Acum cateva zile, am survolat Afganistanul in drumul meu spre casa. Cursa KLM Bangkok – Amsterdam a decolat inainte de pranz din capitala thailandeza si am prins o dupa-amiaza superba, extrem de limpede, si am putut sa ma lamuresc cu privire la geografia Asiei Centrale. Am vazut clar cum se termina sesul subcontinentului indian, cum apare primul val de munti (inclusiv zona celebrului pas Khyber) si apoi inca un sir de munti pentru ca, in fine, dupa ce am survolat Kabulul, sa descopar imensul Hindukush… pe fundal se vedea Pamirul tajik, in fine, am vazut si celebrul pod care leaga Afganistanul de Uzbekistan pe care s-au revarsat tancurile sovietice in 1979 (si pe unde s-au retras cu coada intre picioare, un deceniu mai tarziu) si apoi am ajuns in Uzbekistan. Am survolat Samarkandul si m-a prins noaptea din urma asupra ramasitelor Marii Aral. Da, am vazut Afganistanul de sus, dar nu l-am vazut de la fata locului, este una dintre tarile in care trebuie sa ajung, odata si odata … la Mazar-e-Sharif, la Kabul, la Balkh sau Bamiyan. Ei bine, au mai fost calatori romani in Afganistan, unul dintre ei (putini, de altfel), fiind Antal Musan, care mi-a trimis un adevarat jurnal de calatorie prin Afganistan si nu numai. Dar in primul episod incepem cu odiseea vizei afgane si calatoria prin Uzbekistan in vremuri de alegeri.
Draga Imperatore,
Am observat pe o harta publicata de tine recent ca nu ai fost intr-o tara „foarte” populara din punct de vedere turstic, in care am fost recent, in cadrul unei excursii pe Drumul Matasii. Cum si tu, dar si cititorii tai sunteti dornici sa „vizitati” aceasta tara, care este totalmente opusul tarii vizitate zilele astea de tine (Palau), cred ca o sa fie o adevarata placere sa citesti un jurnal de calatorie. Asa ca, „la cererea ascultatorilor”, transmitem in direct din Afganistan.
Ma intreaba, cu siguranta, multa lume ce m-a facut sa aleg aceasta destinatie turistica populara, un adevarat magnet de turisti. Raspunsul e simplu: e un oras care face parte din ruta clasica a Drumului Matasii, plus ca am banuieli legitime, ca si o sursa de inspiratie pentru mine, acum 195 de ani a trecut pe aici (Korosi Csoma Sandor, Molla Iskender Choma). Cum zilele astea e imposibil sa calatoresc pe ruta facuta de acesta acum 200 de ani (el a calatorit si prin Alep, si prin Bagdad, orase mai pasnice pe atunci), visul meu din copilarie, am preferat sa merg prin orase care sunt pe Drumul Matasii. Pentru cine nu cunoaste povestea „romanului” Molla Iskender, ii recomand ca la prima vizita in statiunea Covasna sa treaca si pe la liceul care ii poarta numele. Alte motive de a vizita Afganistanul? Sunt multi soldati, reprezentanti ai presei. Iar unii prefera sa mearga prin muntii Pamir prin Tadjikistan, mai precis in Tinutul Autonom Badakshanul de Munte (pentru mine suna pleonastic, intrucat shan deja inseamna munte, in chineza), pentru care e nevoie de viza (permis) special, GBAO permit, unde drumul merge fix langa raul care desparte cele doua tari si cum langa rau, pe partea cealalta, sunt sate, pur si simplu stai in masina si te uiti la viata cotidiana din Afganistan, ba, mai mult, poti trece granita peste un pod, daca e targ, in Afganistan, lasand pasaportul la granicerul tadjik. Am intalnit o fata (!) care a facut acest tur chiar recent.
Dar sa incepem cu inceputul: pentru Afganistan, toata lumea are nevoie de viza. Absolut toata lumea, in afara de cei nascuti pe teritoriul tarii sau de cei care au parinti care erau cetateni afgani.
Fac sapaturi si aflu vesti bune: romanii sunt invitati sa pofteasca in Polonia pentru viza. Cum eu calatoresc cu pasaport emis la Budapesta, caut adresa ambasadei de la Budapesta si aflu ca aceasta ambasada s-a inchis subit si parsiv in septembrie 2015, lasand toti refugiatii cu ochii in soare, obligandu-i sa mearga pana la Viena pentru a obtine niste adeverinte necesare sustinerii cererii de azil. Lovitura grea pentru guvernul de la Budapesta, intrucat refugiatii venind din Siria au printre ei un numar mare de afghani. Cum asa? Pai soldatii hazara care se lupta impotriva dictatorului de la Damasc, adusi cu sprijinul iranienilor in Siria, fug si ei din calea razboiului, catre Vest.
Asa ca dintre Viena si Varsovia am ales orasul Frunze, pentru a obtine viza pentru Afganistan. Procesul a fost relativ simplu, pentru cei interesati recomand articolul foarte bine documentat al nord-irlandezului, cu singura mentiune ca eu am ajuns la ora 9 dimineata, dar am fost rugat sa revin pe la ora 11. Nici eu nu am fost lasat sa intru pe poarta, am fost mereu primit pe trotuar si am facut in total cinci drumuri la ambasada, dar nu detaliez, a fost similar cu Blair. La primirea pasaportului cu viza (a doua zi la pranz, cum mi-a comunicat la preluarea actelor Alisher), imi pune in mana una dintre cele mai scumpe vize (120$, cu taxa de urgenta) si imi da cateva sfaturi de calatorie: Sa nu merg in Herat si in Kandahar, ca nu e safe, si nici pe ruta Kabul-Islamabad. In rest e ok, insa in Kabul situatia e uneori foarte schimbatoare si sa urmaresc stirile. Dar daca vreau sa stau mai mult de 30 de zile, sa ma prezint in Kabul la minister, unde mi se poate prelungi viza pentru inca 30 de zile. Ma asigura ca provincia Balkh, orasul Mazari, este cat se poate de safe. Nici nu primesc bine viza si explodeaza o bomba la consulatul Germaniei in Mazari. Asta, ca sa va dati seama ce inseamna „safe” pentru Afganistan… au murit 34 de afgani nevinovati si 130 au fost raniti, iar ferestrele pe o raza de 2 km au fost sparte, explozia fiind resimtita in tot orasul. Cine a fost in spatele atentatorilor? Nu se stie, imi spune gazda din Afganistan. Insa in presa se pune atacul pe seama talibanilor, care s-au razbunat pentru interventia armatei germane din Kunduz, un oras la circa 60 km de Mazari si pe care, in septembrie 2015, l-au ocupat impuscand pe strada tot ce misca, femei, copii, oricine era pe drum a fost impuscat cu mitraliera prin Kunduz de catre talibani…
Aici era consulatul Germaniei din Mazari, orasul cel mai safe din Afganistan…
Dupa ce am primit viza, a venit surpriza, intrucat ma prezint in Alma Ata la ambasada Uzbekistanului pentru viza si aflu ca, dupa ce am platit taxa pentru viza cu patru intrari, desi aplicasem pentru viza cu trei intrari, mi s-a dat doar viza cu doua intrari in Uzbekistan si pe o perioada mai scurta (voiam o luna, ca sa pot merge in Tadjikistan, Afganistan si de acolo sa ies inspre Turkmenistan), intrucat erau alegeri prezidentiale in Uzbekistan pe 4 decembrie si acestia nu voiau sa aiba straini care sa interfereze cu alegerile. Unii spuneau ca poate ar fi avut loc incidente/proteste si ca nu ar fi fost safe, altii, ca nu voiau sa aiba observatori la alegerile castigate cu 88% de fostul prim-ministru… In fine, am fost nevoit sa imi reconfigurez toata ruta din cauza vizei cu doua intrari. Consulul a fost foarte de treaba, mi-a oferit sa inregistreze o aplicatie pentru o noua viza pe care sa o obtin la Dushanbe, dar pana la urma nu am mai aplicat pentru inca o viza in Dushanbe, aflati mai jos de ce.
Deci inca nici macar nu am ajuns in Afganistan si a tot trebuit sa reconfigurez rutele, si asta inca nu e nici prima si nici ultima schimbare de ruta din cauza Afganistanului.
Sar peste mirificul Uzbekistan si peste republica celor cu caciula neagra (Karakalpakstan), unde am facut 4000 km de drum cu un cost total de 70 $.
Pentru unii ciuma, pentru altii muma: omul care a ucis 5% din populatia pamantului este eroul national al Uzbekistanului.
Frontul rece care a adus prima ninsoare prin Romania pe 12 noiembrie ma tot urmarea de la Moynoq/Nukus, ca in Samarkand sa se lase cu ninsoare puternica. Din Samarkand, capitala celui mai mare serial killer din istoria omenirii, imi explica doamna de la hotelul la care m-am cazat imediat langa piata din Reghiston, acum din cauza zapezii nu se poate iesi cu masina, cel mai bine e sa merg cu trenul. Imi si spune sa imi cumpar bilet la statia Sariosiyu. Ma duc la gara si aflu ca nu au locuri zilele astea nici pentru Termez, nici pentru Sariosiyu. Dupa ce mai vizitez Samarkandul inzapezit, ma intorc la hotel si a doua zi plec catre statia de autobuz pentru Termez. Statia e pe centura Samarkandului si pentru 2 $ merg acolo cu un taxi. Sunt vreo patru masini care asteapta pasageri spre Termez, dar cum ma vad strain si cu bani (e prima oara cand mi se cere un pret umflat cam de sapte ori fata de pretul localnicilor in Uzbekistan, desi facusem cca 3.000 km pana la acest moment numai in Uzbekistan), imi cere 100 de dolari! Pretul normal ar fi fost 60.000 – 80.000 de som, care la cursul de schimb la negru inseamna in jur de 8,5 – 11,5 $. As fi acceptat si 100.000 de som, dar ei tot insistau pe suta de dolari, unii cerand chiar si 200 $. Asa ca imi reconfigurez ruta, vad pe harta ca se poate trece inspre Tadjikistan pe o ruta foarte apropiata. Stau vreo doua ore la autostop in directia respectiva, pana dau de un om bun, care imi explica faptul ca granita aceea e inchisa de noua ani. Eu credeam ca de noua luni, intreb: din februarie? Nu, din 2007! Si nu apare nicaieri pe net aceasta informatie, mai rau, harta mea de la Nokia, actualizata la zi, imi arata vioi ruta si ca fac 35 de minute pana la granita, cam o ora pana la Pendjikentul istoric. Asa ca imi reconfigurez din nou ruta: ma duc la Qarshi. Aveam viza pentru Uzbekistan de 17 zile pe terminate, trebuia sa imi gasesc o solutie ca sa imi continui ruta, de aceea imi tot faceam calcule si rute… Ajung pe centura ocolitoare a Samarkandului la intersectia spre Qarshi si… surpriza: vineri dupa-masa fiind, era plin de calatori asteptand sa fie transportati cumva acasa. In jur de 80 de oameni asteptau. Stau cateva ore bune, pana inteleg cum functioneaza treaba, si gasesc o masina care sa ma duca in Qarshi, un oras despre care nu stiam nimic, decat ca e un nod unde se intalnesc drumurile venind de la Termez cu drumul spre Buhara si cu drumul spre Samarkand. Nu aveam nici adresa de cazare, nimic, in afara de harta proaspat injurata. Era un tip care tragea sforile prin acea intersectie cu parcare, denumita pompos „autogara”, si care colecta taxa (1.000 som per masina, parca) de la fiecare autoturism care oprea si lua pasageri. El ma baga intr-o masina care nu cerea chiar asa de mult si care cu 25.000 de som ma duce in autogara din centrul orasului Qarshi. Aici as mentiona ca transcrierile prin Uzbekistan si Afganistan nu sunt complet standardizate, uzbecii foloseau pana recent literele chirilice, iar afganii si uzbecii dinaintea URSS-ului, alfabetul semitic al arabilor, asa ca vad tot felul de perle si de transcrieri. Uneori, Qarshi apare si Karshi. In alfabetul arabesc pentru G, H, K sunt vreo opt litere, care se transcriu gen: G, GH, H, KH, K, Q, „H-mouet” = ayn. De altfel, Piata Registon se pronunta Reghistan, alta sursa de confuzie, ceva similar cu pronuntia data de romani pentru cuvintele din limba maghiara, unde a se confunda cu o, iar GI se pronunta GHI.
Intrucat de doua zile tot ningea (mai ales noaptea), drumul era binisor inzapezit si astia pe acolo nu au auzit de cauciucuri de iarna, unii mai montau lanturi. Am vazut pana la Karshi, cam 150 km, in total, sapte masini in decor, vreo trei au dansat in fata noastra, facand un balet superb, pana au luat-o pe aratura. Drumul a fost drept, Uzbekistanul avand monopol asupra campiilor din zona, alungand toate natiile din jur prin munti. Tadjicii inca au pretentii teritoriale asupra Samarkandului, dupa 600 de ani de istorie bulversata. Nationalismul crescand puternic dupa destramarea URSS-ului, tarile infratite din Asia Centrala sunt sursa permanenta a unor conflicte, granitele fiind deschise si inchise intre ele in functie de situatia politica pentru moment. Alegerile prezidentiale, in mod paradoxal, au pus in fruntea Uzbekistanului un presedinte nou (dupa 25 de ani, Karimov a decedat recent), care este sprijinit de rusi, insa care este etnic tadjik, o sursa de pace cu vecinii pentru urmatorii 25 de ani, intrucat si populatia din nordul Afganistanului vorbeste o limba inrudita cu farsi/tadjik, numita „Dari”. Asadar, pacea s-a asternut peste zapada.
Am ajuns cu bine in Qarshi, insa eram destul de derutat, m-am tot invartit prin centru pana cand cineva mi-a aratat drumul spre gara care nu era marcata pe harta mea si unde, surpriza, aveau loc la trenul din noaptea aceea spre Termez, orasul cunoscut mai mult pentru baza militara americana de unde se conduc incursiunile armate spre Afganistanul involburat. Nu mai conta ca aveau bilet doar la „kupe liuks”, am achitat echivalentul a 16 $ (platiti in som!!!, ca plata cu cardul sau dolari cash o calculeaza la rata oficiala!) si m-am dus sa mananc ceva in zona garii, ca trenul venea de-abia pe la ora 1:35. Trece cumva timpul in gara bine incalzita si urc in tren. O doamna tocmai imi elibereaza locul, coborand la Qarshi (nu aveau, asadar, locuri la Samarkand, ca erau calatori care rezervasera deja locuri pana la Qarshi, am facut bine ca am venit pana aici). Ma miram de ce oare face atat de mult trenul pe o distanta de 230 km inlinie dreapta, insa GPS-ul imi arata la sapte dimineata ca suntem in Denau (realizez ca ruta initiala era facuta spre Dushanbe – cu granita de pe calea ferata acum inchisa – si abia mai tarziu au facut calea ferata spre sud, spre Afganistan). Dimineata, ma trezesc si aflu ca am un coleg de kupe strain, un turc, Jamal (cum aflu la sfarsit numele lui). Jamal este un intreprinzator turc, stabilit cu viza „biznies” la Tashkent si care merge tot la Mazari. Vorbeste fluent limba uzbeka (inrudita cu limba turca), asa ca am zis sa mergem impreuna. Ajungem mult mai repede in Termez decat ma asteptam (aveam informatia ca ajungem la 1 pm, dar am ajuns pe la 9:45) si suntem asaltati in gara de taximetristi. Jamal negociaza cu Rustam, un sofer de taxi, care ne duce prin oras pana la granita. La granita coboram si achitam 10.000 de som de persoana (1,5 $) pentru un drum de aproape o ora, ca Jamal a intrat si la piata, sa schimbe bani. Cand coboram, ii cer numarul de telefon al lui Rustam, ca inca nu stiu pe ce ruta merg in Tadjikistan si just-in-case… La granita trebuie sa luam un autobuz special pana la punctul de control, inca 5.000, pentru ca la coborare Jamal sa afle ca acel autobuz se putea lua si din oras la acelasi pret, dar nu stia, pesemne, nici el de autobuzul alb si modern care deserveste punctul de trecere. La granita e controlul vamal, unde m-au luat efectiv la puricat, in Uzbekistan se declara toti banii cash pana la ultimul cent atat la intrare, cat si la iesire, plus ca se face o verificare completa, amanuntita a bagajului, inclusiv a buzunarelor.
Jamal vine dupa mine la control, mai trag un pic cu urechea si observ cum pe ecranul scannerului apare un cerc rosu si relieful unui pistol… Vamesul de la pasapoarte imi ia colectia de rezervari de la hotel, biletele de tren de noapte nu il intereseaza, nu prea studiaza daca am pentru toate noptile (evident ca aveam!) si imi da inapoi o fituica de inregistrare nestampilata de la Buhara, fara sa faca caz pentru asta. Trec pe jos Podul Prieteniei, dupa ce obtin stampila de iesire. Mi se mai cere in doua locuri pasaportul, sa vada ca am facut formalitatile de iesire.
Granita dintre Uzbekistan si Afganistan se trece pe jos, e un pod modern, alb, denumit Podul Prieteniei, pe care circula si trenuri, si masini, iar turistii ca mine trec pe jos cei circa 3 km dintre punctele de control.
In partea cealalta, sunt niste baraci si cineva imi face semn sa intru pe o usa. Privind zapada, imi dau seama ca a mai fost un singur pasager inaintea mea in ziua respectiva, desi se facuse deja ora pranzului. Destul de derutant faptul ca vin pe ruta nord-sud si ceasul se da inapoi cu o jumatate de ora, desi o parte insemnata a Afganistanului e mai la est fata de Uzbekistan. Intru in camera inghesuita, dau cu capul in rackul de servere, ma asez pe un scaun inghesuit intre masa si perete, ca sa mi se faca poza si sa imi ia amprentele. Trec repede de vama, unde nu prea sunt studiat, si ies intr-o alta lume: intrarea in punctul vamal e blindata, pentru pasageri e o carare intre saci de nisip asezati strategic pentru a nu se imbulzi prea tare, desi au trecut vreo 20 de minute pana a venit urmatorul, Jamal, care imi dadea sfaturi cum sa ma descurc prin Afganistan: sa ma uit la sofer, sa nu urc in masina oricarui prapadit, sa il examinez, sa fie un om cat de cat serios, dar totusi ii sclipesc ochii de fericire cand ma intreaba daca nu cumva vreau sa fiu musafirul lui. Am auzit de la tine, Cezar, povesti despre legendara ospitalitate musulmana, asa ca am zis ca as putea sa incerc. Mai ales ca planurile mele erau tare incurcate, in acel moment nu stiam inca pe ce ruta sa merg, ca as fi vrut sa merg in Tadjikistan, unde aveam deja e-visa aranjata, plus ca puteam sa ma intorc cel tarziu pana a doua zi in Uzbekistan si sa merg pe acolo in Tadjikistan, desi as fi preferat sa stau mai mult in Afganistan, sa pot intelege mai bine aceasta tara cu reputatia destul de sifonata.
Peste tot, garduri cu sarma ghimpata, bariere si pozele conducatorilor provinciali locali.
