Poate pare surprinzator, dar daca te duci in Polonia, mai precis in Silezia Inferioara, poti descoperi si urme romanesti. Si foarte putini stiu ca unul dintre castelele cel mai putin cunoscute ce se viziteaza in aceasta regiune i-a apartinut lui… Mihai Viteazul. Da, pare straniu, noi, cand ne gandim la Mihai Viteazul, ne gandim doar la Prima Unire a celor trei tari romane, o unire personala si efemera, dar care a inspirat neamul romanesc pentru trei secole, pana la Marea Unire. Dar cum a ajuns Mihai Viteazul sa detina un castel tocmai in Silezia (pe atunci, Silezia era parte a Imperiului German si nu a Poloniei, cum este astazi)? Pai, sa trecem povestea un pic in revista.

Toti il stim pe Mihai Viteazul drept curajosul invingator de turci, unificator de tara, tot timpul cu securea in mana, luptandu-se cu toti dusmanii. Da, adevarat. Dar Mihai Viteazul nu a fost doar un ostean, un comandant de osti capabil, ci mai mult decat atat. Mihai Viteazul a fost un neintrecut om de afaceri – a devenit cel mai mare negustor de vite si bijuterii din Tara Romaneasca si a investit masiv in „imobiliare” – la un moment dat, detinea 44 de sate, pe cand un boier bogat nu detinea mai mult de 10. Iar spiritul sau antreprenorial si inclinarea sa spre comert exterior l-a pus in contact cu extrem de multi oameni – multi, influenti. Spre deosebire de multi domnitori ai tarilor romane ai caror colaboratori erau majoritari romani, Mihai Viteazul s-a sprijinit pe numerosi straini – din tarile balcanice, italieni, germani, secui si altii.

Ajuns domnitor, Mihai Viteazul a continuat o politica externa extraordinara pentru liderul unui mic principat dintre Dunare si Carpati. A negociat cu marile puteri ale vremii – cu Vaticanul, cu Imperiul Otoman, cu Sfantul Imperiu Roman de Natiune Germana, cu Polonia. La momentul respectiv, geopolitica continentului era dominata de doua mari aliante, Liga Sfanta, creata de imparatul german, si Papa de la Roma, in jurul carora gravitau statele italiene si, intr-un final, si principatele romane, si alianta otomano-polono-franceza. Mihai a optat pentru Liga Sfanta, poate si din cauza datoriilor acumulate catre creditori otomani, de la care a trebuit sa imprumute bani pentru a-si cumpara tronul. Pe de alta parte, originea partial (sau total) sud-dunareana a lui Mihai (mama sa provenea din familia bizantina a Cantacuzinilor) l-a indemnat sa-si propuna o eliberare a crestinilor balcanici sub sceptrul sau.

Mihai se alatura Ligii Sfinte, dar principele transilvanean Sigismund Bathory ii interzice negocierile directe, cerandu-i sa ii devina vasal. Pentru a obtine mult prea necesarul ajutor, Mihai accepta conditiile dure (pierde dreptul de a condamna pe cineva la moarte, iar Dieta Transilvaneana va guverna si Tara Romaneasca) si, impreuna cu noul domnitor moldovean Stefan Razvan, impus de Sigismund, se pregateste de lupta. Are loc celebra batalie de la Calugareni, unde trupe muntene, cazacesti si secuiesti (Sigismund le-a promis secuilor eliberarea din iobagie) opresc temporar atacul otoman, dar victoria de la Calugareni este o victorie a la Pyrhus – „i-am batut de ne-au facut praf”. Cu armata decimata de victorie, Mihai trebuie sa se retraga, asteptand intariri transilvano-moldovene. Acestea vor veni, iar victoria finala, de fapt adevarata biruinta este batalia de la Giurgiu, unde trupele munteno-moldoveano-transilvanene, cu sprijinul unui mic contingent toscan, pulverizeaza armata otomana. Desi noi il slavim pe Mihai ca primul unificator, ei bine, Sigismund Bathory a fost primul care purta in titulatura „prin gratia lui Dumnezeu, principe al Transilvaniei, Moldovei, Valahiei Transalpine, domn al partilor regatului Ungariei, comite al secuilor…”.

Dar Sigismund Bathory este un aliat complet nestatornic. Catolic invederat, lider al unui principat majoritar protestant, Sigismund cocheteaza cu retragerea si chiar abdica. Ajunge la o intelegere cu imparatul german Rudolf, care ii cedeaza doua ducate in mai linistita Silezie, departe de frontul antiotoman. Sigismund il lasa la conducerea Transilvaniei pe varul sau, cardinalul Andrei Bathory, dar care era aliat al celeilalte aliante – otomano-poloneza. Cum, in Moldova, domnitorul pro-Liga Sfanta, Stefan Razvan, fusese ucis si inlocuit de un alt domnitor pro-polonez, Ieremia Movila, Mihai era inconjurat acum de dusmani. Asa ca a trebuit sa actioneze repede si chiar a facut-o. Scapand de Sigismund, negociaza direct cu imparatul Rudolf si, cu binecuvantarea sa, ocupa in niste campanii-fulger atat Transilvania, cat si Moldova. Si asa intra in istorie „Io, Mihai voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Tarii Romanesti, al Ardealului si a toata Tara Moldovei”.

Mihai este insa infrant la Miraslau de nobilii maghiari si se refugiaza la Praga la aliatul sau, imparatul Rudolf. Ei bine, in acest context, Rudolf, care il aprecia mult pe „locotenentul” sau valah si care se indragostise lulea de fiica lui Mihai, Florica, decide sa-i faca un cadou regal lui Mihai – domeniul si castelul Kinsberg (astazi, Grodno), unul dintre cele mai pitoresti castele ale Sileziei Inferioare. Desi Rudolf dorise din 1598 sa-i ofere acest cadou, au aparut diverse probleme – datorii ale fostilor proprietari, castelul nu era mobilat, iar nobilii silezieni nu prea aveau chef de inca un favorit imperial in mijlocul lor. In plus, Mihai trebuia sa se prezinte personal la Camera Sileziei sa depuna un juramant si sa faca cunostinta cu vecinii sai. In sfarsit, la inceputul lui 1601, Mihai primeste castelul, pentru el si pentru urmasii lui, din partea imparatului Rudolf. Mihai devenea, pe langa domnitor al tarilor valahe, si nobil silezian.

Mihai urma sa se duca personal in Silezia sa isi preia domeniul, dar situatia politico-militara se precipita. Nestatornicul Sigismund se intorcea din nou pe tronul Transilvaniei, dar, de data asta, schimband aliantele. Nu mai era prietenul fidel al imparatului Rudolf, ci al regelui polonez, asa ca Rudolf nu putea sa lase lucrurile nerezolvate. Mihai este obligat sa se „imprieteneasca” cu dusmanul sau generalul Basta si, impreuna, sa stranga armatele si sa-l alunge pe Sigismund. Dupa victorie, ar fi urmat sa se duca si in Silezia. Dar Mihai l-a mandatat pe milanezul Carlo Magno, un amic de-ai sai, sa se duca sa intre in posesia castelului. Mihai nu a fost nicio zi castelan la Kynsburg, in schimb aici au locuit trimisii sai – Dionisie Rally Paleolog, fost mitropolit de Tarnovo, si Lucian Pernica, fost capitan al cetatii Deva. Acestia vor administra domeniul pana la sfarsitul anului, cand proprietatea a fost preluata din nou de imparat, refuzand sa o lase in stapanirea vaduvei si fiului lui Mihai, acesta din urma fiind ucis pe Campia Turzii in august, de „aliatul” sau. In 1602, castelul a fost vandut, iar dupa doar cativa ani, in 1607, urma sa ajunga in posesia unui nobil german – Johann Georg von Hohenzollern – Sigmaringen. Urmasii sai Carol si Ferdinand au indeplinit visul lansat de efemera unire personala al lui Mihai… Iata cum toate au o legatura pe lumea asta.

Am ajuns la Grodno pe o ploaie zdravana. Intreb de unde a aparut numele Grodno, pentru ca timp de sute de ani a fost numit Kinsberg (iar in ultimele 2 secole, Kynsburg). Raspunsul este surprinzator. Spre deosebire de alte castele sau orase, castelul Kynsburg (asa cum nu avea un nume polonez in 1945, cand Polonia a ocupat Silezia Inferioara. Si pentru ca prin zona au fost colonizati polonezi expulzati din jurul orasului Grodno, actualul Hrodno din Belarus, unde se aflau, de asemenea, niste palate multiseculare, cuiva i-a venit ideea sa-i dea numele „Grodno”, in memoria tinutului stramosesc, dar pierdut. Asa ca, de atunci, numele oficial este „Zamek Grodno” – Castelul Grodno. Oare cum i-ar fi zis Mihai, daca ar fi ajuns sa stapaneasca efectiv castelul?

Urcam printr-o padure deasa… E liniste, nu vad nici picior de turist (vor mai aparea cativa, insa). E un aer curat din acela de sa inspiri cat mai profund, sa ramana pe undeva printr-un fund de plaman. Urcusul nu dureaza prea mult, desi mult prea grijuliul ghid ma avertizase ca ar fi greu. In cateva minute, ajungem la intrarea in castel. Cateva poze, si intram printr-o cladire plina de tot soiul de insemne nobiliare inscriptionate pe zid. Ajung intr-o curte interioara, primim o cheie de la supraveghetor si suntem gata sa urcam. Kynsburg nu a fost un palat – rezidenta, un palat de placere, a fost fondat ca o citadela de aparare, cu post de vama. Aduce intr-un fel cu castelul Bran si a jucat un rol similar – a fost punct vamal intre Silezia si Boemia. Spre deosebire de multe alte proprietati nobiliare din Silezia, nu a avut parte de o familie care sa-l stapaneasca si sa-l ingrijeasca timp de secole. A fost distrus in secolul al XVII-lea, in timpul Razboiului de 30 de ani, care i-a opus pe catolici protestantilor, fiind pus la pamant de armata protestanta suedeza, si a ramas o ruina, fiind doar partial refacut.

Dar interesant este ca Grodno a fost primul obiectiv turistic din Silezia, fiind „comercializat” ca atare inca de prin secolul al XIX-lea. In perioada respectiva, erau la mare moda printre nobilii europeni (singurii care isi permiteau sa fie turisti in perioada respectiva) asa-numitele „ruine romantic” – ruine de castele, palate, cetati, evocatoare pentru o anumita perioada istorica. Erau extrem de populare. Unii chiar au construit „ruine romantice” – de exemplu, in domeniul Fursenstein (sau Ksiaz, in zilele noastre) despre care am scris zilele trecute (pentru ca nu existau ruine, proprietarii au construit ei niste „ruine romantice”).

Incep urcarea… vom trece printr-o serie de incaperi istorice unde se afla expuse tot soiul de obiecte de epoca. Ca aproape peste tot in Silezia, nimic nu e original. Si pe aici a trecut Armata Rosie Eliberatoare in 1945, care a „eliberat” castelul de toate posesiunile sale. Dar chiar si asa, actualele mobile si exponate refac atmosfera medievala din Kynsburg. La un moment dat, in spatele unei usi de temnita, descopar un schelet. Ca orice palat, Grodno are si el legendele lui – se spune ca unul dintre numerosii stapani ai palatului avea o fiica tare frumoasa, numita Margaret. Aceasta s-a indragostit de un tanar care avea un mare dezavantaj – nu era nobil. Tatal lui Margaret a decis s-o marite cu un nobil batran, in pofida opozitiei fiicei. Aceasta si-a invitat nepoftitul logodnic la o plimbare pe muntii de langa Kynsburg si, la un moment dat, l-a impins intr-o prapastie. Ghinionul ei a fost ca scena a fost vazuta din departare de tatal sau, care a condamnat-o la moarte. A aruncat-o in temnita cu ordinul strict sa nu i se dea nici macar apa. Dar Margaret se ambitiona sa traiasca. Intr-un final, tatal a dat ordin sa fie urmarita 24 de ore si a descoperit ca un paj se urca pe ziduri in fiecare noapte si ii aducea mancare si bautura. Tanarul paj si-a pierdut capul, iar Margaret a murit si ea, zilele urmatoare… Ce povesti pot avea castelele astea!…

Dar continui sa urc. Ajungem in sala de trofee de vanatoare, de unde incep sa-mi dau seama de pitorescul regiunii – Grodno este un adevarat cuib de vulturi deasupra unei vai. Ca prin multe castele, exista si o expozitie cu unelte de tortura – am eu senzatia asta ca, dupa succesul lui „50 shades of Grey”, au aparut brusc prin toata Europa expozitii care detaliaza macabrul gust de torturare a stramosilor nostri? Omul nu este unica specie care ucide membrii rasei sale, se intampla la multe alte animale, pasari sau pesti, dar omul este unica rasa care are o placere in a-si ucide semenii in chinuri.

Descopar si o toaleta medievala (vezi poza) si, la un moment dat, intram intr-o sala „secreta”, de obicei incuiata. Acolo se afla tot soiul de exponate prafuite, unul peste altul, incep sa am fantezii cu privire la comori (evident, si Grodno este suspectat ca ar adaposti aur nazist ingropat te miri unde), dar nu… voi descoperi un intreg etaj al castelului, complet neamenajat (de aceea este periculos sa dea drumul la multi turisti neinsotiti), de unde ai parte de, probabil, una dintre cele mai frumoase panorame. Dar nu panorama este punctul forte al acestui oras (cea mai buna panorama este, fara indoiala, din turn), ci faptul ca aici, nefiind restaurat prea recent, ai parte de cea mai autentica parte a vechiului castel. Si este wow!

In fine, am reusit sa urc pana in varful castelului. Peisajul este superb – munti, dealuri impadurite, o vale curgatoare de-a lungul careia in secolele anterioare trecea principalul drum comercial dintre Silezia si Boemia (azi, nu mai e nici macar o poteca), erau sate… Din pacate, este si un vant care te spulbera, este si o ploaie rea de tot… Ce frumos ar fi aici intr-o zi cu soare, cred ca este o nebunie de priveliste.

Am revenit in curtea castelului. E un loc fain in care sa te asezi sa bei o bere sau o cafea, dar, din pacate, ploaia este din ce in ce mai puternica. Se lasa si seara si trebuia sa revenim langa Wroclaw. Urma o seara (plus o dimineata) cu adevarat nobiliara. Aveam sa dorm intr-un palat, intr-un palat nobiliar autentic transformat in hotel, la palatul Topacz. Dar despre Topacz, intr-un alt episod.

Asa, ca ultima idee, daca doriti sa vizitati castelul lui Mihai Viteazul din Silezia, Polonia, aruncati o privire pe site-ul sau pentru detalii cu privire la vizitare.

Imagini Grodno

Pe carari de munte, cu aer curat, spre Grodno

O intrare nobiliara

De aici, incepem urcusul prin cladirile castelului

Romanticele ruine „savurate” de turisti de peste 100 de ani

Imagini de epoca 🙂

Prin castel, camerele restaurate redau atmosfera epocii

O toaleta nobiliara, la inaltime

Biata printesa Margaret

Prin zona „interzisa” a castelului

Reconstruit si nereconstruit 🙂

Minunata zona in care a fost construit Zamek Grodno

Pe un picior de plai, pe-o gura de rai, sigur i-ar fi placut lui Mihai (romanu’ s-a nascut poet, nu ?)