneasca) pana in Siria. Subiectul genocidului armenesc este contondent intre Turcia si nu numai Armenia, ci si comunitatea internationala. Cu jumatate de gura, Turcia recunoaste ca in timpul deportarii au murit multi armeni (dar nu, nu, nu, nu atatia cat zic armenii, sustin turcii, si asta strigand cat ii tin foalele), dar in niciun caz nu a fost politica de stat. Armenii insa detin dovezile ca toate cele trei pasale care au condus Imperiul Otoman in timpul Primului Razboi Mondial au dispus uciderea TUTUROR armenilor, anihilarea lor ca popor. Unii au scapat. Nu multi.

Tot in acest an special, acum circa una-doua luni, Erevanul a fost tulburat de primele demonstratii de masa, dupa mult, mult timp. Intr-o tara saraca, inconjurata de inamici, traind partial din banii trimisi de diaspora armeneasca, anuntarea cresterii pretului curentului electric a fost un soc. Mii de oameni au iesit in strada, protestand nu numai fata de scumpirea curentului electric, ci si fata de regim. A aparut si un hashtag haios pe retelele sociale, demn de Radio Erevan – #ElectricYerevan. Un hashtag cu haz, cu dublu inteles, memorabil. Intre timp, guvernul a revenit asupra deciziei, demonstrantii au plecat acasa, dar, cel mai probabil, nemultumirile continua.

Dupa ce voi vizita bisericile istorice din jurul Erevanului si chiar voi petrece o noapte intr-un sat armenesc la o familie, planul este de a merge in Karabakh, enclava armeneasca din mijlocul Azerbaijanului. Cei care urmareau dezintegrarea spatiului sovietic la inceputul anilor ’90 isi aduc sigur aminte de acest nume – Nagorno Karabakh. Aici, intre 1988 si 1994 au avut loc lupte crunte intre azeri si armeni si, desi la inceput sortii de izbanda pareau sa se indrepte spre azeri, printr-un eroism cum numai un popor care a supravietuit atator pogromuri si genocide este in stare, a reusit sa intoarca roata in fata unui dusman superior (azerii au fost sprijiniti de marea Turcie) si sa-i invinga catastrofal. Sute de mii de azeri din Karabakh si Armenia au fost alungati, la fel ca armenii din Azerbaijan. Dar ce e Karabakh ?

Daca este sa citesti cartea de istorie armeana, este o regiune muntoasa in care armenii au trait de milenii. De fapt, in zorii istoriei, aici a existat o populatie ai carei membri se numeau “albanezi” (nu, nu au nimic de-a face cu albanezii de pe malurile Adriaticei). Acestia au trecut la crestinism si ulterior s-au dizolvat in marea masa a armenilor co-religionari. Azerii, dimpotriva, sustin ca albanezii sunt stramosii lor, azerii iesind din combinatia dintre albanezii localnici si turcii veniti de dincolo de Caspica. Deci sunt urmasii de facto ai poporului originar din Karabakh. Cert este ca la momentul 1920, cand bolsevicii au cucerit Caucazul, Karabakhul era majoritar armean (e drept, multi armeni se refugiasera aici din Imperiul Otoman), dar de cultura azera (se pare ca literatura azera a debutat in orasul Shush, aflat in mijlocul Karabakhului). Stalin, cum impartea el tarile in asa fel incat localnicii sa se urasca unii pe altii, a hotarat ca provincia Karabakh, desi era net majoritara armeana si era lipita de RSS Armeana, sa devina parte a Azerbaijanului. In ciuda diverselor proteste care au continuat mai puternic sau nu in toata perioada regimului sovietic, Karabakhul a ramas azer pana la sfarsitul anilor ’80, cand, in contextul politicii de glasnost, armenii au ridicat vocea si au cerut unificarea cu patria-muma – Armenia. A urmat razboiul, initial rusii au fost de partea azerilor, apoi au trecut de partea armenilor si, intr-un final, armenii i-au zdrobit pe azeri, cucerind atat Karabakhul, cat si niste mici zone adiacente.

De atunci, Karabakhul este intr-un status-quo. Ca sa nu inflameze si mai mult lucrurile, nu s-a unificat cu Armenia, ci s-a declarat republica independenta, cu presedinte, guvern, parlament, tot ce trebuie. Statul Karabakh (sau Artsakh, in armeana) nu a fost recunoscut de nimeni, exceptand, evident, Armenia, asa ca pe toate hartile lumii apare ca parte a Azerbaijanului. Azerbaijan care nu rateaza nicio ora din zi sau din noapte sa ameninte si sa se planga de ocupatia nedreapta a armenilor. Moneda nationala din Karabakh este insa aceeasi cu cea din Armenia si este limpede ca lumina zilei ca deciziile importante nu se iau la Stepanakert, capitala micii republici disidente, ci la Erevan. In plus, viza de Karabakh este una dintre cele mai haioase din lume. Nu se obtine la vreo ambasada din strainatate (oricum, nu au decat o singura ambasada, la Erevan !), nu se obtine la frontiera (unde nu e picior de granicer), ci in centrul capitalei Stepanakert, de la Ministerul de Externe. Intri linistit in tara, te duci, te cazezi, bei un coniac armenesc, bei ceva bun si te duci sa iti iei viza :).

Ei bine, vizita in Karabakh imi ridica niste probleme. Personale. Anume, cele care au legatura cu numaratul tarilor vizitate. Eu iau in considerare doar tarile care sunt recunoscute ca atare de Romania. De exemplu, am fost in Hong Kong, Macao, Transnistria, Republika Srpska, Kosovo si alte cateva locuri mai mult sau mai putin independente, dar care, nefiind recunoscute de Romania, nu le-am trecut pe raboj. In schimb, am fost in tarile recunoscute de Romania care ar avea controlul asupra acestor republici mai mult sau mai putin independente – China, Moldova, Bosnia si Serbia. Ei bine, din punctul de vedere al Romaniei, Karabakhul este parte a Azerbaijanului. Eu nu am fost in Azerbaijan. Sa marcheze vizita mea la Stepanakert si Shush cea de-a 104-a tara (Azerbaijan)? Pai, Karabakhul nu mai are nici in clin, nici in maneca cu Azerbaijanul. Granita este ermetic inchisa, nici picior de azer nu mai calca prin Karabakh. Hm… probleme, probleme.

Dupa returul din Karabakh, voi explora zona estica a Armeniei, spre granita cu Iranul (granita este deschisa si este una dintre gurile de “aerisire” ale Armeniei, care este blocata ermetic de Azerbaijan si de Turcia), voi reveni la Erevan si apoi voi pleca spre Tbilisi.

Cum ziceam, am fost la Tbilisi in 2010. Din ce am mai citit pe bloguri straine (din pacate, nu am vazut niciun blogger roman sa fi ajuns, in ultimii ani, la Tbilisi), orasul s-a schimbat enorm. Centrul vechi era o ruina in 2010 (ma rog, erau doar cateva baruri deschise si cam atat, in rest, cam pustiu, aducea cu Centrul Vechi al Bucurestiului pana mai acum cativa ani, minus tiganii), acum am auzit ca e unul dintre cele mai hip zone din Europa de Est. S-a construit enorm, a aparut si o telecabina, in fine… de abia astept sa revin la Tbilisi. Pentru ca e un oras care mi-a placut mult, mult de tot acum cinci ani, cand l-am vizitat prima oara.

Si pentru ca placerea sa fie completa, la retur am vreo sase ore tranzit prin Istanbul (mai precis, prin aeroportul Sabiha Gokcen). Asa ca nu o sa ratez ocazia sa ajung barem pe malurile asiatice ale Bosforului, dar poate dau o fuga si peste garla, in Europa, la Eminonu :).

O sa va tin la curent din Caucaz cu poze pe Facebook si, daca am timp, poate bag si cate un articol- doua aici, pe blog. Cert este ca voi veni cu povesti proaspete dintr-o zona fascinanta si care este totusi destul de aproape de noi. Intre Romania si Georgia nu este decat Marea Neagra, nu este peste mari si tari. Din pacate, nu exista zboruri directe (desi Taromul cred ca pierde o oportunitate de profit ca nu are zboruri spre Tbilisi si, mai ales, spre Erevan), dar si asa, cu Fly Pegasus sau Aeroflot, uneori, poti prinde niste preturi bune. Iar Georgia si Armenia nu sunt niste destinatii prea scumpe… Si, daca Armenia ar fi chiar si la jumatatea frumusetii si varietatii Georgiei, atunci, merita, merita, merita!

Nu am poze, voi avea in curand, asa ca va invit sa urmariti acest documentar …. pentru ca e genial