Cand sunt intervievat pentru diverse alte site-uri, radiouri sau televiziuni, una dintre cele mai frecvente intrebari este „unde este cel mai frumos loc din lume?” sau „care este locul care ti-a placut mai mult?”. Sincer, mi-au placut extrem de multe locuri, lumea este extrem de diversa, nu pot sa compar Thailanda cu Tibetul, atolii din Palau cu muntii Carpati, Venetia cu Salar de Uyuni sau Khiva cu Bali. Cum nu le poti compara, e imposibil sa le clasifici… dar daca se insista, raspunsul standard este Bali. De ce tocmai Bali? Pentru ca Bali mi se pare locul de pe Pamant cel mai apropiat de cum imi inchipui eu Paradisul… adica verde, muntos, ape albastre si miliarde de flori. Adaugand la acestea niste oameni extraordinar de calzi si de zambitori si faptul ca ei in mod natural isi mentin si isi urmeaza traditiile ancestrale, ma face sa dau acest raspuns. M-am indragostit de Bali la prima vedere, cand am ajuns aici in 2004, mi-a confirmat acest lucru in 2009, si atunci cand am primit un mail de la Ambasada Indoneziei la Bucuresti care ma invita la o excursie de documentare (asa-numitele Fam Trip sau Familiarisation Trip), evident ca am spus DA din prima. Cum sa ratez sa revad Bali? In plus, pe langa Bali, urma sa vedem si zona Yogyakarta, unde se afla niste temple absolut superbe – Borobudur si Prambanam, pe care nu le-am mai vazut din 2004… Evident ca am spus „da!”.

M-am intalnit cu Gading de la ambasada si am aflat ca se punea la cale un megaeveniment organizat de ambasadele Indoneziei de la Bucuresti, Sofia si Zagreb. De la noi, urma sa mai participe Elena Dinu si Titi Dinca, creatorii emisiunii de calatorii CAP Compas de pe TVR 2 (cu ocazia asta, am aflat si eu ca exista o emisiune de calatorii pe televiziunile romanesti, o emisiune care este chiar faina, o puteti vedea aici) si mai multi ziaristi, oameni de televiziune, bloggeri, fotografi din Bulgaria si Croatia. Pana la urma, cei din Croatia nu au mai venit, iar din Bulgaria a venit doar un cuplu de fotografi, asa ca pana la urma am ramas intr-un grup ceva mai restrans. Nicio problema!

Evident, prima problema de rezolvat a fost cea a zborului. Nu sunt prea multe companii aeriene care sa zboare si in Romania, si in Indonezia (de preferinta, in Bali). In Bali sunt doar Qatar Airways si KLM, in Jakarta mai zboara Turkish Airlines… pana la urma, dupa mai multe discutii, am aflat ca Turkish Airlines a hotarat sa ne ofere bilete la toti pana in Jakarta, iar mai departe, pe zborurile interne, vom zbura cu compania nationala indoneziana Garuda. Super… am auzit multe despre Turkish Airlines (de bine), dar nu am prea avut ocazia sa zbor prea mult, recent, cu ei (am zburat de destule ori pe la sfarsitul anilor ’90, inceputul anilor 2000, dar de atunci multe s-au schimbat)… Stiu ca primise cativa ani consecutiv premiul de cea mai buna companie aeriana europeana de la Skytrax si, de asemenea, stiu ca rivalizeaza cu foarte luxoasele companii din Golf. Dupa cateva zile, am aflat ca primim chiar si bilete la business class – mai ales in zborurile lungi transcontinentale, asta face o diferenta enorma – scaunele se pot transforma in paturi si te poti odihni chiar foarte bine. M-am uitat pe orarele de zbor – sunt cam 11 ore de zburat de la Istanbul pana la Jakarta. Pfff, ce bine!

Si veni si ziua de 31 martie, ziua imbarcarii. Luam zborul de seara al Turkish Airlines (Turkish-ul zboara de trei ori pe zi intre Bucuresti si Istanbul, iar una dintre curse este deseori operata de un Airbus 330, singurul avion „widebody” (adica, are mai mult de sase randuri de scaune) care vine frecvent pe Otopeni. Noi nu am zburat la dus cu A330 (doar la retur), dar si asa, avioanele medium-haul A321 sunt chiar faine.

Am zburat, anul trecut, la Istanbul si ceea ce m-a surprins este ca, desi e un zbor foarte scurt (uneori, daca ai vant din spate, poti ajunge si in circa 35–40 de minute), se dadea mancare… Stewardesele, saracele, ziceai ca sunt pe fast-forward, alergau disperate sa dea mancarea la toti, dand drumul la serviciu cand inca avionul se ridica spre plafonul de 10.000 de metri si eram deja in coborare cand erau debarasate ultimele mese… Aici, in business class, stresul nu e asa de mare, dar mancarea este mult mai elaborata. De exemplu, am primit niste meze turcesti si ceva peste… in meniu scria „sea bass”, care habar n-am cum se traduce in romaneste, dar il pot traduce ca „peste bun”.

Zborul era destul de plin, dar tot serviciul s-a executat ca la carte. Arunc o privire prin ziare – Gica Hagi va juca din nou sub culorile lui Galatasaray intr-un meci festiv care sa sarbatoreasca 17 ani de la victoria Galatasarayului in Cupa UEFA! Iar echipa Galatasaray de atunci se va duela cu o selectionata mondiala. Noi marcam in fiecare an o victorie inca si mai mare – castigarea Cupei Campionilor Europeni cu cel mult o masa, in care jucatorii Stelei se intalnesc si mai dau niste interviuri… :(.

In fine, cum ziceam, zborul de Istanbul este extrem de scurt, de abia urcam, ca ne si coboram. Marea problema a aeroportului Ataturk de la Istanbul este ca este depasit deja de trafic si, de foarte multe ori, avioanele trebuie sa se invarta peste oras pentru a prinde cateva secunde sa aterizeze. De data asta, am avut noroc, pista era libera si am aterizat imediat. Si fiind la business class, o masina ne-a luat de la usa avionului (nu a tras la terminal) si ne-a lasat in fata unei usi speciale… in doi timpi eram in interiorul aeroportului.

Aveam destul de mult timp la dispozitie (zborul de Jakarta pleaca pe la 2 noaptea), asa ca am reusit sa ma duc sa vad faimoasa CIP Lounge, probabil cea mai laudata business lounge din toata Europa si una dintre cele mai tari din lume… Auzisem de ea, dar cum nu am prea avut drum prin zona cu Turkish, o ratasem, asa ca mai bifam o experienta aeriana.

La inceput, a trebuit sa strabat cam jumatate de aeroport sa o gasesc, dar a meritat cu prisosinta. Dupa ce mi-am scanat boarding pass-ul, am intrat si, intr-adevar, este WOW. Fix de la intrare, m-am lovit de unul dintre coltisoarele haioase ale lounge-ului: o masa de biliard in mijlocul unei biblioteci. Si, da, se juca cu foc.

Mi-am lasat bagajele intr-un locker si am inceput sa calatoresc prin lounge. E imens, e construit pe doua nivele si, pe langa zonele cu mancare la care te astepti (sunt si bucatari care pregatesc pe loc tot soiul de lucruri, este chiar si un cuptor de pizza si pentru patiserie calda), mai sunt tot soiul de facilitati pe care nu le-am vazut prin alte parti – v-am spus de masa de biliard, exista un teren de golf – nu chiar unul adevarat, ci, mai degraba, o cutie mai mare unde poti sa-ti exersezi talentele de golfer la un perete. Exista chiar si o sala de cinema, iar la intrare te asteapta… popcorn! Revenind la mancare, nu putea sa lipseasca nici celebrul covrig, celebrul simit turcesc pe care il poti lua de unde altundeva decat dintr-un carucior identic cu cele pe care le gasesti prin tot Istanbulul.

Nici copiii nu sunt uitati, exista un colt de joaca cu tobogane si leagane, pentru cei mai mari exista chiar si niste jocuri electronice, dar poti participa si la o cursa de masini pe un miniparcurs care trece pe langa monumente reprezentative ale Istanbulului.

Ma rog, nu am prins perioada de varf a ofertei de mancare, am intrat in lounge undeva spre miezul noptii, cand se cam strangea, dar tot am mai prins niste pide… suntem in Turcia! Bauturi alcoolice de toate felurile si chipurile, si din cele fara alcool… Lounge-ul Turkish este ca un all-inclusive de lux din Antalya, un adevarat oras… daca Tom Hanks ar fi ramas prins in aeroportul din Istanbul si s-ar fi strecurat aici, nici nu si-ar mai fi dorit sa plece J.

In fine, timpul a trecut pe nesimtite, lounge-ul se cam inchidea, ultimele zboruri ale zilei apareau pe monitoare, asa ca am plecat spre terminal. E un avion mare, un Boeing 777-300 si imbarcarea incepea cu o ora inainte… dureaza sa incarci mai bine de 300 de oameni, pentru ca avionul a fost plin-ochi – atat in business class, cat si in clasa economy.

Am intrat intr-una dintre cabinele de business class (sunt doua) si, dupa ce m-am instalat comod la geam, a aparut si colegul de scaun… un turc extrem de tacut, cu care n-am schimbat o vorba. Nicio problema. Oricum, voiam sa dorm J. Spatiul extrem de generos, aveam si o mica cutiuta la picioare in care puteam sa-mi pun adidasii sau altceva, scaunul se intindea si era foarte mult loc… chiar daca ma intindeam cat sunt de lung, nu atingeam cu talpile scaunul din fata. Era si relativ lat, asa ca urma sa dorm bine. Am primit si o pereche de papuci, obisnuitul kit cosmetic si, mai ales, niste megacasti, pentru a urmari vreunul dintre cele nu stiu cate sute de filme, seriale, programe de tot soiul.

Cina a fost servita insa cam tarziu, pentru gustul meu, ca voiam sa dorm… dar eram si curios sa vad ce e. Unul dintre trucurile de marketing foarte faine inventate de cei de la Turkish este existenta unui bucatar la bord. Va dati seama ca omul asta nu gateste fix acolo la 10.000 de metri, dar este cel care ia comenzile si chiar face recomandari, este cel care pregateste toate farfuriile cu migala (si stim ca, de cand au aparut telefoanele cu aparate de fotografiat si acces la internet, uneori e mai important cum arata mancarea decat ce gust are) si, de fapt, inteleg ca nu oricine poate fi „sef la bord” – ci doar cineva cu studii in bucatarie si chiar care a profesat cel putin doi ani. Doar asa esti recrutat ca un bucatar zburator.

De mancare – ai fi avut de ales intre doua aperitive si trei feluri principale. Am zis ca, daca tot zbor cu turcii si astia chiar se pricep la gatitul pestelui, sa aleg somonul la aperitiv si din nou sea bass la felul principal – fusese chiar bun pe zborul de la Bucuresti. Ma rog, bucatarul chiar a fost surprins ca nu am luat si ciorba, a insistat, dar eram chiar plin – mancasem si pe zborul de la Bucuresti, ciugulisem si prin TK Lounge-ul de la Istanbul.

Ma pregateam sa ma culc, dar as fi ratat momentul culminant. Turcii astia chiar au devenit maestri ai show-bizului… Desertul nu a fost servit asa, o farfurie cu ceva dulce, ci stewardesele au intrat aproape martial cu un carucior plin cu bunatati dulci, dulci, dulci. Imposibil sa rezisti. Am mai comandat un ceai odihnitor (puteai sa alegi si ceaiuri energizante, light, de iarna etc.), am completat ce imi doresc pentru micul dejun, am tras pledul pe mine si am bagat somn. Arunc un ochi pe harta… tocmai intram in Iran. Ho, ho, mai e mult pana la Jakarta.

Si am tras un somn de somn… d-ala fara vise si odihnitor. M-am trezit fix la timp pentru brunch (pentru noi era micul dejun, dar ora Indoneziei indica pranz de-a binelea), m-am uitat in timp ce mancam si la filmul „Arrival” (desi SF, este foarte tare, chiar trebuie sa-l vedeti!), in timp ce pluteam intre Sumatra si Malaezia, si, in fine, am inceput sa tragem scaunele si sa ne pregatim de aterizare… sincer, as mai fi dorit sa zburam, ma simteam chiar foarte bine.

Aterizarea la Jakarta a fost in plina furtuna, ploua zdravan si cerul era negru, dar acel ditamai B777 nici nu s-a sinchisit… am aterizat atat de lin, de ziceai ca zburam in vid si nu in furtuna, si am tras la terminal… Calatoria nu se terminase, urma un zbor peste vreo trei ore.

Aeroportul Jakarta are vreo trei terminale, dintre care unul, cel de-al treilea, e nou-nout. Si, culmea, nu este folosit pentru curse internationale, ci pentru curse interne. Din pacate, e pus cam aiurea, cu masina faci vreo 20 – 30 de minute (in functie de trafic si de… ploaie) dintr-un terminal intr-altul. Poate, intr-o zi, vor construi trenuri ca in multe alte aeroporturi de dimensiunea celui din Jakarta. Dar, cum spuneam, aeroportul (atat terminalul 2 international in care am aterizat, cat si terminalul 3 – zboruri interne) sunt foarte moderne, spatioase si deloc aglomerate. O placere.

Inainte de zborul de Bali, am mai dat si prin business lounge. Garuda Indonesia este parte a aliantei Sky Team (alaturi de Air France, KLM, Tarom etc.), asa ca avand card Gold de pe programul de loializare Flying Blue, am putut intra in lounge. Nu e prea mare, dar fain organizat.

Zborul spre Denpasar a fost unul dintre cele mai zbuciumate vreodata. Nu, Garuda e o companie faina, are chiar 5 stele Skytrax (doar companii din Asia si Golf au primit 5 stele), cu ecran individual (am vazut un film politist chinezesc!), mancare faina, costumatia echipajului vesela si colorata, dar cand sa ajungem la Denpasar, in Bali, era furtuna! De doua ori a incercat comandantul sa aterizeze si de ambele dati a trebuit sa renunte, sa se ridice si sa ne invartim. Avionul se zdruncina zdravan, lumina era inchisa, se vedea ca omul incearca, dar ca nu e sigur. Ma si vedeam sa aterizam pe vreun aeroport de rezerva – in Lombok sau chiar pe Surabaya. Pff!, si era trecut mult de miezul noptii (ma rog, in Romania era doar seara), dar as fi vrut sa dorm, sa ma acomodez rapid la ora locala (+5 fata de acasa). Pana la urma, la incercarea a treia, am aterizat atat de lin de nici nu am simtit cand am pus rotile pe pista. Furtuna se mutase un pic mai incolo si, deodata, totul era linistit. Asta e zona ecuatoriala, cu ploi violente si care trec repede.

De altfel, luna aprilie este luna cand, incet-incet, se termina sezonul ploios in Indonezia si incepe cel secetos. Dar localnicii spuneau ca anul acesta sezonul ploios s-a cam prelungit… Oricum, ce e cert, daca vreti sa fiti sigur ca vizitati Bali si alte parti din Indonezia in sezonul secetos, ganditi-va sa mergeti din mai incolo, pana spre septembrie. E drept, nici in aprilie nu a fost rau, adica, o sa vedeti in episoadele urmatoare, am avut parte de soare… dar si de cateva ploi…

Am ajuns foarte repede la hotel. Traficul, care este infernal la sud de Denpasar, este foarte rezonabil la ora 2 noaptea, asa ca totul a durat doar vreo 15–20 de minute. Prima noapte o petreceam la Hotelul Jambuluwuk din Seminyak, un hotel nou-deschis :). Am avut parte de o primire cu mult zambet, dar, desi chiar la fereastra mea era ditamai piscina, am ales sa sar direct in pat. Ba nu, 2 minute mai tarziu, m-am razgandit si am sarit un pic in piscina… Oh, ce bine pica o baie in piscina dupa aproape 24 de ore de calatorit (zboruri, tranzit, transferuri etc). Dar trebuia sa ma culc, urmau cateva zile pline… Doar eram in BAAAAAAALI!

Imagini de pe drumul spre Bali

Urmeaza mai bine de 20 de ore de calatorit

Scaunele business class pe zborul Bucuresti – Istanbul

Meniul acestui zbor super scurt

Hagi … I love you, Hagi este in continuare valabil in Turcia

Masa pe cursa Bucuresti – Istanbul

Hello, Istanbul !

Intrarea in celebrul lounge

Biliard in lounge

E imens

Deserturile turcesti

Centrul loungeului

Vreti vreun simit ?

Sau mai bine, fructe

Avem si bucatari

Curse de masinute

Cea mai haioasa atractie din aeroport

Exista si un cinema

Cu tot cu floricele la dispozitie

Vrei si ziare ? Ai o caruta intreaga

Zborul transcontinental l-am facut cu un Boeing 777. Cam asa arata business class-ul

Loc garla… scaunele se transforma in paturi … si mi-au placut cuferele acelea de la picioare

Limonada cu menta, favorita mea

Niste cifre

Cam asa arata compartimentul de la business class

Programe garla

Meniul de cina

Si bucatarul de la bord care vine sa ia comanda

Sa incepem cu un aperitiv pe baza de somon

Sa continuam pe peste

Si fabulosul carucior cu dulciuri

Micul dejun, ma rog, brunch

Si o omleta traditionala pentru nordul Turciei, zica-se

Ploaie torentiala la Jakarta

Am iesit din Terminal 2… va urma transferul spre Terminal 3

Orhidee – niste flori absolut superbe

Hai sa vedem si business lounge-ul lui Garuda

Au aparut farfuriile din frunze

Cam asa arata noul terminal 3 – pentru zboruri interne

Sa ne imbarcam dara

Si aici, avem filme

Masa de noapte

O aterizare foarte zdruncinata

Doua aterizari esuate… a treia, a fost lina

Ce mult imi plac florile astea tropicale

Ahhh.. piscina !

Cam asa se vedea de pe geam… cum sa rezisti ?

O parte din camera (mai aveam un hol la fel de mare, poate si mai mare decat camera)