Pe unde n-am mai ajuns … si unde as vrea sa ma mai duc. 19 state in care inca n-am calcat, dar sunt pe lista A

Am ajuns deja la un numar semnificativ de tari pe care le-am vazut. Sunt la numarul 104 din cele 196, 197, nu mai stiu exact cate sunt, aproape 200 de tari. Deci, am trecut de jumatate 🙂 Dar nu, nu am obiectivul de a vizita toate tarile de pe Glob. Stiu ca este foarte greu, aproape imposibil, deci mai bine sa vizitez locuri din tari in care am mai fost, dar pe ele nu le-am vazut sau, de asemenea, sa revad niste locuri pe care nu le-am vazut de mult timp. Cred ca asta imi face mai multa placere decat sa bifez niste tari in care n-am calcat si care, probabil, nu imi spun nimic. Asa ca m-am gandit sa va impartasesc care sunt acele tari pe care as vrea sa le vad candva – mai devreme sau mai tarziu – si de ce. Evident, celor care ati fost acolo v-as fi recunoscator daca ati comenta cu niste sfaturi si ponturi… d-alea de oameni care au fost acolo.

Hai s-o luam continent cu continent. Sa incepem, evident, cu Europa. Aici, e simplu, a ramas o singura tara pe care chiar vreau s-o vad. E vorba de Islanda, o insula despre care se scrie doar cand dau toate bancile faliment sau cand mai erupe un vulcan de inchide spatiul aerian european. Dar nu de aceea as dori sa ma duc, ci pentru peisajele sale nelumesti, cum numai prin zonele arctice ale lumii le poti vedea, pentru lumina aceea a soarelui unica, pentru acele flori care au niste culori zanatice, dar si pentru celebrele gheizere.

In Orientul Mijlociu, pe lista mea A de foarte multa vreme este Yemenul din doua motive – primul insula Socotra, acea insula aruncata in dreptul coastelor Yemenului, dar si ale Somaliei, cu o vegetatie unica in lume, iar al doilea motiv este sa vizitez capitala San’a si “zgarie norii” ei din chirpici, primele cladiri inalte din lume, Din pacate, in acest moment este un pic razboi prin zona, asa ca trebuie sa mai astept un pic.

In Asia Centrala, in mod cert mi-as dori sa vad musai doua „stanuri” – Afghanistan si Tadjikistan. Toata lumea a auzit de Afghanistan, dar doar pe motiv de razboi, talibani, explozii, George W. Bush si alte calamitati de genul asta. Din ce am citit, este o tara de o ospitalitate rara (mi-e greu sa cred ca exista tari mai ospitaliere decat Iranul) si as dori sa vad in mod evident trei locuri – Kabul, mult prea lovita capitala a tarii, Bamiyan, acolo unde au existat imensele statui ale lui Buda sculptate in stanca si aruncate in aer de talibani cu putin timp inainte de a fi alungati de la putere, si Mazar-e-Sharif, cu imensul sau complex care gazduieste mormantul unui imam shiit.

Tadjikistan este locul unde traiesc ultimii persanofoni din Asia Centrala, regiune care timp de secole a facut parte din arealul cultural persan. In plus, aici se afla unii dintre cei mai frumosi munti din lume – Pamirul, iar o tura pe Pamir Highway este o experienta de neuitat chiar si pentru calatorii “inraiti”.

In Asia de Est, mi-a ramas in mod evident Mongolia, Mongolia campiilor nesfarsite, a calaretilor care mai intai invata sa calareasca si apoi sa mearga pe jos, a arcasilor, a iurtelor si a tuturor traditilor nomade ramase relativ neatinse de la Genghis Han incoace.

In Africa, as dori sa vad celebra cascada Victoria. Imi plac foarte mult cascadele si, din pacate, nu am vazut decat una dintre marile cascade ale lumii si anume cascada Niagara. Si daca este sa ajung la cascada Victoria, evident ca ar trebui sa ma duc in Zambia si Zimbabwe, cele doua tari care impart faimoasa cascada, si daca tot sunt prin zona, mi-as dori sa ma duc intr-un safari prin mlastinile din Botswana, care se afla la doar cativa kilometri de cascada Victoria.

In Africa, mai am multe “targeturi”. As zice ca Namibia trebuie sa fie pe lista A. Pentru ca nu am auzit pe nimeni care sa se fi intors din Namibia si sa nu fi venit vrajit de tara aia, visand doar la momentul in care sa se intoarca. Nu stiu exact ce au oamenii aia in apa, pamant sau mancare, de te imbolnaveste asa de namibita. Prima oara am citit despre Namibia si despre “virusul” ei din cartea “Prin praf si vise” a Roxanei Valea si apoi, de cate ori am citit despre Namibia pe bloguri de la noi sau de aiurea, am descoperit aceasta fascinatie a celor care au fost acolo.

Mi-as dori, de asemenea, sa fac un “gorilla trekking”, pentru a vedea mai de aproape aceste rude de-ale noastre. Stiu ca se poate face in Uganda, Rwanda sau Burundi, nu am nicio preferinta in care din ele. Ba nu, mint, am o preferinta – Rwanda. Pentru istoria sa recenta atat de tragica.

Si nu in ultimul rand, sa mentionez Madagascarul din aceleasi motive pentru care as vrea sa merg si pe Socotra – o flora unica, o fauna unica, o alee a baobabilor, dar si alte cateva locuri faine despre care am auzit de la oameni care au fost recent acolo.

In America de Sud, as dori sa vad Bolivia si Columbia. De fapt, sunt deja “planificate”, voi merge de Anul Nou. In Bolivia, pentru acel desert de sare uimitor numit Solar de Uyuni, dar si pentru acel “Drum al Iadului” care apare din cand in cand in poze care obligatoriu devin virale, iar Columbia, pentru acel oras colonial genial care se numeste Cartagena.

In America Centrala, as dori sa pasesc in Honduras. Da, stiu, este cea mai periculoasa tara din lume, cele doua principale orase ale tarii – capitala, Tegucicalpa, si San Pedro del Sula ocupa locurile 1 si 3 pentru cele mai nesigure orase din lume, dar eu as dori sa vad orasul mayas Copan, aflat la cativa kilometri de granita cu Guatemala.

In Caraibe, parca as vrea sa vad Jamaica (deh, din cauza de Bob Marley) si St. Vincent & Grenadines, pentru ca l-am vazut din St. Lucia si nu am reusit sa ajung acolo :).

Sa trec si la Oceania. Aici nu am fost, niciodata, asa ca, evident, pe lista ar fi Australia (pentru ca Sydney), Noua Zeelanda (pentru ca Lord of the Rings) si Nauru, pentru ca povestea acestei stanci-stat poate fi o lectie pentru intreaga omenire. Nauru a fost una dintre acele insule mici cu cateva sute sau mii de locuitori care traiau din ce le oferea natura. Asta, pana in anii ’60 – ’70, cand australienii au venit si au inceput sa exploateze fosfatul. In acei ani, Nauru avea cel mai mare PIB / cap de locuitor din lume. Insula si-a construit aeroport, Air Nauru zbura prin toata Asia si Australia cu naurezi plini de bani iesiti la shopping si, desi insula nu are mai mult de 10 km in lungime, au construit o autostrada!

Asta, pana in 2001, cand s-a terminat fosfatul. Australienii au plecat acasa, mediul natural a fost facut tandari, iar naurezii au ramas fara nicio sursa de venit. Asa ca au inceput sa-si vanda iahturile, avioanele… autostrada nu puteau s-o vanda. Nauru era in pericol sa se desfiinteze pentru ca cei 10.000 de locuitori ai sai se gandeau sa paraseasca insula care candva era cel mai bogat loc de pe pamant si acum era un dezastru ecologic – 80% din terenul arabil a fost distrus de minerit, iar 40% din pestii care inainte reprezentau o buna parte din dieta naureza au fost ucisi de acelasi minerit blestemat. Asa ca, de atunci, guvernul naurez a incercat sa faca orice – au recunoscut Taiwanul (care ii finanta si le trimitea mancare, medicamente, electronice si combustibil), au devenit un centru mondial de spalare de bani si, in fine, au deschis o puscarie pentru australieni in schimbul unor bani, evident. In 2008, Nauru a recunoscut Abhazia in schimbul a 50 de milioane de dolari primiti de la Rusia. Iar microexemplul micii insule de fosfat poate fi o mare pilda pentru multi – de la Rosia Montana la atatea si atatea exemple de, in ultima instanta, autodistrugere.

Cam astea sunt statele in care n-am calcat si as dori sa calc. Voi ce tari noi v-ati dori sa vizitati?

Sursa foto