Îmi plac munții, dar, în mod cert, nu sunt un montaniard. Îmi place să mă cațăr, pe vremuri am mai fost ici și colo prin munții României, dar în mod cert am un respect enorm pentru cei care își întrec limitele și cuceresc vârfuri. Nu contează dacă e Everest sau Omu, orice vârf este o izbândă, un motiv să te simți că ai realizat ceva. Fiind unul dintre vârfurile iconice, la Kilimanjaro mulți visează. Și cum nu am ajuns să-l urc (never say never), am primit acest text (îl livrez în două părți) de la Alexandra Siru, care a urcat pe Kilimanjaro cu ajutorul lui Radu de la Extreme Travel, o agenție care are curajul să-ți urce clienții pe toate vârfurile Planetei (și Radu are în palmares sute de vârfuri de pe toate continentele), dar și tururi în destinații d-alea „grele” (precum Etiopia, Patagonia, Cuba, Chile). Spor la citit și poate vă vine vreo idee să urcați și voi pe Kili… înainte de a se topi zăpezile. Alexandra, ai legătura !

Prima dată am ajuns pe munte, la Babele, la 17 ani într-o excursie cu școala. Am urcat cu telecabina. A doua zi, un coleg temerar a propus un traseu, firește fără aprobarea profilor. Și așa am „făcut” jepii mici la vale că la deal nu am mai putut și am luat iar telecabina. Nu știu cum m-a prins microbul însă știu că au trecut 20 de ani și încă sunt „virusata”. Facultatea am făcut-o în Bucegi, până acolo aveam bani de tren. Apoi, mai târziu, am descoperit încet încet Ciucasul, Piatra Craiului, Făgărașul, Piatra Mare, Postavarul. Mai am multă treabă prin Carpati, cel puțin încă 20 de ani.

Kilimanjaro a fost un vis, nu o dorință conștientă, ci chiar un vis de noapte. Un vârf conic, foarte înalt, acoperit de zăpadă și înconjurat de mare alpină. Primul gând în dimineața visului a fost la Fuji, dar apoi am uitat și visul, și pe Fuji, până într-o zi de decembrie 2016, la o oră foarte matinală, când, plecând la munte, un amic de tură îmi spune că merge pe Kilimanjaro cu cei de la Extreme Travel. Mi-a plăcut ideea, dar la mine totul trebuia planificat (lucru care s-a schimbat semnificativ odată cu experiența tanzaniană), așa că, deși nu am zis „da” din prima (nici nu se face pentru o doamnă J), ceva m-a făcut să mă hotărăsc chiar înainte de a ajunge la Brașov. Am făcut-o fără să știu ce presupune ca antrenament și echipament (total nefiresc pentru mine), iar la câteva zile am făcut legătura cu visul, am început să caut imagini și am simțit că am luat decizia bună. Era vârful visat! De aici… experiența, pentru mine, a căpătat dimensiuni fantastice; în mai puțin de două luni urma să urc pe „acoperișul Africii”, complet ireal pentru mine, întrucât nu m-am îndepărtat de Carpați nicio secundă. Despre emoțiile și neliniștile care au precedat plecarea nici nu are rost să vorbesc, s-au dizolvat ca prin farmec odată cu intrarea pe poarta Machame.

Kilimanjaro, cu al său Uhuru Peak, este cea mai bună modalitate să imersezi în propriul eu și să devii sincer cu tine. Uhuru Peak sau „torța libertății”(simbolul independenței Tanzaniei) îți luminează calea către libertatea interioară. Excursia pe muntele vulcanic solitar Kilimanjaro poate fi trăită din două perspective: cea a turistului care caută locuri frumoase și se poate bucura de ele ca de orice lucru nou și frumos și cea a omului avid de a se cunoaște și care, atunci când străbate potecile acestui masiv solitar, îl lasă să îi pătrundă în suflet și să-l alchimizeze. În ambele variante, și turistul obișnuit, și cel avid de cunoaștere, când ies din parcul național Kilimanjaro, după șase zile pe poarta Mweka, nu mai sunt aceiași care au intrat pe poarta Machame.

Acest munte care a generat o mulțime de legende și a primit, de-a lungul timpului, numeroase denumiri (muntele greu de atins, muntele alb, muntele luminii), dacă îl lași, îți modifică profunzimea ființei. Te învăluie blând, treptat și, acolo unde găsește o cale de acces, pătrunde, aducând cu el un nou sens, un nou mod de a te vedea și, astfel, de a vedea lumea. Dacă nu îi deschizi sufletul, nu te sâcâie cu nimic, te tolerează, nu-ți dă nimic din ce nu ești pregătit să primești, dar oricum ești mai bogat decât atunci când ai intrat prin simplul fapt că i-ai străbătut, timp de șase zile, cele câteva zeci de kilometri de poteci. Kilimanjaro, acest colos solitar, care primește pe oricine (în sensul că este singurul dintre cele șapte cele mai înalte vârfuri ale lumii accesibil aproape oricui), îi transformă doar pe cei care sunt dispuși să-l primească în suflet.

Ziua 1 începe cu emoții și cu întârzieri, pentru că ni s-au pierdut bagajele la escala dintre Nairobi și Kilimanjaro. Totul pare „pole pole” (încet, încet) în Tanzania și, orice s-ar întâmpla, tanzanianul zice: „Hakuna matata” (nu e nicio problemă, nu-ți face griji!). Încrederea că, indiferent ce s-ar întâmpla, totul va fi bine, a fost cea mai valoroasă lecție a excursiei. Lecția îmi va fi repetată (că, deh!, sunt blondă!) în noaptea vârfului, când frigul, oboseala și lipsa de oxigen mă făceau să cred că nu voi reuși. Tanzanienii știu ce vorbesc! Bagajele au sosit în ziua plecării în tură, firește, cu „pole pole” de rigoare. Aici încep să înțeleg ce bine este organizat totul pentru noi și cât de mult contează organizarea pentru buna desfășurare a excursiei. Am fost luați de la hotel, duși să ne ridicăm bagajele, aduși înapoi la hotel să ne schimbăm și apoi duși la intrarea în parc, la poarta Machame, unde ni se dă un prânz delicios și consistent care să ne asigure energia pentru drumul ce-l aveam de parcurs până la prima tabără. Tot aici, încep să aflu și să înțeleg despre importanța porterilor și munca lor grea, fără de care nu cred că ar ajunge prea mulți pe vârf.

În sfârșit, pornim! Am mers lejer aproximativ 4, 5 ore prin pădurea tropicală de la 1.800 m la poarta Machame, până la 2.835 m la tabăra Machame, unde pădurea începe să se rărească, anunțând următoarea formă de vegetație – moorland. Porterii au ajuns înaintea noastră, ne-au aranjat corturile și deja ne pregătesc apa pentru spălat și cină. Ni se iau semnele vitale (oxigenul din sânge și ritmul cardiac) și ni se comunică programul pentru a doua zi. Înțeleg că cei care au organizat s-au gândit la toate și că nu ne va lipsi nimic, poate doar puțin oxigen pe alocuri, care, neputând fi cărat de porteri, va fi suplimentat, la nevoie, prin „pole pole” și „hakuna matata”. Treaba noastră este să ne simțim bine! Prin urmare, ne bucurăm de cină la lumina frontalelor și ne amuzăm făcând haz de „necazul” cu bagajele. Mă simt bucuroasă, în siguranță și fără nicio grijă, iar cerul mă răsfață cu miliarde de stele.

Mulțumesc echipei Extreme Travel pentru organizarea excepțională – contează enorm într-o astfel de aventură. Revin, în episodul următor, cu povestea zilelor de expediție.

Prima zi – ascensiune Kilimanjaro