Ani de zile am admirat poze cu celebrul Salar de Uyuni, o mare de sare alba care se intinde pe kilometri si kilometri patrati. Chiar si pe blogul meu, Ondina a scris despre Uyuni acum mai multi ani, dar n-a fost sa fie sa ajung. Si cum imi programasem inca o tura prin America de Sud in jurul Anului Nou 2016, m-am hotarat ca e musai sa merg si in Bolivia la Salar de Uyuni. Ca sa ajungi acolo, ai doua optiuni mari – fie ajungi  in Bolivia in La Paz si de acolo o iei spre sud, pe cale rutiera sau chiar si cu avionul (daca te tin banii), fie mergi in desertul Atacama in Chile si, din oraselul turistic San Pedro, poti sa iei un tur (exista varianta de 3 respectiv 4 zile). Cum urma sa zbor la Santiago de Chile si sa ma duc in La Paz la vara (in  plus, in decembrie, in La Paz e sezon ploios), am decis sa folosesc optiunea chileana.

San Pedro de Atacama este un soi de Vama Veche a desertului. Un sat pitoresc cu case din chirpici albe, stralucitoare, la o altitudine de 2400-2500 metri, strajuita de vulcani inalti (cel mai maret, Licancabur, are aproape 6000 de metri) si inconjurata de lagune de o culoare nepamanteasca si de deserturi de sare. Daca o iei pe cele cateva ulite ale satului, trebuie sa fii orb din nastere sa nu vezi zecile de agentii care vand tururi spre diverse destinatii din preajma, iar la loc de cinste se afla tururile de Bolivia pentru Salar de Uyuni.

Exista 2 tururi standard (evident, daca ai bani, poti sa-ti inchiriezi un jeep privat in Bolivia si sa mergi cat vrei si pe unde vrei). Unul de 3 zile, altul de 4 zile. Sa fie clar – 3 zile inseamna de fapt cam 2 zile full, iar cele de 4 zile cam 3 zile full, pentru ca in prima zi, pornesti in tur undeva pe la sfarsitul diminetii, iar in ultima zi, treci granita boliviana in Chile pe la vreo 10-11 dimineata. Asa ca as sugera sa luati in considerare doar optiunea de 4 zile. Evident, ai optiunea sa fii lasat in Uyuni (in caz ca vrei sa mergi mai departe in Bolivia sau spre Salta, in Argentina) sau sa te intorci la San Pedro. In general, un tur de 4 zile costa circa 200 dolari. Turul este o loterie. Traseul prin Bolivia este in mare parte prin niste pustietati fara drumuri, iar cazurile in care jeepurile se strica nu sunt chiar asa de rare. I s-a intamplat lui Sori. Dar, ma rog, e o loterie, cum de asemenea este o loterie daca soferul trage la masea sau nu. Evident, trebuie sa intrebi si sa te asiguri ca masina e OK, dar nu miza pe asta, ci pe Zeita Fortuna.

Un alt lucru de care trebuie sa tii cont este ca vei urca serios in altitudine. Daca San Pedro de Atacama e la 2400 metri, in doar jumatate de ora pana la granita urci deja la 4300 metri, unde se afla punctul de frontiera bolivian. E bine sa ai cu tine medicamente pentru raul de altitudine, iar cand ajungi in Bolivia, soferul sigur iti va da.

Un alt lucru care trebuie sa-l iei in considerare este faptul ca ai nevoie de viza de Bolivia. Romanii nu au nevoie de viza cam prin toata America de Sud, exceptand Bolivia, si nu poti sa o iei de la granita. Ori o iei dintr-o alta tara latino-americana, ori iti trimiti pasaportul prin curier la Consulatul bolivian de la Frankfurt. Depinde de tine.

In fine, plecarea a fost de dimineata. Ne-a saltat un microbus destul de fancy de la guesthouse si, dupa cateva minute, ne-a depus la iesirea din San Pedro de Atacama unde se afla… punctul de frontiera. Chilienii au construit un punct de frontiera si sus, in munti, dar nu e folosit, asa ca, daca vrei sa mergi in Bolivia, trebuie sa iei stampila de iesire din tara fix la iesirea din oras si apoi sa mai mergi vreo 30 minute pe o sosea impecabila care serpuieste prin munte. Cum ziceam, in jumatatea asta de ora, urcam cam 2000 metri, dar prima diferenta care o simti cand cobori din microbuz este ca e muuuult mai frig. In San Pedro de Atacama, toata lumea e in slapi si in pantaloni scurti, sunt vreo 28-30 grade, iar aici bate vantul si nu sunt mai mult de 5 grade.

Procesul de intrare in Bolivia este teribil de simplu. Te pui la o coada, intri intr-o cosmelie, vamesul te intreaba daca ti-ai luat viza din Germania (probabil e un exercitiu de geografie), stampileaza pasaportul si gata… am ajuns in Bolivia, tara nr. 106! Uraaaa! Facem cunostinta si cu soferul nostru, Willy. Pare un om de treaba, zambeste, nu pare sa fie acel party animal de care ne avertizeaza orice blog sau forum de calatorii. Vorbeste doar spaniola, ca imensa majoritate a soferilor – ghizi bolivieni. Slava Domnului, nu vorbeste in viteza, chiar foarte molcom (asa par sa fie bolivienii de felul lor), asa ca ne-am inteles perfect. Si se va dovedi a fi un om de nota 10, extrem de politicos, curat, saritor… Unul din acei ghizi pe care nu poti sa nu-i indragesti.

Ma rog, inceputul nu a fost prea promitator. Ii curgea apa din radiator. Dar pentru ca orice sofer bolivian care se respecta are miraculosul Poxipol, radiatorul a fost perfect reparat cu Poxipol si nu am mai avut nici o problema zilele urmatoare. Am demarat in tromba pe langa vulcanul Licancabur (dupa modelul Everestului, varful este atat in Chile, cat si in Bolivia) si in momentul in care a aparut stralucitoare de departe Laguna Alba, ne-am oprit la intrarea in Parcul National Eduardo Avaroa. Aici, trebuie sa platim intrarea – 150 boliviano si plata se accepta doar in boliviano. Evident, in pustiul asta la 4500 metri altitudine nu prea exista case de schimb valutar… Pfff, mai bine as fi schimbat in San Pedro sa fi venit cu boliviano. Pana la urma, schimbam la o vanzatoare foarte intepata, evident la o rata nu tocmai prietenoasa (rata oficiala e cam 1 dolar = 7 bolivianos, am schimbat la 6), dar nu asta ar fi fost problema, ci faptul ca femeia nu voia decat dolari impecabili, nici o zgarietura, neindoiti, virgini, ca si cum ar fi fost scosi atunci din tiparnita trezoreriei. Ei bine, cu chiu si vai, a acceptat cateva bancnote (dolari nu mai puteai schimba pana in Uyuni!) si asa am intrat in parcul national.

Parcul National Eduardo Alvaroa este o minune a naturii… Fiind foarte multe zacaminte de tot soiul, roca dezgolita si biciuita de vanturi se infatiseaza in culori stranii, de neuitat. Trebuie doar sa intorci capul. Prima oprire la laguna alba, o intindere de apa putin adanca. De altfel, aici, in Altiplanoul bolivian, vom trece pe langa numeroase lagune care au adancimi de doar cativa centimetrii… populate de flamingo superbi care astfel pot sa se plimbe prin apa in cautarea algelor atat de iubite. Singura laguna mai adanca este Laguna Verde, la poalele marelui Vulcan Licancabur, mult mai adanca (de aceea si lipsita de colonii de flamingo) care capata o culoare verde de smarald cam in jurul orelor 10 – 11 dimineata cand soarele bate dintr-o anumita directie. Evident, nu am ratat momentul.

Apoi am luat-o cu jeepul prin praf si colb, pe sosele trasate de rotile altor masini care au trecut inaintea noastra, pe rute cunoscute doar de localnici, printr-un peisaj de o frumusete de nedescris. Stand in fata, practic nu ma puteam desprinde de aparatul de fotografiat. Urmatoarea oprire – la niste izvoare termale, unde turistii se imbaiaza in conditiile in care afara este destul de frig. Cum nu voiam sa risc o raceala prin pustietatile astea, am pozat, am admirat curajosii si curajoasele care dardaiau zdravan in momentul in care ieseau din apa calda si apoi ne-am vazut de drum.

Urmatorul stop era la cea mai mare altitudine din traseu si anume geizerele din Bolivia… aici bulbuci de apa fierbinti fierb in crapaturi ale scoartei, iar roca de jur imprejur este un curcubeu de culori. Daca aceste geizere ar fi pe undeva prin Europa sau America de Nord, in mod sigur peste tot ar fi garduri si semne de avertizare… evident, nici urma de asa ceva prin Bolivia. Asa ca, atunci cand topai pe ici – pe colo, e musai sa fii atent sa nu pici intr-o caldare cu apa clocotind!

Desi era abia trecut de pranz, urma sa ne indreptam spre locul de innoptare, la cateva casute construite pe malul Lagunei Colorada. Dupa o negociere indelungata intre sofer si gazda, primim camera… Evident, frig, nici un pic de incalzire, dar are toaleta proprie! Si perne cu imagini din desenele animate ale lui Disney! Pana la urma, nu va fi chiar asa de frig, nici n-am avut nevoie de sacul de dormit adus de sofer, iar noaptea a fost ok.

Dar inainte de noapte, dupa masa de pranz (ma asteptam la nemuritorul combo orez cu paste, dar a fost si ceva carne si o supa excelenta), am plecat pe malul lagunei colorate care, din pacate, nu era prea colorata. Laguna Colorada are de obicei culoarea rosie de la niste alge care traiesc in abundenta pe aici (de aceea, Laguna Colorada gazduieste probabil cea mai mare comunitate de flamingo din toata zona). Din pacate, algele devin rosii, colorand practic apa lagunei in rosu doar cand e soare, iar in prima zi, soarele s-a cam ascuns in spatele unei paturi de ceata… nu a fost nici soare, nici nor, iar algele se inrosesc doar cand e soare-soare. In schimb, am admirat miile de flamingo plimbandu-se elegant prin mal in cautare de mancare… Aproape doua ore m-am plimbat molcom si un pic afectat de altitudine pe malurile lacului, retragandu-ma apoi spre asfintit acasa. In Bolivia, zilele de calatorie incep pe la 4-5 dimineata si trebuia sa fiu fresh.

Imagini tur Bolivia

La coada la iesirea din San Pedro de Atacama pentru stampila de Chile

Viitorul punct de frontiera de la 4400 metri

Cum am intrat in Bolivia, cum a disparut asfaltul

Punctul de frontiera bolivian

Va fi masina noastra timp de 3 zile

Trebuie betegita cu niste Poxipol inainte de plecare

Bolivianos, valuta nationala a Boliviei

Prima laguna – Laguna Alba

Flamingo la masa

Laguna verde

Masinuta a rezistat eroic 🙂

La scalda

la aproape 5000 metri !

Geizerele din Bolivia

Oooo, laguna colorada !

Ce culori !

Hola, fetelor !

Un pic de rosu. In mod normal, tot lacul ar fi trebuit sa fie rosu

Aici am petrecut noaptea

Patroana negociind preturi cu soferul nostru

O parte din camera

How cute 🙂

Foarte frumoase aceste pasari

Pofta buna !

Apus de soare in Altiplano