Cateva povestioare despre ospitalitate. Azi, Orientul Apropiat

Pe langa amintirile cu cladiri formidabile, cu privelisti uimitoare, cu mancaruri al caror gust iti ramane pentru totdeauna pe papilele gustative, unele dintre cele mai frumoase amintiri sunt cele legate de oamenii pe care ii intalnesti pe drum. Fie ca e vorba de localnici sau de calatori, fie ca e vorba de oameni cu care ai comunicat de te-au durut mainile sau chiar de vorbitori de romana, fie ca e vorba de un zambet, de o portocala data cadou sau de o poza impreuna, am multe amintiri despre oameni din toata lumea… De aceea, m-am gandit ca in articolul de azi sa va povestesc despre niste oameni care m-au ajutat uneori fara sa le cer, care mi-au zambit si care mi-au ramas in minte.

Amman, Iordania, octombrie 2000.

Eram la finalul unei excursii de aproape o luna prin Egipt si, in fine, prin Iordania. Intalnisem si oameni de treaba, si tepari, si oameni care s-au tinut de cuvant, profesionisti, dar si unii care m-au enervat pe moment… dar, evident, eram in vacanta, de ce sa ma enervez?

Eram in Amman, punctul terminus al excursiei care ma dusese in interiorul Piramidelor, in mormantul lui Tutankhamon, cu felucca pe Nil, pe plajele Marii Rosii si prin incredibilul oras antic Petra. Era ultima zi. Fusesem cinci prieteni in excursie, dar ramasesem ultimul in Orient deoarece zburasem cu bilete gratuite obtinute pe mile de la programul Smart Miles de la Tarom… zbor dus la Cairo, retur din Amman si, cum Taromul nu avea decat doua zboruri pe saptamana la Amman, a trebuit sa mai astept vreo trei zile in Iordania. Nu mi-a parut deloc rau intrucat, desi era mult mai scumpa decat Egiptul, avea si ea sarmul ei. In ultima zi, incet-incet, imi cheltuiam ultimii bani. Cred ca a fost una dintre ultimele calatorii pe care le facusem exclusiv cu cash la mine (exceptand Iran, Coreea de Nord sau Cuba, unde nu functioneaza cardurile straine), asa ca ramasesem cu ultimii bani. Nu era panica pentru ca aveam destui bani sa mananc, sa vizitez ce voiam si sa ajung la aeroport. Dar nu direct cu taxiul, ci aveam bani de taxi doar pana la autogara din oras si, de acolo, puteam sa iau autobuzul pana la aeroport, care costa mai nimic. Oricum, aveam zborul pe la 3:00 – 4:00 dimineata, nu prea mai aveam ce face prin Amman asa tarziu, iar in aeroport, nici atat. Planul era facut. Stiam cati dinari imi trebuie pentru taxi (oricum, era negociabil) si cat costa autobuzul. Fix atat mai aveam in buzunar cand coboram din hostel sa agat un taxi pe strada.

Opresc un taxi, ii zic soferului ca vreau sa merg la autogara, imi spune un pret, eu ii propun pretul meu, batem palma. Rucsacul in portbagaj, eu in masina. „De unde esti”, ma chestioneaza soferul. „Romania”. „Ah, nice, I love Romania”. Nu ar fi primul arab, Romania a fost foarte implicata politic si economic in Orientul Apropiat, in anii ’70 – ’80. „Unde pleci, spre Damasc ?”, continua soferul sa ma chestioneze. „Nu, spre Bucuresti, as vrea eu la Damasc, dar nu merg acum”. Ii explic ca am bani doar pentru autogara, nu si aeroport, oricum mai am cateva ore bune. Incepem sa discutam. Soferul este palestinian. Familia sa a fost ucisa de israelieni in pogromurile antiarabe din anii ’48, el a avut noroc si a reusit sa scape de gloantele militiilor israeliene, reusind sa fuga in Iordania. Trecem la subiectul Ceausescu. „Stiu ca Ceausescu a fost rau pentru voi, dar pentru noi, palestinienii, a fost bun. A incercat sa ne ajute, nu a reusit, e adevarat, dar el va fi intotdeauna un erou pentru noi pentru ca macar a incercat”. Povestim apoi despre Iordania, despre statutul de palestinian in Iordania, despre represiunile din Israel, despre calatorii. In fine, ne luam cu vorba cand sesizez ca am iesit din oras. Conform hartii din Lonely Planet, autogara era undeva in oras si ar fi trebuit sa fi ajuns deja. Un pic ingrijorat, il intreb unde suntem. „Mergem la aeroport. Nu iti iau niciun ban pentru ca esti din Romania si romanii i-au ajutat pe palestinieni. Tine-ti banii si bea o cafea la aeroport cand ajungem”.

Am ajuns la aeroport, ne-am strans mainile si, din banii ramasi, am mancat un humus de „la revedere”. Urma sa revin in Iordania dupa 12 ani.

Teheran, Iran, aprilie 2009.

Eram intr-o prima calatorie prin Republica Islamica. Peste tot, eram primiti cu zambete, curiozitate si o ospitalitate iesita din comun. Iranienilor le place mult sa calatoreasca, dar majoritatea nu are bani sa calatoreasca in strainatate, asa ca bantuie prin tara lor. In general, nu dorm in hoteluri si nu mananca la restaurante, ci isi planteaza cortul printr-un parc si mananca mancare gatita, adusa de acasa sau gatita acolo, pe loc, cu ajutorul unor butelii de voiaj. De altfel, calatoresc cu familia — parinti, bunici si o groaza de copii care alearga fericiti prin parc. Am trecut de destule ori pe langa acesti turisti-picnicari si am fost invitat de numeroase ori sa ma alatur lor. Uneori, m-am alaturat si asa am descoperit autentica bucatarie persana.

Dupa ce vizitasem Teheranul cateva zile, urma sa plecam spre Kashan. Am decis sa luam autobuzul din autogara sudica a orasului. Pana acolo, urma sa luam metroul. Metroul din Teheran este, in general, foarte aglomerat (se zice ca a fost constructia care a avut cel mai mare impact asupra ecologiei mondiale a anilor 2000, pentru ca a scos de pe sosele milioane de motorete poluante). Din fericire, dimineata, devreme, cand noi calatoream spre autogara aflata in sud, fluxul masiv de calatori era dinspre sud spre nord, in timp ce metroul spre sud era destul de gol. Slava lui Allah!

Stiam ca autogara este gigantica, aproape cat un aeroport, asa ca atunci cand am ajuns in statia de metrou de langa autogara si am iesit la suprafata, am ramas surprinsi sa nu o vedem. Statia de metrou era la fel de vasta ca autogara, asa ca folosisem o iesire care nu dadea spre autogara. Cum eram noi (patru insi) putin descumpaniti, ne trezim cu un iranian langa noi. „Cautati autogara, nu-i asa ?”. „Da”. „Pai, nu ati iesit bine, trebuia sa iesiti din metrou pe alta parte, dar nu e problema, va duc eu, ca e aici, aproape”. Si am plecat in urma ghidului nostru ad-hoc spre autogara. Dupa colt, am si vazut-o, dar am mers vreo 500 de metri, sa zic asa. Pe drum, ii spunem ca suntem din Romania, el fusese prin Germania, dar se intorsese in Iran.

Ajungem in autogara, o cladire vasta cu zeci si zeci de terminale de autobuze. Iranianul intreaba un sofer de unde trebuie sa luam bilete de Kashan. Ni se indica etajul. Urcam, gasim o ghereta unde cativa oameni stau la coada sa cumpere bilete de autocar. Iranianul ne face semn sa nu ne bagam in coada, oricum suntem cu rucsacii in spate. El n-are niciun bagaj, ne va lua el biletele. Dupa cateva minute, ajunge in fata si cumpara biletele. Apoi ni le da si, dupa un „la revedere” scurt, o ia la goana. „Heyyyy, stai putin sa iti platim biletele !”. „Nu, nu e cazul, sunteti straini, sunteti oaspeti. Si eu am fost ajutat in Germania, este cadoul meu. Welcome to Iran”. Si chiar ca o ia la fuga… Incercam sa mergem dupa el, e prea rapid. Ramanem cu biletele in mana. Ne uitam la pret. Circa 5 dolari. Dar a cumparat pentru 4 oameni, adica a dat 20 de dolari! Iar 20 de dolari inseamna foarte mult in Iran! Chiar si in Romania, ai plati 80 de lei pentru biletele de tren sau autobuz ale unor straini pe care i-ai intalni, intamplator, pe strada?

Ierusalimul de Vest, Israel, ianuarie 2014.

Eram in Israel pentru doar trei zile, intr-un infotrip organizat de Wizz Air, cu sprijinul Ministerului Turismului din Israel. Fusesera cateva zile-maraton. Alergasem prin Tel Aviv, Caesarea, Acra, Haifa, Ierusalim (atat cel de est, palestinian, cat si cel de vest, israelian) intr-o calatorie ghidata. In fine, ajungem prin pietele pline de fructe si legume absolut superbe din Ierusalimul de Vest si primim timp liber vreo ora si ceva sa ne invartim prin zona. Ajung pe un bulevard principal si vad tramvaiul care strabate o parte a Ierusalimului (care nu are metrou). Vazusem ca tramvaiul trece pe langa un colt al orasului istoric si imi propun sa descopar acest bulevard pana la zidurile Orasului Vechi. Imi place sa descopar orasele pe jos, la pas, si, pana acum, cu exceptia orasului vechi, unde nu prea poti intra cu masina, in Israel nu ajunsesem sa merg prea mult pe jos. Ma trezisem dis-de-dimineata la Tel Aviv sa alerg alaturi de mii de locuitori ai orasului pe plaja Marii Mediterane si cam atat. Acum, aveam aceasta ocazie. Ma rog, o ora si jumatate nu e prea mult, dar mai mult decat nimic.

Insa, luat de val, am uitat sa ma uit la ceas. Si, deodata, descopar ca sunt in intarziere. Da, am ajuns nu foarte departe de Damascus Gate, langa orasul vechi, dar singura posibilitate de a ma intoarce la timp este sa iau tramvaiul inapoi. Si e de prost gust sa las vreo 10 oameni sa ma astepte. Ma duc in statia de autobuz si ma uit la automatul de bilete de tramvai. Hm, dar scump mai e tramvaiul in orasul asta – 6,90 shekeli! (cam 6,50 lei!). Ma rog, in fine, atata costa, atata platesc. Incep sa ma caut de shekeli prin buzunare. Nu am scos prea multi din ATM ca atata timp cat suntem intr-un infotrip in mare viteza, cu totul asigurat, nu prea am nici de ce sa cheltuiesc bani, nici timp sa caut ceva de cumparat. Am cumparat cateva suvenire, cateva fructe pentru acasa, in fine, nu mare lucru. Incep sa-mi numar monedele din buzunar. Pfff, nu am decat 6 shekeli, imi mai trebuie 1 shekel. Si automatul e automat, nu pot negocia cu el :). Ma uit in stanga, in dreapta, dupa vreo banca cu ATM sau vreo casa de schimb valutar (am, totusi, cativa dolari la mine, dar imi trebuie shekeli). Asta e, ma gandesc sa cer cuiva in statia de tramvai. Ma rog, mi-e un pic jena, dar asta e, se mai intampla. Si eu am mai platit transportul pentru straini prin Bucuresti. Il intreb pe cineva din statia de autobuz. Desi imensa majoritate a israelienilor vorbesc engleza, brusc respectivul a uitat orice bruma de engleza. Mai intreb pe cineva. La fel, aceeasi privire pierduta si tampa. Statia nu e prea plina. Parca n-as face blatul, parca nu mi-as dori sa am de-a face cu vreun controlor de bilete din Ierusalim. Daca o fi la fel de nazi ca granicerii… In fine, se apropie un palestinian cu o carpa din aceea pe cap cum purta Yasser Arafat. Keffiyeh parca se numesc. Il rog pe el. Fara nici cea mai mica ezitare, isi baga mana in buzunar si imi intinde cateva monede, evident mai mult de 1 shekel. Ii iau 1 shekel si ii multumesc. Ma intreaba de unde sunt. „Romania, aaa, our friends, our brothers, Ceausescu. Welcome, brother !”.

Acestea sunt doar cateva povesti, dar am multe, foarte multe. Odata, o sa vi le spun. Dar, pana atunci, va rog… daca vedeti vreun turist pierdut, spuneti-i doar „How can I help you”. Poate e pierdut, poate cauta ceva. Platiti-i un bilet de autobuz, dati-i un bilet de metrou, impartiti un covrig cu el. Intrebati-l de unde este si spuneti-i „Welcome to Romania”. In mod cert, nu va uita.