Când colosul își întinde potecile, eu îmi aștern sufletul pe ele

Cele câteva ore de somn alocate înainte de plecarea pe vârf au zburat pe nesimțite. Eu, cu  tot cu ochii mei umflați, mă simțeam perfect, dar „perfectul” de data asta avea ceva diferit. Energia debordantă din zilele trecute făcuse loc bucuriei tihnite, liniștii și recunoștinței că trăiesc această experiență.

Ne adunăm în cortul de masă, bem ceai, luăm o gustare, primim ultimele indicații și la 0.20 pornim. Alții au fost mai vrednici, așa că pe poteca ce duce spre vârf unduiește, ca un șarpe, șirul de drumeți cu frontalele aprinse. Muntele arată ca un pom de Crăciun cu instalația aprinsă.

Vederea atâtor oameni cu același vis, în miezul nopții, cum pun pas după pas, pole pole (încet, încet) purtând tainic în suflet aceeași speranță – atingerea vârfului – mi-a dat măsura nimicniciei noastre în fața colosului uriaș și tăcut, ce-și așternea darnic potecile la picioarele noastre și nu ne cerea nimic în schimb.

Pornim agale, ne alăturăm șirului; deja nu mai suntem indivizi separați – Alexandra, Alina, Radu, Alexandru, Sofia și Dan – suntem toți un suflet cu un singur vis: să ajungem pe vârf. Kilimanjaro ne pătrunde definitiv în fiecare fibră a ființei, făcându-ne una cu el. El ne poartă pe potecile lui și noi îl respirăm la unison. Suntem potecile, pietrele, praful, stelele de deasupra, vântul care ne clatină pașii. Suntem Kilimanjaro.

Nu pot spune cum am ajuns la Stella Point (pe marginea craterului Kibo), probabil pole pole, fără să mai pot bea apă, pentru că înghețase (nu că i-aș mai fi simțit lipsa) și fără gânduri, pentru că mintea se detașase de mine (a înțeles că nu e nevoie de ea). Știu doar că văzând semnul cu Stella Point (5.756 m) am găsit o urmă de energie și am grăbit pasul ca înecatul care se apropie de mal. Noaptea se risipea, zorii apăreau timid ca și când nu ar fi vrut să deranjeze. Știam că mai am de mers, așa că nu m-am oprit nici pentru poză. Am îmbrățișat semnul ca pe un vechi și drag prieten și am continuat, pe marginea craterului, spre vârf. Vântul bătea parcă mai tare sau picioarele mele erau mai moi, cert este că „valsam”. Un ghid m-a apucat de aripă ca să nu îmi iau zborul și am continuat. Soarele răsărea, eu mergeam. Creierul, în lipsa oxigenului, nu putea să proceseze. Eram ca într-un vis. Când am zărit semnul cu Uhuru Peak (5.895 m), ochii ar fi vrut să lăcrimeze, de bucurie, au și încercat, dar lacrimile s-au speriat repede de frig și au făcut cale întoarsă. Senzații, emoții – prea multe ca să le pot descrie. Am rezistat la câteva poze, dar frigul mă urnea din loc. Am dat ochii roată să cuprind cât mai mult în ființa mea. Eram ca însetatul din deșert când primește apă. Am sorbit răsăritul, am respirat libertatea. „Mirarea a oprit timpul în loc”, iar firescul nu a fost acolo, pe vârf, să-l declanșeze. Am primit o clipă de eternitate pe care o voi purta în suflet, de acum înainte, în firescul vieții mele.

Am pornit repede înapoi, goniți de frig, dar sufletul meu nu se putea desprinde de acele câteva zeci de minute petrecute pe vârf, care au părut o clipă și o veșnicie, în același timp. Coborârea de pe vârf, de aproximativ trei ore, a fost supravegheată de un soare puternic. Era ca și cum ne-ar fi răsplătit pentru frigul îndurat peste noapte. Emoțiile, dar și oboseala m-au împiedicat să înțeleg cu mintea rațională ceea ce trăisem sus. Eram, în continuare, doar bucurie. Mi-aduc aminte că stăteam în fața cortului, în tabăra Barafu, savurând un suc proaspăt de ananas, și vorbeam cu Alexandru, parcă încercând să ne convingem că este adevărat: „Noi chiar am reușit?!”, „Noi chiar am fost acolo, sus?!”.

Atât corpul, cât și mintea erau amorțite, unul de efort, cealaltă de mirare; doar sufletul era treaz. Dar corpul își cerea dreptul la odihnă și avea toate motivele: cu o zi în urmă mersese cam șase ore, dormise două-trei, urcase iar șase ore și jumătate și apoi coborâse trei, așa că l-am ascultat. Cred că au fost cele mai profunde trei ore de somn pe care le-am dormit vreodată, nici vântul care a continuat să bată nu m-a mai deranjat, cred că putea să mă ia cu tot cu cort și n-aș fi simțit nimic.

Ne trezim, pe la ora 13.00, strângem bagajele, mâncăm și începem coborârea spre Mweka (3.100 m) – ultima tabără înainte de a ieși din parc. Ne întoarcem spre vegetație și oxigen; ne răcoresc câțiva stropi de ploaie, iar când am ajuns în tabără, după vreo patru ore, am fost răsplătiți, parcă, pentru efortul nostru, cu un curcubeu. Este ultima seară în parcul național Kilimanjaro. Aventura noastră se apropie de final. Suntem gânditori și melancolici. De unde plănuiam că vom „chefui monstruos”, am mers la culcare chiar mai devreme decât în serile precedente, în care știam că ne așteaptă urcușul.

În dimineața zilei a 6-a ne mișcăm în reluare, suntem ca niște copii care nu vor să plece la grădiniță și își găsesc orice alte preocupări. Grupurile de turiști deja mergeau grăbite spre ieșire, iar noi nici nu ne strânsesem bagajele. Echipa a avut răbdare cu noi, cât s-a putut, așa că am plecat printre ultimii, dar nu înainte de a sărbători. Ne-am adunat iar în cerc, ne-am exprimat recunoștința, am cântat, am dansat și am făcut poze. În scurt timp, ne vom despărți definitiv de „familia noastră tanzaniană” care, într-adevăr, a făcut tot ce a fost posibil ca noi, cei șase români, să ne atingem scopul și să ne împlinim un vis.

Coborârea era scurtă, dar noi am lungit-o cât am putut. Deși ne întrista despărțirea de oameni și de munte, am cântat din toate puterile, cu cât eram mai triști, cu atât cântam mai tare, iar ghizii ne-au ținut isonul. Am inventat chiar și un cântecel care să rezume aventura noastră. Grupul m-a susținut, așa că l-am zbierat de nenumărate ori până jos, de l-au învățat chiar și ghizii. – Kilimanjaro ne-a vrăjit/Pe Uhuru l-am țintit/Ghizii și cu porterii/Ei ne-au fost suporterii/Ne-au împins și ne-au târât/Până vârfu’am doborât/Pole pole până sus/În final, noi am ajuns! – iar ca încheiere băteam toți din bețele de trecking.

La ieșirea din parc, unde ne vom lua și diplomele, ne așteaptă Radu Vatcu, „magicianul” de la Extreme Travel, cu bere Kilimanjaro. Nu mă dau în vânt după bere, dar a fost, de departe, cea mai bună bere pe care am băut-o vreodată. Toți visam la ea încă de pe la mijlocul expediției. Apoi, îmbrățișări, poze, cântece – nu ne dădeam duși, dar… trebuia. Am mai făcut un popas pentru masa de prânz, unde iar am cântat și am făcut poze. Am fi făcut orice numai să nu se termine, dar… se termina. La hotel, ne despărțim cu greu de echipa tanzaniană. A doua zi, se desparte și echipa română, unii pleacă acasă, iar alții în safari. Alte îmbrățișări, alte lacrimi. Apoi, despărțirea finală în aeroportul din București. A fost o vacanță cu multe întâlniri și despărțiri, exact ca în viață, și, tot ca în viață, ceea ce am trăit ne va rămâne în suflet și nu vom mai fi niciodată aceiași care au plecat în expediție. Kilimanjaro ne-a vrăjit!

Mulțumesc, Extreme Travel pentru o experiență de neuitat!

Imagini Kilimanjaro

Ziua varfului Uhuru (5895 metri)

Ziua 6: Mweka