Excursia aceasta a avut parte de numeroase „aventuri”. E drept, cei cu care am fost nu le-au „simtit”, dar noi, cei care am lucrat la ea (eu, Dragos si Raj) am avut parte de multiple „socuri”. In primul rand, a fost cutremurul din Nepal. Dupa vreo saptamana, doua, cand ceata informationala s-a mai ridicat, am ajuns la concluzia ca e OK sa mergem in Nepal. Da, mai cazusera niste temple, dar restul functiona, era operational si, in plus, aveam inca foarte multe locuri de vazut si lucruri de experimentat. Tibetul era neatins, fusesera lovite cateva sate din munti, dar Lhasa si celelalte puncte nu suferisera aproape deloc. In schimb, am descoperit ca punctul de trecere a frontierei rutiere dintre Tibet si Nepal a fost inchis de autoritatile chinezesti. Motivul oficial – punctul de trecere a frontierei chinez fusese distrus (adevarat), urma sa fie reconstruit, dar chinezii inca nu decisesera daca sa-l construiasca in acelasi loc sau pe un alt amplasament. Ma rog, tinand cont ca, la viteza cu care construiesc chinezii, ar fi putut construi un amarat de punct de trecere a frontierei in vreo pauza de pranz, ceva mi se pare ascuns si straniu ca la aproape un an de la cutremur, granita rutiera este tot inchisa.

Planul initial (optim din punct de vedere traseu, dar si costuri) era sa zburam de la Kathmandu la Lhasa si apoi sa revenim in Nepal overland pe Autostrada Prieteniei. Dar cu granita inchisa, trebuia sa luam un zbor dus-intors. Asta insemna costuri mai mari. Colac peste pupaza, Air China, singura companie care opera zborul Lhasa – Kahtmandu a anuntat ca va reduce numarul de zboruri de la zilnic la doar 2 sau 3 pe saptamana, pretextand lipsa de cerere din cauza… cutremurului. Evident, pe langa costul ridicat, dadea si planurile peste cap. Dar cand e sa ai noroc, ai noroc. Surprinzator, o alta companie aeriana chinezeasca, Sichuan Airlines, a introdus spectaculos curse intre Lhasa si Kathmandu si, culmea, la un tarif chiar mai prietenos decat Air China. În plus, zboruri zilnice… Inutil sa spun ca exista cerere, dovada ca zborul a fost plin pana la ultimul loc!

In fine, a mai fost problema cu viza de Tibet. De fapt, nu a fost o problema, ci doar „durerea” asteptarii. Pentru a vizita Tibetul, nu iti trebuie o viza de China, ci o viza de Tibet… practic o hartie stampilata de autoritati cu numele celor care viziteaza Tibetul. Uneori, biroul de turism al Tibetului decide brusc sa nu mai emita nicio viza din motive mai mult sau mai putin obscure. Cele mai clare sunt Anul Nou Tibetan, Chinezesc, ziua lui Dalai Lama si alte cateva zile. Sau, pur si simplu, securistii locali simt o problema in aer, asa ca brusc inchid Tibetul turistilor straini. Iar daca se intampla o cat de mica revolta, turistii straini sunt stransi de pe unde sunt si expediati fara menajamente peste granita… de aceea viza trebuie sa contina si itinerariul, si hotelurile unde vor dormi turistii, pentru a-i putea strange rapid si eficient in caz de ordin venit de la Beijing. Slava insa lui Buda, nu am avut parte de nicio problema, asa ca am reusit ca tot turul sa se desfasoare in conformitate cu planul, fara nici cel mai mic incident.

Am ajuns la aeroport dupa cateva zile noroase in valea Kathmandu. Localnicii sustineau ca cutremurul a amanat musonul si de aceea valea Kathmandu continua sa se afle sub un strat gros de nori. Speram ca in Tibet, deasupra Nepalului, sa fie altceva. Stiam, de asemenea, ca zborul Kathmandu – Lhasa trece razant peste Everest. Habar n-aveam pe ce parte trebuia sa ne asezam, dar un lucru era clar – am avut noroc sa prind loc la geam pe partea stanga a avionului (acolo unde sunt locurile cu A). Si am avut o surpriza de zile mari… Avionul s-a ridicat maiestuos deasupra norilor si a pornit spre Lhasa, trecand in revista optmiarii Himalayei… pana la un moment dat, cand am vazut pe Maiestatea Sa, cel mai inalt varf de pe Planeta, Everestul, Zeita Mamei-Pamant. Nu stiu, varful acesta are ceva magic… In mod normal, nu ar trebui sa iti dai seama ca e cel mai inalt, in preajma lui se afla alte varfuri de inaltimi similare, cu doar 100 – 200 de metri mai scunzi (adica nu mare lucru, daca iei in considerare ca au 8.500 – 8.848 de metri), dar, cumva, Everestul acesta a fost modelat de mama-Natura sa-l remarci imediat, prin eleganta si tinuta impunatoare… Si sa il remarci imediat din „padurea” de varfuri cu zapezi vesnice.

Spectacolul Everestului a fost total. In mod normal, ruta directa ar zbura peste grupul de varfuri inalte, dar, probabil, din cauza inaltimii, avioanele prefera sa treaca in revista optmiarii aliniati ca niste soldati si apoi sa coteasca imediat dupa Everest, oferind celor care au avut norocul sa aiba fereastra potrivita (va reamintesc, cea din stanga avionului) un spectacol de zile mari… Iar bucuria revederii Everestului a fost si mai mare cand am descoperit ca, imediat dupa ce am facut curba pe langa Everest, cerul s-a limpezit brusc si, sub noi, am descoperit neobstructionat de nimeni si de nimic fabulosul podis tibetan. Vai, munti, vai, munti, zone complet pustii ca un desert, dar din cand in cand niste ochiuri de apa – lacuri sau chiar rauri cu niste culori nepamantene. La un moment dat, au inceput sa apara asezari cu case umile, pipernicite, pentru ca, la un moment dat, sa descopar o asezare mai mare, un oras. Ma uit mai bine si remarc castelul de pe deal, varianta Potalei din Shigatse… intr-adevar, survolam Shigatse, cel de-al doilea oras ca marime din Tibet si sediul istoric al lui Panchen Lama, al doilea personaj religios ca importanta din Tibet. Nu a mai durat mult si am ajuns in zona Lhasa… nu am survolat capitala tibetana, in schimb avionul s-a rotit ca o pasare de prada deasupra unei vai incredibile, cu o apa care se revarsa de un azuriu nemaintalnit… Tibetul este magic chiar si din cer.

A urmat procesul intrarii in tara. Pe foaia de viza, grupul este intr-o anumita ordine, asa ca ne punem frumos la coada pentru a usura munca celor de la controlul pasapoartelor… Ordinea va fi retinuta pe dinafara pentru ca de destule ori ne vom pune in ordinea indicata de viza de Tibet prin multitudinea de puncte de control ale militiei chinezesti. In fine, dupa ce ne oprim pentru ca o persoana venise cu un cutit nepalez, cumparat ca suvenir din Nepal si care a fost confiscat de foarte grijuliile autoritati chinezesti, am ajuns pe pamant tibetan. E soare, inaltimile, desi nu exagerate, sunt impozante, iar cerul are culoarea aceea… unica! In fata modernului aeroport Lhasa, ne intampina zambitori un obelisc cu figurile liderilor Republicii Populare – Mao, Deng, Li, Hu, Xie, ultimul pe lista cu voia Dvs. Sunt convins ca toti bastinasii ar prefera un obelisc similar figurilor celor 14 Dalai Lama!

Ultima oara am fost in Tibet in 2007. Ce pot remarca este ca infrastructura rutiera s-a imbunatatit de-a dreptul spectaculos. Dupa ce decenii, de-a randul, Tibetul avea niste sosele aproape impracticabile, chinezii s-au apucat de investit si in Tibet. Pe langa mult-hulitul tunel care sfredeleste muntii langa aeroport (pentru tibetani, muntii sunt sfinti, iar sfredelirea muntelui pentru a construi un tunel este echivalenta cu uciderea muntelui), a fost construita si o autostrada care ne duce in viteza spre Lhasa. Se pare ca e unica autostrada din Tibet, cea care leaga aeroportul de Lhasa, in rest, sunt sosele nationale, de asemenea cu o calitate a asfaltului impecabila. Ne apropiem in viteza de Lhasa si descopar cu stupefactie ca intre timp a aparut un cartier chinezesc modern – blocuri cu fatada de sticla, asa cum vezi prin toata China, sunt acuma la intrarea in Lhasa dinspre aeroport. In departare, vad si o roata imensa, un soi de London Eye al Lhasei, dar care pare sa nu se miste… Si, in fine, intrarea in Lhasa, unde trebuie puricate toate documentele… tibetanii sunt obligati sa coboare si sa treaca prin filtrul de securitate. Chinezii si strainii, nu. Ghidul nostru se duce sa arate foile si iata-ne in Lhasa.

Dupa ce traversam raul, toti ochii sunt atrasi de silueta impecabila a Palatului Potala, centrul istoric, politic si religios al Tibetului, palatul lui Dalai Lama… Si cu cat ne apropiem mai mult, cu atat devine ca un magnet. Dar odata intrati in cartierul chinezesc, cladirile obstructioneaza privelistea si pierdem Potala… temporar.

In fine, ajungem la hotel. Am insistat sa stam in hotelul Dhod Gu, in care am stat si data trecuta. Este un hotel detinut de niste nepalezi construit intr-un stil tipic tibetan, aflat in cartierul tibetan Barkhor. Se afla, de asemenea, la doi pasi de principala artera rutiera a zonei, Beijing Lu (da, bulevardul Beijing), de magazine, dar si de cartierul tibetan unde, zi si noapte, sute si mii de pelerini inconjoara templul Jokhang, principalul templu al Tibetului in neobositul pelerinaj in sensul acelor de ceasornic.

Am ajuns la hotel, care ne-a intampinat cu aceeasi receptie multicolora, si am descoperit ca pana si hotelul Dhod Gu a avut parte de un upgrade. Pe unul dintre peretii laterali, a fost construit un lift! Mi-aduc aminte ca, in 2007, cand am aflat ca stau la etajul 1, aproape sa pic… Nu aveam niciun pic de energie, altitudinea imi supsese toata vlaga. Noroc ca a aparut unul dintre angajatii hotelului, care mi-a carat pana si aparatul foto pana la etajul 1! Acum insa, surprinzator, ma simt mult, mult mai bine! Am inceput sa iau Diamox inca din seara precedenta din Kathmandu, am mai luat o pastila si dimineata inainte de decolare si ma simt perfect, nici nu imi dau seama ca ne aflam totusi la 3.700 de metri altitudine! Din restul grupului, unii se vor resimti mai mult, altii deloc, dar dupa o cura de Diamox si o zi la altitudine, cam toata lumea era aclimatizata! E drept, va mai fi un „hop” la Everest Base Camp, cand vom urca inca un „etaj”, la peste 5.000 de metri, dar, pana la urma, totul a fost OK.

Nu am zabovit prea mult la hotel si am taiat-o in oras. De abia asteptam sa revad Barkhorul. Si, cum ma asteptam, era radical schimbat. In primul rand, nu se poate intra decat dupa un filtru de securitate ca la aeroport. Apoi, toate cladirile au fost complet revopsite si restaurate, adapostind numeroase magazine si chiar cateva restaurante. Totul arata impecabil, ca in centrele vechi ale oraselor europene, totul e de o curatenie exemplara si totul straluceste in soare! Mi-aduc aminte, in 2007, cam prin toate colturile mirosea a pipi. Acum, la fiecare 300 de metri este cate o toaleta publicata semnalizata, de orb sa fii si tot le vezi gratuite. Asta doar in Barkhor, in alte parti costa vreun yuan sau jumatate de yuan, dar in Barkhor sunt gratuite…

Evident ca fac inconjurul Jokhangului in directia pelerinilor. Spectacolul strazii este la fel de colorat ca in 2007. Oameni, multi veniti de departe in cele mai bune haine ale lor, invartind roti de rugaciune, pasesc negrabit, unii murmurand ceva. Cei mai credinciosi parcurg ruta prosternandu-se… Chiar daca nu o fac decat cativa, in fata intrarii din Jokhang mult mai multi se prosterneaza, demonstrand o forma fizica remarcabila.

Deasupra cladirilor se afla corturi din care vegheaza Securitatea chineza. Acum cativa ani, erau lunetisti, acum acestia au fost retrasi. Dar cerberii cu binocluri militare scruteaza pe oricine care pare un pic dubios. Orice miscare este urmarita cu cea mai mare atentie pentru a incerca sa descopere orice embrion de protest. Si, din cand in cand, scutieri imbracati in zale de tip Robocop marsaluiesc martial pe strazi. Am inteles ca mai demult mergeau fix in sensul opus – probabil, ca un semn de umilire. Eu i-am vazut acum mergand in sensul „corecta”. Dupa revoltele din 2008 – 2009, se pare ca lucrurile s-au mai asezat… dar undeva, in spatele oricarui zid si din spatele oricarui ochi, in ciuda chemarilor socialiste la dezvoltare si iubire intre popoare, clocoteste dorinta de libertate. Daca te duci in China, nu te simti incorsetat, ai o senzatie de libertate, lumea rade, pare libera, zburda. Tibetul e altceva, Tibetul e sub ocupatie si iti poate oferi o imagine a atmosferei din perioada pre-Deng… evident, una muuuuult imblanzita.

Evident, nu am putut sa nu o iau la galop spre Palatul Potala. De la piata Jokhang, chinezii au construit un bulevard cu blocuri chinezesti (si ceva simbolistica tibetana) comerciale – pline de magazine, majoritatea – pustii, hoteluri si restaurante Si desi ma razbise un pic foamea, nu am putut sa nu merg intr-un suflet la Potala. Nu am prins apusul de soare, dar Potala era la fel de magica… un amestec de alb si roscat si una dintre cele mai impozante cladiri din lume. Nu are un aer religios, umil, ci, mai degraba, dominant, impunator. De aici, Dalai Lama a condus Tibetul timp de sute de ani. Acum e muzeu… dar toti tibetanii viseaza la ziua cand Dalai Lama se va intoarce acasa, la Potala…

Imagini Tibet

Cursa Sichuan Airlines este gata de decolare de pe aeroportul Kathmandu

Am zburat pe langa Everest 🙂

Dar daca partea nepaleza era invaluita de nori, Tibetul era batut de soare

Desi zborul e doar de o ora, Sichuan Airlines ne-a dat de mancare

In drum spre Tibet, am survolat Shigatse, al doilea oras ca marime al Tibetului

Iar aterizarea a fost deasupra unor ape de o culoare aparte

Aeroportul Lhasa

Suntem intampinati de toti conducatorii Chinei populare unul peste altul

Ma rog, ultimul trebuie sa aibe si el billboard-ul lui dedicat

Autostrada spre Lhasa

Si prima imagine a Potalei… de neuitat

Dhod Gu, un hotel in stil tibetan in cartierul Barkhor

Cam asa arata camera 🙂

Luati loc, va rog

Panorama orasului de pe hotel

Aveti nevoie de niste dinti de aur ? 🙂

La pas prin Barkhor, cartierul tibetan. Sus, pe cladire, doua corturi in care se afla securistii chinezi

Dar pe strazi, viata traditionala isi urmeaza cursul

Femei imbracate dupa moda tibetana

Si folosind din plin rotile de rugaciune

Prin Barkhor

Templul Jokhang, cel mai important templu al Tibetului

Credinciosi la intrarea in templu

Prosternandu-se la portile templului sacru

Bulevardul nou construit de chinezi spre Jokhang, plin de magazine si restaurante

Am ajuns in fata Potalei dupa apus… nu-i nimic, mai am zile in Lhasa

Barkhor noaptea

Jokhang

Unde rugaciunile continua… iar in pauza, mai trimiti un sms 🙂