Acum 15 ani, ghidul de la Puno, un tip mai hatru de felul sau, statea langa turnurile funerare de la Silustani si ne prezenta lacul Titicaca – „Vedeti voi, gringos, acesta este lacul Titicaca. O parte din el este in Peru, cealalta, in Bolivia. Titi e la noi, in Peru, restul e in Bolivia”. Am ras toti cu lacrimi, dar probabil este o samanta de realitate in faptul ca peruvienii le privesc pe rudele lor boliviene de sus. De data asta, nu am avut un ghid hatru. Era un tip tanar, care semana mult prea tare cu Victor Ponta. Dar, spre deosebire de Ponta, era cult si avea mult bun-simt. Si, intotdeauna, zambitor.
Turistii vin la Puno pentru a pleca pe lacul Titicaca. Este, mai degraba, o destinatie de tranzit, iar cei mai multi dintre cei care bat drumul pana aici nu prea dorm in Puno. E un oras dragut, are o strada principala pietonala cu magazine si restaurante, iar la cele doua capete, doua piete – una cu catedrala, alta cu o biserica. Cam atat, din punct de vedere turistic. In rest, e un oras maricel, are aproape 150.000 de locuitori.
In general, agentiile locale sau orice agentie ofera doua tipuri de tururi – unul de o zi si unul de doua zile. Oricui m-a intrebat i-am spus clar si hotarat: „Nu va duceti pentru o zi, obligatoriu, turul de doua zile”. Pentru ca tura de o zi este intr-o mare viteza si pentru ca insulele de pe Titicaca trebuie vazute in liniste, fara graba, sa le simti, sa le savurezi, sa admiri apusul acela genial de pe insula Taquile, sa te uiti cu gura cascata la bolta cereasca pe o insula neluminata, sa dormi la oameni acasa si sa dansezi pe ritmuri inca (sau nu neaparat) la carciuma din sat. Si evident ca noi ne-am dus pentru doua zile.
Prima oprire a fost la satul de insule plutitoare Uros. Astea s-au schimbat enorm… cred ca erau cateva in 2001, acum sunt cateva zeci si care traiesc doar pentru turism. Am vazut intr-o parte alte cateva insule Uros, probabil ca acelea sunt cele autentice, casa lor… Dar ce sunt insulele Uros? Nu sunt insule naturale, sunt insule… construite de localnici, din stuf! Da, exista si asa ceva.
Istoria spune ca atunci cand triburile razboinice de aymara au ajuns prin zona, localnicii, care nu puteau sa le faca fata, au hotarat sa se refugieze pe lac. Localnicii, numiti uros, stiau cum sa construiasca barci din trestia abundenta de pe lac, cuceritorii, nu… Asa ca urosii si-au incarcat avutul, copiii, totul, si au purces in mijlocul lacului… Unde s-au apucat sa construiasca insule din stuf. Au locuit acolo cateva secole, au scapat, nederanjati, si de spanioli, pana cand a inceput sa apara turismul de masa… Incet, incet, urosii si-au deschis insulele vizitatorilor si, astazi, au construit aproape un parc turistic… evident, din stuf. Pe fiecare insula, localnicele, imbracate in costume traditionale, ne fac voioase cu mana, canta, in fine, sunt ca niste sirene care sa atraga turistii si banii lor… Dar ne lasam pe mana ghidului nostru, care trage la o insula dominata de un imens mirador sub forma de peste. Arata intr-un mare fel.
Sarim pe mal, trecem pe sub un adevarat arc de triumf si suntem intampinati de locuitori. Sunt o familie, iar starostele insulei ne va face o demonstratie practica despre cum se construieste o insula. Ca doar el a construit-o pe cea pe care am coborat… Si, intr-adevar, asta e tehnica, stuf peste stuf si refresarea ei continua. Apoi, urmeaza perioada la liber… evident, ma urc in peste pentru o panorama de nota 10 a intregii zone, apoi ne imbracam in straie locale pentru poze… Pare copilaresc, dar chiar e haios… si desi urosii s-au transformat intr-o atractie turistica, chiar e fain aici… Si, intr-adevar, chiar aici si dorm, le-am facut o tura prin colibe… tot de stuf, desigur.
Dupa ce trecem prin centrul satului, o pornim vijelios spre insula Amantani, unde vom petrece noaptea. Amantani este o insula „adevarata”, naturala din piatra, pe care locuiesc circa 4.000 de quechua. In turul de doua zile, aici se doarme, in general. Aici vom dormi si acum. Amantani nu este chiar aproape, mergi cam vreo doua ore, doua ore si ceva, dar croaziera pe lac este minunata… mai ales ca e soare si cerul pare asa de aproape… suntem la 4.000 de metri altitudine.
In fine, am ajuns la Amantani. Wow!, ce s-a schimbat insula asta in 15 ani. Desi vreau sa savurez prezentul, nu pot sa nu fac comparatii cu prima mea vizita pe insula. Acum 15 ani, nu existau decat niste poteci de pamant batatorit, acum peste tot sunt alei pavate frumos, acum 15 ani nu exista niciun bec pe insula, acum vad si iluminat public… Ma voi linisti mai incolo cand voi afla ca, da, s-a bagat curent electric pe insula, dar, pentru ca era prea scump, au renuntat la el, iar multi au acum generatoare si nu mai este intunericul-bezna de atunci…
In fine, nu conteaza. Ca si acum 15 ani, am fost intampinati de gazdele noastre cu niste cearsafuri mari, in care au strans toate bagajele (ne-am luat totusi bagaje mici, de o noapte) si le-au pus in spate… La 4.000 de metri nu e usor sa urci, chiar si cu un rucsac mic in spate. Iar cand ma uit la oamenii astia care fug pe alei in urcare cu mai bine de 15 – 20 de kile in spate… iar noi gafaim in spatele lor!… Urc in ritm lejer. Insula s-a schimbat enorm… Toti si-au construit case frumoase, au aparut indicatoare, dar continua sa fie liniste, linistea aceea de la tara unde nimic nu se face in viteza si cu stres. In plus, oriunde te uiti, vezi lac, flori, verde, terase bine aranjate… oamenii astia continua sa faca si agricultura, nu numai turism. Intr-un final, ajungem aproape in partea de sus a satului… vom dormi intr-un soi de pensiune. Acum 15 ani, se dormea la oameni acasa. Se mai doarme si acum, dar unii mai muncitori si antreprenori au construit case mai mari pentru turisti. La fel si cuplul la care stam. De fapt, cei care ne-au asteptat in port si ne-au carat cu spatele lor bagajele pana la pensiune sunt, de fapt, proprietarii… au si restaurant, si doua cladiri cu camere spatioase, au chiar si un bec chior de folosit noaptea, alimentat de la baterii auto! Intotdeauna, cand nu ai bani, improvizezi cu ce ai.
Dupa masa, un pic de odihna (sau de dat o raita prin sat) si incepem sa urcam spre templul lui Pachamama din varful insulei, inarmati cu frontale si lanterne pentru apus de soare. Se pare ca sunt doua ruine de temple stravechi pe varfurile insulei. Ghidul imi spune ca unul ii e dedicat lui Pachamama, zeita-pamantului, si celalalt, lui Pachatata. Ma rog, n-am auzit de Pachatata, dar poate o exista si un Pachatata. Cel putin aici, in Amantani, zeita-Pamant are si un zeu-Pamant. Dar alegem sa mergem la Pachamama… si, incet, incet, unii mai repede, altii mai incet, mai intai pe o alee asfaltata, apoi sarind peste niste terase ca drumul este inca in constructie, ajungem in varf… Doamne, ce priveliste… de jur-imprejur, insula Amantani cu case si terase, in departare, alte cateva insule (inclusiv Taquile), siluetele maiestuoase ale muntilor din Cordiliera Real, probabil, si culorile fantastice de la 4.000 de metri altitudine… Un apus de neuitat.
Coboram inapoi acasa, la pensiune, pentru ca it’s fiesta time… si acum 15 ani, mergeam la carciuma din sat, unde veneau inclusiv localnici si se puneau pe o hora indracita in ritmurile de El Condor Pasa. Intre timp, lucrurile au evoluat… Toti strainii care merg la hora se imbraca in haine locale puse la dispozitie de gazdele noastre. Foarte tare! Asa ca dupa ce ne-am imbracat toti, baieti si fete, in straie de quechua, cu frontalele pe cap, am plecat spre o sala de petrecere langa terenul de baschet al uneia dintre scoli… Ce s-a dezvoltat insula asta!
Acum 15 ani, totul parea ceva spontan, facut pe loc, acum inteleg ca exista o planificare riguroasa in fiecare dintre cele sapte sau opt „sate” ale insulei, in fiecare noapte e o fiesta… O orchestra de pusti canta cu foc, sunt parca mai putini localnici, dar strainii imbracati in haine traditionale locale sunt mai mult decat haiosi. Iar berea curge… cum sa nu te simti bine? Putem raporta insa cu mandrie ca reprezentativa Romaniei pe lacul Titicaca a invins – a inchis discoteca din sat. La 10 seara!
A doua zi dimineata, m-au trezit un soare absolut superb si o priveliste spre lac de vis. Doamne, frumoasa este insula asta! Am iesit pe terasa, am tras zdravan aer in piept (e nevoie de ceva mai mult aer cand esti la 4.000 de metri) si, dupa pozele de rigoare, am coborat la micul dejun. Fara graba, am adus rucsacurile pentru a fi carate din nou de gazdele noastre inapoi la vas si am plecat, incet-incet, spre lac. Ne-am oprit si in piata centrala, o piata centrala tipica – cu biserica, magazine si statuia unui lider incas, si apoi ne-am luat la revedere… Sper ca este intr-adevar un „la revedere”, ca voi reveni candva aici, pe Amantani.
Dupa o ora de mers pe lacul Titicaca, ajungem la cea de-a doua insula, Taquile. Inca de la sosire, suntem asteptati de o mostra tipica de cultura precolumbiana. Sefii locali au hotarat sa amenajeze ca lumea portul si toate familiile de pe insula au trimis voluntari. Asa s-au construit si Machu Picchu, si Cuzco, intr-o vreme in care nu existau bani, iar constructorii erau platiti in hrana… Si s-au construit o infrastructura de drumuri fara egal in America Latina, terase agricole care sa hraneasca un imperiu aflat la 3.000 – 4.000 de metri altitudine si orase ametitoare care inca incanta vizitatorii…
In Taquile nu sunt cine stie ce obiective turistice. Ca si la Amantani, e o insula incredibil de pitoreasca, cu munti, cu flori, cu albastrul dur al lacului Titicaca, cu muntii albi din departare… Si foarte mult aer pur… Adica, ce ne trebuie noua, tuturor. Ne-am plimbat de-a lungul insulei, apoi am ajuns in piata centrala, unde erau stransi mai multi localnici. Insula este faimoasa prin faptul ca barbatii de aici tricoteaza de zor… se plimba cu andrelele in mana, stau la o vorba tricotand ceva. In plus, poarta cu naturalete portul lor traditional, cu caciulite lungi si ciucuri care releva daca sunt casatoriti sau nu, daca sunt in cautare sau nu… dar la o populatie de 3.000 si ceva de suflete, se cam stie fiecare cu fiecare si cine va fi aleasa cui. Dar si asa, exista un cod serios de imbracaminte atat pentru femei, cat si pentru barbati, pentru ca toata lumea sa le stie starea civila.
Daca, in Amantani, au proliferat pensiunile, in Taquile au rasarit numeroase restaurante. Asta, pentru ca, in general, turistii dorm in Amantani si doar fac un tur prin Taquile, unde au doar de mancat. Ghidul nostru ne-a dus la un restaurant cu o panorama excelenta, iar masa a fost… evident, doar suntem pe o insula in mijlocul unui lac, pe baza de peste!
Si cu asta, s-a terminat tura aceasta pe Titicaca. A fost cum am sperat. Am avut o bolta cereasca superba, cu miliarde de stele, am dansat la discoteca din sat, am avut un apus de soare de neuitat si ne-am plimbat pe niste insule de o frumusete rara. E drept, status quo-ul de secole s-a schimbat in mai putin de doua decenii, dar, si asa, experienta de pe Titicaca continua sa fie minunata. Si merita traita cu varf si indesat.
A urmat lungul drum spre Puno. Vreo trei ore. Am revazut de departe si Amantani, cu cele doua varfuri ale sale – Pachamama si Pachatata, am strabatut din nou padurea de stuf, am trecut pe langa satul de urosi, parasit de turisti (se apropia seara), desi pe drum ne-am intersectat cu un vas care, probabil, executa ultimul tur al zilei, de vreo ora sau doua doar pe Uros. Dar, cum ziceam, daca tot ajungi aici, este mare pacat sa nu stai un pic si sa te bucuri de frumusetea locului, de atmosfera si de traditiile celor de aici… care continua sa supravietuiasca.
In Puno, au urmat ultimele cumparaturi si cina… de data asta, fara porcusor de Guineea. Urma o zi lunga, timp in care mergeam pana la Cuzco, cam toata ziua. Era una dintre ultimele zile in care eram toti impreuna. Din cei 15 membri ai nostri, 3 plecau pe Inca Trail, iar restul urma sa exploram Valea Sacra a Incasilor, cu urme ale acestui imperiu incredibil care a fost distrus, iata, de o mana de oameni. Dar despre Valea Sacra, in episodul urmator.
Imagini Titicaca
Portul din Puno
Puno… un spectacol
Si am pornit pe Titicaca
Ajungem la insulele plutitoare Uros
Croaziera pe Titicaca 😉
Comitetul de primire
Si seful insulei ne arata cum a construit insula acum vreo 10 ani
Si finalul !
Moda de iarna – vara pe Titicaca
Si e haios sa te imbraci in haine traditionale
La pestele de mare …
Artizanat de Titicaca
Asa arata satul de stuf de sus
La drum, deci
Sailing pe Titicaca
Aici se afla centrul satului 🙂
Dai un peso, iei o stampila in pasaport 🙂
La drum !
Ne apropiem de Amantani… Doamne, ce s-a schimbat satul !
Tanti ne strange bagajele
Si pleaca cu ele in spate
S-au pietruit strazile…
S-au construit cladiri mari
S-au pus indicatoare
Flori la 4000 metri
Asta e pensiunea noastra
Avem chiar si incalzitor… Modernism pe Titicaca
Asta a fost camera mea
cu priveliste panoramica 🙂
Spre apus
Spectacolul solar se apropie
Portile incase
Oh, da, oh, da
Ne-am intolit de party… pardon, de fiesta 🙂
care s-a declansat in caminul cultural 🙂
Trupa de Amantani
Buna dimineata, Titicaca !
Sa ne pozam dara si pe zi 🙂
Piata Centrala din Amantani
Liderii Inca au devenit eroi ai Perului
La revedere, Amantani. Sper sa ne revedem candva
Ne apropiem de Taquile, cealalta insula principala de pe lacul Titicaca
Munca voluntara la constructia portului
Avem de platit intrarea
Un drum superb, o insula pitoreasca
Si pe Taquile sunt flori frumoase
Suntem in mijlocul unui lac… normal sa mancam peste 🙂
Nu seamana cu Victor Ponta ? Eu zic ca da. Doar ca ghidul nostru era mai cult si cu bun simt
Vine mancareaaa (baiatul asta era necasatorit, judecand dupa toale)
Drumul spre centru
Ceremonie patriotica pe Taquile… comemorarea unor eroi care au murit in razboiul cu Chile
Plecam desi si de pe Taquile
Am plecat de pe Taquile. Urmeaza vreo 3 ore pe Titicaca
Ce de stuf… sa tot construiesti la insule 🙂
Seara la Puno
