Tibetul a sedus, a atras si a fascinat dintotdeauna. Aflat la o altitudine de care sparie gandul pe alte meridiane, greu accesibil din cauza naturii care timp de secole l-a fortificat in fata navalitorilor straini, Tibetul a fost, pentru multi, un miraj, o Fata Morgana, un vis paradiziac. Putinii calatori care ajungeau in Nepal si care plecau de acolo povesteau despre un loc de o frumusete cutremuratoare, de cladiri impresionante, de un loc in care oamenii nu mor niciodata, ci, eventual, isi schimba corpul din cand in cand, pentru a se reincarna. Tibetul era multicolor intr-o lume cam gri. In plus, era o lume ramasa in timp, strans legata de traditiile sale, de obiceiurile sale, de religia sa.

Istoria Tibetului nu a fost asa de liniara si de zen cum o cred multi. La inceputul mileniului trecut, tibetanii erau un popor razboinic, care imparteau cu la fel de razboinicii mongoli gloria de a jefui, inrobi si teroriza vecinii. La un moment dat, tibetanii au cucerit pana si China, dar, de fiecare data, se retrageau in muntii lor cu bogatii, sclavi si sclave, si cirezi de vite. Tibetul a avut regi, a avut chiar si o religie proprie, numita Bon, care inca supravietuieste miraculos intr-o lume budista. Traditia spune ca budismul a fost adus din India si impamantenit de doua printese – una chinezoaica si una nepaleza, care s-au casatorit cu un rege al Tibetului. Dar perioada de aur nu a durat mult. Regatul Tibetului s-a spart in bucati care au inceput sa se bata intre ele, iar budismul a fost alungat si persecutat. Va urma o a doua rebudizare a Tibetului, tot cu ajutorul unor misionari indieni, si unirea lui sub conducerea unui monarh – sef religios suprem – Dalai Lama. Dalai Lama inseamna in mongola „Oceanul de Intelepciune” si este o institutie unica in lume. Dalai Lama a fost seful incontestabil politic, militar si spiritual al Tibetului… Daca ne uitam la Imperiul Roman, cel Bizantin sau chiar Otoman, seful politic nu era acelasi cu seful spiritual. Doar Vaticanul a construit un regat condus de un pontif, dar care era ales in mod democratic de capii bisericii catolice, de cardinali. Dalai Lama nu este nici ereditar, nici ales. Este descoperit de prelati in urma unor indicii – un copil care se reincarneaza.

Atunci cand Dalai Lama moare, el lasa niste indicii. Unele, foarte specifice (un Dalai Lama, poet de felul sau, a lasat niste stihuri care spuneau exact unde se va reincarna). Altii nu zic nimic, dar directia incotro ii sta capul indica locul unde a plecat spiritul. In lipsa unui Dalai Lama (si in perioada in care este minor), puterea este preluata de un regent. De multe ori, in conditii politice vitrege, nici macar nu se anunta ca Dalai Lama a incetat din viata, iar lipsa lui din viata publica era motivata prin faptul ca s-a retras intr-o meditatie profunda intr-una dintre camerele imensului palat Potala. Dar, in spatele scenei, conducerea Tibetului lucreaza. Un anumit Lama (sau, uneori, „Oracolul de Stat”, una dintre institutiile-cheie ale statului, care are ca atributiuni prezicerea viitorului) este iluminat si in general viseaza locul unde se afla respectivul copil. Nu, nu viseaza vreun indicator rutier, ci ceva de genul, o casa cu acoperis verde pe malul unui lac, langa o manastire cu trei stupe. Marii lama sunt trimisi sa rascoleasca Tibetul pentru a descoperi un loc care sa corespunda descrierii. Dupa ce il descopera, isi ascund identitatea si cer gazduire familiei in care se afla potentialul Dalai Lama, iar cat timp stau acolo, il testeaza pe pusti… ii arata diverse obiecte care au apartinut precedentului Dalai Lama… evident, daca ii arata haine, nu sunt numai hainele lui Dalai Lama, ci si altele. Daca pustiul alege corect, ei isi anunta identitatea si il iau pe copil (in general, cu parintii lui) si il duc la Lhasa, unde este crescut sa devina conducatorul absolut si venerat al Tibetului.

De-a lungul secolelor, agresivii tibetani si-au pierdut din combativitate. Nu e un proces istoric straniu, daca ne uitam la mongolii care au cucerit lumea si apoi au devenit vasali fie ai chinezilor, fie ai rusilor. Tibetul a continuat sa existe, dar sub un soi de vasalitate chineza. Vasalitatea era insa in sens dublu… Imparatul Chinei ii recunostea puterea spirituala lui Dalai Lama, dar un rezident chinez se afla la Lhasa ca un reprezentant al Imparatului si putea interveni in afacerile Tibetului. Daca ne uitam la istoria noastra, a romanilor, noi am avut o pozitie inferioara – conducatorii nostri erau numiti direct de otomani (contra unor spagi imense) si eram vasali, e drept, cu unele drepturi, net superioare bulgarilor, sarbilor sau albanezilor, bunaoara. Tibetul era cvasiindependent si datorita faptului ca era foarte-foarte greu de ajuns acolo.

In 1913, Imperiul Chinez s-a prabusit. In haosul republicii care a urmat (dar si din cauza razboiului civil din perioada interbelica), numeroase regiuni nechineze care fusesera relativ cucerite de chinezi s-au desprins. Asa a scapat o parte din Mongolia (si, cu ajutorul sovieticilor, a reusit sa-si pastreze independenta, in ciuda come back-ului chinez), Turkestanul Rasaritean (care a fost reocupat) sau Tibetul. Dalai Lama l-a expulzat pe rezidentul chinez si a devenit complet independent. Greseala fundamentala este ca Tibetul s-a retras ca melcul in cochilie… a interzis patrunderea strainilor pe teritoriul Tibetului, pentru a-si prezerva identitatea si obiceiurile destul de stranii, nu l-a interesat o politica externa si, desi englezii erau vag interesati de Tibet, nu i-a lasat sa patrunda nici macar cu misiuni comerciale. Asa ca Tibetul nu a fost recunoscut de nimeni, nu a avut nicio putere prietenoasa in spate (cum a fost cazul Mongoliei salvate de Uniunea Sovietica), nu autentic prietenoasa, macar prietenoasa din interes, dar care s-o ajute, iar in cazul Tibetului nu ar fi putut fi decat Imperiul Britanic, care detinea India si controla Nepalul.

Dupa 1949, China s-a linistit dupa aproape trei decenii de razboaie si haos. Puterea a fost preluata de agresivul partid comunist, care si-a propus recuperarea coloniilor pierdute in haos – asa au pus mana pe Turkestanul de Est, au facut ordine in Yunan, si-au trimis flota prin insulitele Marii Chinei de Sud si au cotropit Tibetul. Tibetanii au incercat sa opuna rezistenta, dar ce sa faca un popor de doua–trei milioane de suflete, inarmat cu arcuri cu sageti, contra a sute de milioane de chinezi, caliti in razboi si cu armament de varf. Calaretii khampa au fost ucisi si armata chineza a intrat in Lhasa.

A urmat o perioada de coabitare. Dalai Lama a fost pastrat ca lider spiritual, manastirile nu au fost inchise, dar din punct de vedere economic si politic, ocupantii comunisti au preluat controlul. Tibetanii erau prea mandri sa fie ocupati de chinezi, iar ideologia comunista intra in coliziune frontala cu budismul lamaist. In 1959, populatia Lhasei s-a revoltat, iar revolta a fost inabusita in sange. In haosul creat, Dalai Lama a fugit calare, gardat de calaretii khampa si de numerosi calugari, nobili, intelectuali care l-au urmat prin trecatorile Himalayei in exil. Primul fugit a fost Oracolul de Stat, care prezisese ce urma sa se intample. In urma, chinezii au incercat sa distruga complet Tibetul si milenara sa civilizatie. Manastirile au fost distruse si calugarii ucisi sau inchisi, limba si religia, interzise si orice lucru cat de mic care avea cat de cat de-a face cu trecutul a fost ucis, distrus, ars, ingropat. Chinezii trebuiau sa construiasca omul nou cu o viteza neegalata in istorie. A urmat „revolutia culturala”, care a ucis aproape 30 de milioane de chinezi (si sute de mii de tibetani), Marele Salt Inainte si nebunia anilor ’60. Tibetul a fost calcat in picioare, iar manastirile, demolate. In mod miraculos, imensul palat al lui Dalai Lama din Lhasa, palatul Potala, a ramas neatins – Deng Xiaoping a decis ca trebuie pastrat neatins si a dat ordin Armatei sa traga fara somatie in oricine s-ar apropia. Si au tras. Potala a supravietuit.

Nebunia maoista s-a terminat, evident, odata cu moartea marelui carmaci. A urmat lupta intre reformatori si „banda celor 4” si, pana la urma, reformatorii au invins. Deng a lansat programul de reforme care au dus la China de azi. In acest proces, chinezii au inceput sa mai ofere cateva drepturi. Tibetanii au putut sa-si reconstruiasca manastirile, dar numarul calugarilor a fost strict limitat (de-a lungul secolelor, al doilea fiu al familiei trebuia sa devina calugar. Era o forma de control al populatiei). Apoi au fost lasati sa se duca sa se roage, mai intai printre ruinele lacasurilor sfinte, apoi in manastirile reconstruite. Apoi, chinezii s-au prins ca manastirile tibetane atrag multi turisti… asa ca au permis reconstructia lor… Dar numarul calugarilor este strict reglementat si, in plus, nici nu stiu cati dintre ei sunt, de fapt, securisti chinezi. Dar chiar si asa, revoltele tibetane din anii 2008 – 2009 au pornit din manastiri.

Cum este Tibetul de azi? In continuare, este un tinut superb. Greu poti gasi in lume cer de culoarea celui din Tibet, un albastru aspru, dar stralucitor, ape de o culoare electrica si pustiul acela care iti va ramane in inima pentru totdeauna. Casele si templele de un alb stralucitor par impecabile (e drept, in case, daca intri, vei descoperi saracia locuitorilor, dar pe afara majoritatea arata impecabil). In schimb, vei simti cizma chinezeasca peste tot – de la faptul ca nu poti intra in Lhasa decat daca esti controlat asiduu, iar daca esti tibetan, in ochii chinezilor esti un potential infractor, pana la scutierii care marsaluiesc cu ochii injectati de ura (sau de maotai) pe strazile cartierului tibetan Barkhor. Nu poti intra in pietele publice sau manastiri si palate decat daca treci de un filtru de securitate similar cu cele de la aeroporturi, iar Barkhorul este supravegheat, 24 de ore din 24, de indivizi cu binocluri catarati pe cladiri, pentru a supraveghea totul (acum cativa ani, existau chiar si lunetisti, dar acum n-am mai vazut niciunul). Intre orase, numeroase puncte de control trebuie sa verifice totul si, desi sunt instalate radare peste tot (si nu numai radare, ci si camere de luat vederi), continua sa existe vechiul „radar pe hartie”. Cand ajunge la un punct de control, soferul primeste o hartie cu ora la care a trecut prin respectivul loc si nu poate ajunge la urmatorul punct de control inainte de ora X, asta insemnand ca a gonit (asa ca ni s-a intamplat sa asteptam in camp cu cateva sute de metri de vreun checkpoint, asteptand ora la care trebuia sa ajungem). Evident, turistii straini (ai caror dolari sau euro sunt apreciati de autoritatile de ocupatie) au parte de un tratament special – daca vin intr-un grup mai mare si iau un autocar sau microbuz, alaturi de ei trebuie musai sa calatoreasca si un politist – vezi, doamne, sa supravegheze ca soferul sa nu conduca imprudent!

Nu trebuie sa fi citit prea mult sau sa fii un expert in chestiuni tibetane, situatia reala iti va sari in ochi – tibetanilor li s-au pus piedici importante sa faca studii superioare, rezervandu-li-se joburile cel mai prost platite. Chinezii sunt soferii de taxi, iar tibetanii, amaratii care dau la pedale la ciclo-ricse. Orice chinez care se indura sa vina in aceste tinuturi aspre primeste salarii imense si case de la stat, in timp ce tibetanii trebuie sa si le construiasca ei si sa se multumeasca cu mai putin de un sfert din salariul unui chinez. Dar, imbucurator, limba tibetana a capatat statut oficial (cam toate cladirile si semnele publice sunt acum bilingve – in chineza si in tibetana, uneori trilingve, adaugand engleza), iar unele manifestari culturale si religioase au fost admise. Cultura tibetana a supravietuit urgiei si, incet, incet, pare sa renasca precum pasarea Phoenix. E drept, sub privirea rece si apriga a soldatului Armatei Rosii Chineze eliberatoare…

Imagini Tibet

Zburand pe langa Everest

Shigatse, al doilea oras ca marime din Tibet

Peste tot, in Tibet, iti zambesc toti conducatorii Chinei populare din 1949 pana azi

Tunelul de langa aeroport … o ofensa adusa tibetanilor

Intrarea in Lhasa… nimeni nu intra fara sa fie puricat

Iar Lhasa este plina de steaguri si lampioane chinezesti

Sau de slogane mobilizatoare (de data asta bilingve – in chineza si tibetana. Dar si asa, in chineza literele au dimensiuni mai mari sa se stie clar cine e „Big Brother”

Prin cartierul tibetan nu poti umbla decat dupa ce ai fost scanat ca la aeroport (in cortul acela alb din planul 2)

Un alt check point la intarea in Piata Barkhor (cortul alb)

Si orice miscare din cartierul tibetan este monitorizata atent

In cortul de pe cladire, zi si noapte soldati chinezi cu binocluri monitorizeaza zona din jurul templului Barkhor

Dar in ciuda ocupatiei, traditia tibetana continua

Sa-si invarta rotile de rugaciune, asa cum o fac de secole