Ne cuprinde, ne învăluie
Ziua a 2-a ne întâmpină cu o dimineață superbă, soare și cer senin. După ce luăm micul dejun, care cuprinde, așa cum o să constatăm, întotdeauna fructe (mango, ananas, pepene, banane), omletă, clătite, ceai, ne strângem bagajul, ne luăm la revedere de la porteri – care ne vor depăși pe drum – și pornim cu ghizii spre Shira Camp. Ne așteaptă o zi lejeră, cu aproximativ 4 ore de mers către altitudinea de 3.750 m. Cărările nu foarte solicitante, vegetația de tip moorland (ceva arbuști mai mici și flori de tot felul) ne lasă timp și spațiu să admirăm pădurea tropicală, care rămâne sub noi, și să facem fotografii. Gașca este veselă, nu avem nicio grijă și doar ne bucurăm de experiență. Mai învățăm câte un salut în swahili, iar atunci când porterii, acești supraoameni, încep să ne ajungă din urmă, le strigăm în swahili formule de apreciere și respect. Nu-i salutăm doar pe ai noștri, salutăm toți porterii, creându-se astfel o stare generală de bună dispoziție pe traseu (cred că buna lor dispoziție era dată de accentul nostru chinuit în swahili, dar se vedea clar că se bucură și că apreciază eforturile noastre). Începem să ne cunoaștem ghizii, începem să ne cunoaștem, mai bine, între noi și deja știm că ne vom simți excelent. Lăsăm în urmă stresul cu bagajele, atmosfera se relaxează complet, iar bucuria generală este molipsitoare. Tanzanienii ne spun poveștile lor, noi, pe ale noastre. Avem deja sentimentul că vom fi o familie frumoasă, lucru care ne va fi confirmat de momentul emoționant din tabăra Shira. Pe traseu, vegetația se rărește din ce în ce mai mult, anticipând deșertul alpin care ne va însoți permanent până în vârf. Ajungem, ne înregistrăm – așa vom face în fiecare tabără unde vom înnopta – ni se pregătește masa, ne odihnim și plecăm într-o mică tură de aclimatizare spre altitudinea de 4.000 m, trecând și pe la peștera Shira.
Întorși în tabără, ne adunăm în cerc pentru a ni se prezenta echipa, iar noi, la rândul nostru, să ne prezentăm echipei. Nu știam ce va urma și nici nu bănuiam că vom sfârși această prezentare în efortul de a ne stăpâni lacrimile. Ghidul principal ne-a făcut conștienți de importanța fiecărui membru al echipei la buna desfășurare a expediției și apoi ne-a spus că, în aceste zile cât vom sta împreună, nu suntem negri și albi, suntem o familie care va face tot ce trebuie ca expediția să fie un succes. Echipa a întărit afirmațiile ghidului cu cântece tradiționale, în care fiecărui membru al echipe i se ura bun-venit și mult succes în atingerea vârfului. Apoi, noi, emoționați, ne-am exprimat, cum am putut, recunoștința și bucuria. Fiecare membru al echipei tanzaniene a trecut pe la fiecare membru al echipei române și am dat mâna, totul în acordurile cântecelor tradiționale care ne urau succes. După prezentare, noi, românii, am rămas mult timp împărtășindu-ne impresiile puternice și emoțiile momentului. Începem să simțim că, pentru echipa tanzaniană, nu este doar un „job”, ci este și o datorie de onoare să ne conducă, în siguranță, spre vârf. Am fost impresionați, deși puteam înțelege că pentru ei este un job, de felul în care și-l făceau. Chiar ne simțim ocrotiți și sprijiniți, în scopul nostru, ca într-o familie.
Dimineața zilei a 3-a a început cu o surpriză. Este senin și vedem deja o bună parte din destinația finală. Ni s-a arătat acoperișul Africii. Bucuria și nerăbdarea ne copleșesc. Eu am resimțit asta în ritmul total neindicat cu care voi parcurge cei câțiva kilometri până la Lava Tower (4.600 m) și apoi coborârea către tabăra Baranco (3.900 m), nerăbdare soldată cu o durere zdravănă de cap și, așa cum voi constata, în ziua a 4-a, cu edeme în jurul ochilor (mici neplăceri pe seama cărora am făcut mare haz).
Pornim cu aceeași voie bună, dar, de data asta, suntem purtați de o vrajă, dată atât de evenimentele din seara precedentă, cât și de apropierea de vârf. Vorbele ghidului, cântecele și toată efuziunea emoțională ne-au apropiat și mai mult și ne-au deschis inimile. Nu mai exista altceva decât: pole pole, bucurie, veselie și… dorința pătimașă de a atinge acoperișul Africii. Suntem mânați de ceva mai presus de noi, lucru pe care eu îl voi resimți și în noaptea vârfului.
Eu, personal, aveam așa o energie care îmi încingea tălpile bocancilor de nu puteam sta locului, prin urmare, după cum vor spune „niște participanți la trafic”: „Faceți loc, românii sunt pe autostradă!”, am gonit către Lava Tower. Am prins bucătarul din urmă – pe Felipe – și, într-o pauză, am cântat și am dansat, apoi iar am băgat a 5-a. Lava Tower este format, așa cum îi spune și numele, din lavă, acum câteva mii de ani, când Kilimanjaro era un vulcan activ. Deja nu mai există deloc vegetație, peisajul, dacă nu ai zări vârfurile înghețate, te-ar putea duce cu gândul că ești pe Lună.
Deși am trecut de 4.000 m, mă simt perfect, cel puțin aparent, așa că veselia pe mine cât Casa Poporului mă face să mai dansez puțin și în pauza de la Lava Tower. Începem coborârea spre tabăra Barranco, iar peisajul se schimbă ca prin minune. Mi-aduc aminte că stăteam la jumătatea coborârii privind în sus rocile și praful – peisaj lunar –, iar în jos, o cascadă delicată, mici arbuști, iarbă și multe flori. Firește că am poposit la cascadă și mi-am umplut sufletul de frumos și liniște.
Se zărește tabăra Barranco așezată discret între stânci și presărată cu niste copăcei – al căror nume mi-a fost imposibil să-l rețin, în ciuda eforturilor repetate ale unui ghid – tufe și flori. Este o adevărată oază. Mi-am luat cascada și peisajul mirific în suflet și am pornit spre tabără.
Seara continuă cu cântece – învățăm, în sfârșit, Kilimanjaro Song, iar eu și Radu – fratele meu de dileală – ne-am gândit că am putea să strângem niște bani, dacă ne producem artistic. Am cântat până am răgușit, dar am încheiat seara cu buzunarele goale și ne-am mulțumit doar cu buna dispoziție pe care am adus-o în tabără.
În dimineața zilei a 4-a resimt efectele altitudinii, că tot mă „dojeneau” colegii că eu nu am nimic și că sunt mereu în vervă. Și cum toți erau simpatici, am zis să fac ceva pentru ei. Întâi, mi-am speriat colega de „garsonieră” când mi-a văzut moaca la 6 dimineața. Apoi am chemat ghidul principal să îi arăt efectele injecțiilor cu botox tanzanian. Fiind gratis, am exagerat, așa că ochii erau cât cepele, nasul oricum îl am african din născare, dar acum era superafrican nose, iar buzele (după astea îmi pare rău) de asemenea, foarte senzuale, mă puteam scărpina în nas cu ele. A început John să-mi tragă de pleoape în sus și în jos, m-a căutat și la dinți și gingii – am pus-o! Ori mă împușcă, ori mă vinde! – mi-am zis în sinea mea și, ca să deturnez acest potențial plan, am încercat o glumă: „Look, I have african lips!”. Gluma n-a prins, o fi zis că mă dau la el, dar jur că mi-era imposibil, pentru că abia îl zăream printre edeme. Vă dați seama cât romantism ar fi putut ieși: „Te-am zărit printre edeme, la intrarea-n cortul meu/ când cu mâna la gingie, mi-ai rostit o poezie”. Cum gluma unui leu nu poate fi irosită, am râs singură și ne-am simțit bine amândouă.
După pregătirile specifice, pornim către tabăra intermediară Karanga. Urcăm întâi „peretele micului dejun”, ieșim apoi în gol alpin, unde vârful pare din ce în ce mai aproape – spun că pare pentru că a mai jucat puțin de-a v-ați ascunselea cu noi), ni se arată și superbul Meru – la care mi-a rămas sufletul –, coborâm Valea Karanga (unde este ultima sursă de apă până la Barafu, deci porterii au azi sarcină suplimentară, și ne oprim în tabăra Karanga, pentru prânz. Dacă lipsa poftei de mâncare își făcuse deja loc în sistemele noastre, a dispărut ca prin minune când am primit pui prăjit, cartofi prăjiți și salată. Aș zice că se băteau turcii la gura noastră, dar fiind în Tanzania, să-i dăm tanzanianului ce e al lui – deci se băteau tanzanienii la gura noastră.
Nu avem timp să așezăm bine în stomac delicatesele, că începem urcarea spre Barafu. De la Karanga la Barafu, senin și cald, mai mult poposim decât mergem, nu pentru că ne-ar fi fost lene sau greu, ci pentru că era mult prea frumos, dar ghidul ne somează aducându-ne aminte că nu vom dormi decât câteva ore, iar la miezul nopții vom porni spre vârf. Încă ni se pare ceva ireal, așa că o lălăim cât putem. Iar el, cu bun-simț, ne lasă cât se poate.
Ajungem în tabăra Barafu (4.673 m). Suntem aproape de scopul, de visul nostru. Facem planul și mergem pe la „casele noastre” să încercăm să dormim, dacă putem din cauza emoțiilor și a vântului puternic, înainte de ascensiunea finală. Dar despre ascensiunea finală, în episodul următor.
Notă: am urcat pe vârful Uhuru, cel mai înalt varf de pe Kilimanjaro într-un circuit organizat de Extreme Travel, agenție specializată pe turism montan si de aventură.
Imagini ascensiune Kilimanjaro
Ziua 2: Machame hut – Shira camp
Ziua 3: Shira – Baranco camp
