Africa este continentul unde am restante. Daca este sa ma uit pe harta Europei, am fost in toate tarile recunoscute oficial (nu am ajuns in toate regiunile mai mult sau mai putin autonome din Aland pana in insulele Man, desi am ajuns in regiuni ca Transnistria, Republika Srpska sau Kosovo), in Asia, mai am putine tari in care n-am calcat, in America de Sud, de asemenea (oricum, nu sunt foarte multe tari acolo), dar in Africa, nu fusesem decat in 10 din cele 54 de tari recunoscute oficial (mai exista si o a 55-a, Sahara Occidentala, care este recunoscuta de Africa Union, dar nu si de ONU sau de Romania, fiind sub ocupatie marocana si cu un statut incert). Africa nu este un continent prea ieftin, nu e nici prea usor de calatorit, in plus, Africa nu este un continent unde sa faci turism urban, sa vizitezi palate, temple, biserici, civilizatii, istorie, malluri sau orase incredibile. Cam toate capitalele, cu mici exceptii, sunt plicticoase, nu e mare lucru de vazut, in plus, multe sunt tare periculoase, asa ca frumusetea Africii, maretia Africii nu rezida in orase, ci in zonele rurale si in frumuseti naturale. Mai mult, Africa este cel mai scump continent de vizitat. Pare un pic straniu, tinand cont ca este cel mai sarac continent, dar motivul e simplu – africanii nu calatoresc, in afara de cateva suflete de prin Africa de Sud sau Namibia. Calatoria in scop de vacanta este un concept complet extraterestru, asa ca singurii turisti intalniti in Africa sunt, in general, oameni de pe alte continente… asa ca Africa nu are un turism de masa precum Europa, Asia sau Americile, ci unul de nisa. Singura tara cat de cat turistica este Africa de Sud, cu 15 milioane de turisti straini, urmata (exceptand nordul Africii) de Mozambic, cu 1,8 milioane de turisti, din care imensa majoritate sunt sud-africani. Ca idee, intreaga Africa (fara tarile din nord) a primit 34 de milioane de turisti straini in 2014, cam cat Mexicul sau ceva mai putin decat Germania sau Turcia. Asa ca am plecat la drum spre Rwanda, Uganda si Kenya !

Asa ca, desi imi place enorm continentul, nu am prea ajuns in Africa. Urmeaza ca in 2017 sa ajung in cateva locuri (cand scriu aceste randuri, ma pregatesc sa plec in Madagascar, cea de-a 114-a tara pe care o vizitez si cea de-a 13-a in Africa) si e foarte probabil sa revin in Africa inca o data pana la sfarsitul anului. Tarile pe care le-am vazut in vara asta sunt in Africa de Est – Rwanda si Uganda si… urma sa revin pentru a doua oara in Kenya, la 11 ani dupa singura mea calatorie pe acolo (in 2006, am fost in Kenya si Tanzania, de data asta, n-am mai ajuns in Tanzania). Excursia era organizata in colaborare cu cei de la Funtrip, care au dat faliment in februarie. In ciuda tuturor opiniilor mai mult sau mai putin informate (in general, mai putin informate, dar mult mai interesate in falimentul Funtrip), falimentul a venit din managementul prost si nu din cauza preturilor prea scazute (nu erau mici, chiar deloc) sau a dorintei de a da vreo teapa. Lipsa disciplinei operationale (bilete de avion cumparate dimineata pentru la pranz) au dus la faliment o agentie care oferea un produs unic pe piata romaneasca turistica. Cert este, ca dupa faliment, Andrei Dinu, proprietarul Funtrip, a oferit celor care platisera avansuri sau excursii intregi posibilitatea de a participa la unele dintre excursiile organizate in Africa – prima a fost prin sudul continentului negru: Zambia – Botswana – Namibia, aceasta urma sa fie a doua – de la Kigali la Mombassa de-a latul Africii Estice. Pana la urma, s-au strans vreo duzina de participanti si s-a plecat in trei ture… eu am plecat prin Londra si de acolo mai departe cu KLM spre Kigali cu o noapte in Amsterdam.

Nu o sa va povestesc ce am facut la Londra, am stat cateva ore si am vizitat o parte din capitala britanica, un oras pe care nu prea l-am vazut, decat cioburi de cateva ore intre avioane sau intre sedinte, apoi, la Amsterdam, am aterizat aproape de miezul noptii si am vazut doar hotelul Best Western de langa aeroport.

A urmat zborul lung spre Kigali, capitala Rwandei, zbor efectuat cu KLM, un zbor fara cusur… s-a plecat la timp, mancare buna, am vazut filme, totul a fost zuper. Am fost si upgradat la premium economy, o clasa intermediara intre economy si business class, unde beneficiezi de un avantaj simplu si bine-venit pentru zboruri lungi – ai mai mult loc la picioare (randurile sunt mai indepartate unele de altele, asa ca ai circa 89 cm de spatiu la picioare, fata de 76 – 81 cm in clasa economy) si, de asemenea, scaunul „se da pe spate” pana la 18 cm, spre deosebire de cele de la economy, de numai 9 cm. Pentru cei mai inalti sau mai rotunzi, centimetrii astia chiar fac o mare diferenta, dovada ca randurile de comfort economy erau pline pana la ultimul loc! In plus, exista prize sa-ti incarci telefonul sau laptopul, sau ce gadget mai ai.

Am plecat de dimineata din Amsterdam, dupa un mic dejun indestulat si gratuit la business lounge-ul aeroportului (am nivelul Gold la programul lor de loializare – Flying Blue) si am zburat pe timp de zi… perfect sa pot admira Tesalia, coltul vestic al Cretei si sa admir imensitatea Saharei. Daca avionul zbura un pic mai la dreapta, as fi vazut de sus si templul lui Ramses al II-lea de la Abu Simbel, un loc pe care l-am ratat, sper candva sa-l descopar, dar asa am putut vedea imensul lac Nasser din mijlocul Saharei. Am aterizat pe noapte la Kigali (apusul ne-a prins deasupra Ugandei) si am avut parte de una dintre cele mai faine primiri a unui politist de frontiera.

In general, baietii (sau fetele) de la frontiera care verifica pasapoartele sunt fie extrem de plictisiti, fie oficiosi de parca au un bat in fund, fie chiar si amenintatori, uneori. Ei bine, ofiterul de la Kigali era pus pe sotii si bancuri. Am luat visa-on-arrival, mi-a spus tot soiul de tips & tricks, poante, a facut misto de vecinii din Congo, am iesit zambind din punctul de frontiera. Viza – extrem de simplu de luat. De cativa ani, Rwanda, Uganda si Kenya au decis sa lanseze o viza comuna – numita „East African Visa” – , valabila pentru toate cele trei tari. Evident, poti sa optezi si pentru viza unei singure tari, daca te duci doar intr-una dintre ele – viza pentru Rwanda costa 30 de dolari, pentru Uganda, 100 de dolari si pentru Kenya, 50 de dolari, iar viza pentru toate trei costa 100 de dolari. In plus, viza e valabila trei luni si poti intra de oricate ori vrei in cele trei tari. Atentie, daca iesi din zona East African Visa, la intoarcere trebuie sa-ti iei o alta viza. Viza trebuie obtinuta de la autoritatile primei tari din zona est-africana in care intri (in cazul meu, a fost Rwanda, care are si cel mai simplu proces – am aplicat online aici, atentie, alege „East African visa” ca poti lua si doar viza de Rwanda sau viza de tranzit, am primit un pdf dupa o zi si cu respectivul pdf am putut zbura spre Rwanda fara probleme). Viza se poate plati si cu cardul de debit (atentie, doar Visa, nu si MasterCard!) si totul a mers struna! Cum ziceam, in acest moment East African Visa este valabila pentru doar trei tari – Rwanda, Uganda si Kenya, iar Tanzania a anuntat ca vrea sa adere si ea, dar nimeni nu stie cand (oricum, romanii nu au nevoie de viza pentru Tanzania) si poate fi luata doar de pe aeroporturile internationale Kigali (Rwanda), Entebbe (Uganda), Nairobi si Mombassa (Kenya) si in portul de pasageri din Mombassa. Atentie, daca intri pe cale rutiera (din Tanzania, RP Congo sau Etiopia), nu o poti obtine la granita, trebuie sa o ai in pasaport luata de la una dintre ambasadele celor trei tari.

Prima noapte, am petrecut-o intr-un hotel mult prea galagios, din Kigali, dar ce mai conta… Simteam Africa prin toti porii! Si, a doua zi, urma sa vizitam un pic Kigali si apoi sa plecam direct spre Uganda.

Pentru o buna parte din omenire, cand aude de Rwanda, o ia cu fiori. Motivul e simplu – nu foarte de mult, in 1994, tara a fost zguduita de un genocid, probabil fara precedent chiar si pentru istoria sangeroasa a continentului negru. In decurs de 100 de zile, in teribila primavara a anului 1994, aproape un milion de oameni au fost ucisi – membri ai comunitatii minoritare „tutsi”, membri ai comunitatii majoritare „hutu” care nu au vrut sa se alature genocidului si chiar o parte din pigmei.

Tutsi si hutu sunt, practic, acelasi popor. Sunt, practic, doua clase sociale. In recensamantul facut de colonistii belgieni (Rwanda a fost colonie germana pana la Primul Razboi Mondial, cand a fost cedata Belgiei, puterea coloniala din Congo, vecin), tutsi erau considerati cei care aveau mai mult de 10 vaci (simbol al bogatiei peste tot in Africa de Est), iar hutu, cei care aveau sub 10 vaci. Belgienii au sugerat ca hutu si tutsi au origini diferite, dar ca acestea se pierd rau de tot in istorie – e drept, 14% din ADN-ul tutsi arata o ascendenta in popoarele nilo-sahariene si doar 4% in cazul hutu, dar diferentele sunt nesemnificative. Netto, hutu si tutsi sunt acelasi popor, vorbesc aceeasi limba, dar unii erau mai bogati si altii, mai saraci. Monarhia rwandeza care a condus regiunea de pe la 1600 era de origine tutsi si, de asemenea, colonialistii au preferat sa se bazeze pe tutsi in administrarea regiunii – acestia au primit educatie europeana si au obtinut posturile rezervate indigenilor cele mai grase. Dar, evident, erau minoritari.

Dupa proclamarea independentei in 1962, puterea a fost preluata de majoritarii hutu, care s-au apucat sa-i omoare pe tutsi. Nu in masa, ci pe ici, pe colo. O parte a fugit in tarile din jur, mai ales in Uganda, dar si in Tanzania, iar persecutiile si incidentele au continuat. In 1990, o armata tutsi formata in Uganda de Paul Kagame, un refugiat tutsi (a fugit imediat dupa independenta cu familia sa, Kagame avand atunci cativa ani) care s-a aflat printre locotenentii lui Yoweri Museveni, actualul presedinte al Ugandei ce tocmai preluase puterea cu patru ani inainte, a atacat nordul Rwandei in sprijinul alor sai. Nu a obtinut rezultate fantastice, dar a ocupat un colt din Rwanda… Dar ura hutu a crescut. In data de 9 aprilie 1994, presedintele Rwandei, care ajunsese la un acord cu rebelii tutsi, a fost doborat, pierzandu-si viata alaturi de presedintele vecinilor de la sud, Burundi. Imediat, postul de radio Radio Television Libre de Mille Collines a anuntat ca presedintele a fost ucis de tutsi si genocidul pus la cale in amanunt de militiile hutu a inceput (nici pana in ziua de azi nu se stie exact cine l-a omorat, dar surse americane sustin ca a fost doborat de militia hutu, care avea nevoie de un pretext pentru a incepe genocidul). Zeci de mii de morti pe zi, tutsi prinsi oriunde au fost masacrati fara nicio retinere – fie ca au fost acasa, la birouri, refugiati in biserici sau in colturi ascunse. Numerosi preoti catolici au colaborat la uciderea tutsi, desi au existat cativa, putini, e drept, care si-au facut datoria de oameni si de preoti. Statele occidentale au inchis ochii, iar francezii, care aveau posibilitatea sa intervina prompt, nu au facut-o… carnajul din inima Africii nu interesa pe nimeni.

Probabil, hutu i-ar fi omorat pe toti tutsi care ar mai fi ramas in Rwanda, pana la finalul anului, dar in mijlocul masacrelor si al haosului au intervenit, intr-un final, trupele conduse de Paul Kagame, care a marsaluit victorios pana in Kigali, desi trupele sale erau net inferioare ca numar si dotare, dar curajul si determinarea datorata dorintei de a-si salva rudele de la moarte i-au facut sa invinga si sa distruga statul hutu in mai putin de trei luni.

Un milion de tutsi (si pigmei sau hutu moderati) au fost ucisi in trei luni. Un alt milion si jumatate de oameni luau calea exilului, fugind in Zair (actuala RP Congo), sub protectia lui Mobutu. Kagame intra intr-o tara distrusa si goala. Una dintre cele mai pitoresti tari ale Africii era impanzita de hoituri. Luptele au continuat… Mobutu a continuat sa sprijine militiile hutu, care si-au continuat incursiunile in Rwanda. Kagame a anuntat o mare reconciliere nationala si amnistia generala cu exceptia celor care comisesera crime atroce. O parte din populatia hutu care traia in conditii greu de descris in lagarele de refugiati din Zair se gandeau sa revina acasa… dar nu erau lasati de militiile Hutu si de Zair. In consecinta, Kagame si aliatul sau, Museveni, au atacat imensul Zair, o tara de opt ori mai mare decat Rwanda, condusa de un dictator care investise enorm in forta armatei… dar Zairul era disperat de regimul lui Mobutu si, spre stupefactia generala, regimul Mobutu s-a prabusit si armatele ugandezo-rwandeze au intrat in capitala Kinshasa, aducandu-l la putere pe un lider al opozitiei (avea sa-l doboare cativa ani mai tarziu, in a doua interventie). In cursa spre Kinshasa, trupele rwandeze au spulberat militiile hutu si milioane de refugiati hutu au fost eliberati si lasati sa revina acasa.

Desi Kagame este indiscutabil un dictator (conduce cu o mana de fier Rwanda din 1994 pana in zilele noastre), are un merit istoric in a pune Rwanda pe picioare, fiind, probabil, singurul lider din istoria omenirii care a reusit sa obtina o reconciliere intre doua comunitati care cu doar doua decenii in urma voiau sa se distruga total. In plus, a mostenit o tara unde 40% din populatie fusese ucisa sau fugise in decurs de mai putin de un an. Infrastructura era distrusa. Increderea intre comunitati, distrusa. Economia nu mai exista. Soselele, multe, putine, fusesera distruse. Kagame s-a apucat de treaba. E drept, si cu un puternic ajutor extern (comunitatea internationala si-a recunoscut, intr-un final, vina genocidului din Rwanda), Kagame a pus bazele unei Rwande pasnice, moderne si in plina dezvoltare. A interzis impartirea populatiei in hutu, tutsi si pigmei, anuland obligativitatea de a indica asta pe cartile de identitate, si a impus prin coercitie aparitia poporului rwandez.

Astazi, Rwanda nu este o tara prea bogata, dar arata impecabil. Soselele sunt net superioare Romaniei (cel putin, cele din Kigali si soseaua spre nord, spre Uganda, pe care le-am vazut), orasele (inclusiv capitala) sunt de o curatenie care pot rusina absolut orice urbe europeana (pentru a reduce poluarea si murdaria, Rwanda a interzis folosirea pungilor de plastic pe tot teritoriul national), peste tot am vazut case, chiar daca nu bogate, aranjate si mandre. Rwanda m-a uimit. Vorba cuiva: „Oare ce tara a avut parte de un genocid acum 20 de ani – Romania sau Rwanda?”. La prima vedere, nu cred ca Rwanda…

Dar despre ce am vazut in Kigali si pe drumul spre Uganda, in episodul urmator.

Imagini Londra – Amsterdam – Rwanda (Kigali)

Aterizarea la Londra, survolam centrul orasului

Palatul Buckingham in plin centru

Simpaticele ratuste londoneze

Simbolul capitalei britanice

Iar la apus, decolam spre Amsterdam

Mic dejun in lounge-ul din Amsterdam

Gata de decolare

Comfort economy vs. economy

Gata de decolare spre Africa

Pe drum, filme (m-am uitat la Gladiator)

Deasupra Cretei

Lacul Nasser din inima Saharei… daca zburam un pic mai la dreapta, as fi vazut templul de la Abu Simbel

Am aterizat la Kigali ! Back to Africa !

Welcome to Rwanda !

A doua zi dimineata – cam asa arata Kigali