Doi Inthanon, Thailand
Cand este sa imparti simplist zonele turistice ale Thailandei, in general spui – in sud, la plaje prin insule, in mijlocul tarii, Bangkok si cateva locatii istorice, iar in nord, la Chiang Mai, la munte. Ei bine, Chiang Mai, capitala de necontestat a Thailandei de Nord, nu este exact la munte, dar zona nordica este muntoasa. Ca lucrurile sa fie clare, Chiang Mai este asezat la ses, cum ar spune englezul, „flat as a pancake”, si este dominat de un deal… dar cum treci un pic mai departe, incep dealurile si muntii. Daca sunteti muntomani si alpinisti, nu va excitati. Muntii Thailandei sunt destul de scunzi, cel mai inalt varf, Doi Inthanon („Doi” inseamna „munte” sau „varf”, in thailandeza) are 2.565 de metri inaltime. E drept, e cu 21 de metri mai inalt decat Moldoveanu al nostru, dar pentru un muntoman serios, e un varf mic. In schimb, zona adiacenta (o buna parte din ea, aflata intr-un parc national) este extrem de interesanta din punct de vedere etnic, cultural si, de ce nu, chiar foarte pitoreasca.
Nu am fost acum pentru prima oara in Doi Inthanon. Am fost si cu ocazia primei mele excursii in Thailanda, in anul de gratie 2002. Atunci, am fost intr-o expeditie de doua zile, am vizitat satele triburilor de munte (cum sunt denumite populatiile din zona), am dormit intr-o cabina de lemn, am calarit niste elefanti prin jungle si am facut rafting pe o pluta de bambus pe un parau de munte. Din toate aceste experiente, mi-aduc aminte cu cel mai mare drag de raftingul pe plutele de bambus, a fost chiar superfain… voiam sa repet, dar n-a fost sa fie. Desi am insistat, ghidul local mi-a spus ca nu se mai face. Fiind martie si sfarsitul sezonului secetos, este prea putina apa, nivelul raurilor este scazut si nu mai e posibil. La sfarsit de decembrie, cum am fost in 2002, este fezabil, dar nu acum. Nu stiu daca era adevarat sau nu ce am aflat, cert este ca nu am avut parte de rauri cu rafting.
Zona nordica este locuita de numeroase comunitati nethailandeze. Sunt numite triburi, desi nu sunt realmente triburi, sunt, practic, popoare provenite din actualele Myanmar, Tibet sau provincia Yunnan din sudul Chinei, care au haladuit prin muntii si dealurile de la est de Himalaya in cautare de terenuri mai fertile si de mancare abundenta. Se numesc Karen, Akha, Lisu, Mien si asa mai departe. Exista chiar si subgrupuri, Black Karen sau Karenii, unde femeile poarta acele inele faimoase din jurul gatului, facandu-le sa aiba un gat extrem de lung (asa-numitele „femei-girafa”). Triburile de munte (acum, in perioada filozofiei politically correct, sunt numiti „thailandezii de munte”) sunt in general animiste, rugandu-se la spiritele padurii. Oficial, multi au trecut la budism (ca, deh, nu e rau sa fii budist in Thailanda), dar din ce in ce mai multi au aderat la crestinism, datorita activitatii misionarilor crestini prin zonele animiste. Dupa ce propovaduitorii crestinismului au descoperit ca budismul este puternic inradacinat in credinta thailandezilor, au decis sa se concentreze pe acele segmente de populatie unde religia nu are un fundament la fel de puternic si o organizare bine pusa la punct, asa ca sa nu fiti surprinsi sa vedeti, ici si colo, biserici prin saracele sate ale karenilor sau hmongilor, dar chiar si asa, oficial crestini, ei continua sa se inchine la diverse spirite.
Traditiile sunt foarte puternice aici, iar oamenii (ma rog, femeile, mai mult) continua sa poarte vesminte traditionale. De fapt, daca nu esti un lingvist cu cunostinte in extrem de multe familii de limbi, de fapt poti sa-i distingi usor dupa straiele pe care le poarta. De exemplu, straiele pe care le-am purtat cand am fost la ferma de elefanti, hainele de mahout (ingrijitor de elefanti), sunt, de fapt, straie traditionale karen.
In fine, ce am facut in ziua cu muntele – versiunea 2.0. cea din 2018.
Nu, nu am urcat in varf (se ajunge cu masina, inteleg ca sunt niste stupe budiste foarte interesante la 2.500 de metri), ci pana intr-un anumit loc, de unde am luat-o la pas, la vale. De fapt, drumul ales a fost probabil cel mai usor din tot parcul national, ca am tot coborat de-a lungul unui rau destul de bogat atat in apa, cat, mai ales, in cascade, absolut superbe. Dintotdeauna, am tot spus ca imi plac foarte mult cascadele, imi place forta pe care o degaja si viteza pe care o ia apa, iar cele de pe traseul acesta din Doi Inthanon nu a facut exceptie.
Cobori, cobori, pe carari care, la un moment dat, devin un pic cam abrupte (dar sunt abrupte daca esti in pantof cu toc, in cazul asta, mai bine le rezolvi descult), sarabanda de cascade il face insa ca un paradis. Am avut cu noi doi ghizi locali – un domn mai in varsta si o fata mai tanara, care cred ca le-a povestit cate ceva celor din fata, dar, ca de obicei, eu am fost la final, sa fac poze si sa filmez. Tipa avea haine traditionale, el, haina aceea traditionala de karen peste un trening chinezesc, dar desi erau vreo 25 – 30 de grade, fatuca purta o geaca de fas, fiind, aparent, disperata de frig. La o cascada, m-am gandit sa o dezbrac, nu, nu la ce va ganditi, nici macar topless, dar sa ramana in haine traditionale pentru o mica sedinta foto, si, dupa ce s-a conformat cu stoicism, si-a pus fulgerator fasul pe ea… deh, eram la munte.
Zona din nordul traditional al Thailandei era mare producatoare de opium. La un moment dat, acum cateva decenii, regele a decis sa ii convinga pe sateni sa renunte la productia de mac, in favoarea altor culturi mai putin halucinogene. L-am intrebat pe ghid daca se mai cultiva mac pe acolo si a raspuns mult prea rapid si robotic ca „nu, nu”… probabil, se mai cultiva pe alocuri (de fapt, in 2002, ghidul, care se cam imbatase, cica, de fapt cred ca fumase, promitea hasis la toata lumea), dar, in mod cert, o mare parte din recoltele locale au fost convertite.
Raposatul rege a insistat ca guvernul sa bage bani in Nord, sa cumpere recoltele „noi” la preturi ridicate, pentru ca localnicii sa nu se planga ca erau mai bogati din productia de mac, a trimis mii de ingineri agricoli sa gaseasca soiuri potrivite, in fine, a avut loc convertirea agricola a zonei, iar printre noile culturi am gasit, in mod stupefiant, dar atat de placut pentru mine, si… capsuni! Iar la sfarsitul plimbarii pe munte, am fost incantat sa mananc cantitati industriale de capsune thailandeze, crescute pe locul fostelor plantatii de mac! Si chiar aveau gustul care trebuie!
Cum ziceam, drumul este pitoresc, se tot coboara, e un trek care poate fi facut de oricine merge si e valid pe doua picioare. Am trecut si prin niste sate, nu pot spune ca megatraditionale, dar care iti dau o idee asupra zonei rurale nord-thailandeze (sunt case din acelea construite pe piloni, unde oamenii dorm la etaj, iar sub ei, animalele – in sezonul ploios, cand vin apele zbuciumate, se muta si porcii la etaj), am vazut si o vipera sau ceva sarpe local despre care mi s-a spus ca e foarte otravitor (parea somnoros si neinteresat de noi, din fericire).
La finalul expeditiei, am ajuns intr-un sat unde am mancat (inclusiv oua de furnica, ceva delicatesa locala, adusa de ghidul nostru) intr-un mic restaurant cu o panorama de nota 10, iar apoi am plecat spre Chiang Mai. A urmat cina obligatorie intr-un restaurant chiar fain si apoi am decis sa fac un lucru pe care mi l-am tot propus sa-l fac, dar, desi cred ca am fost de vreo sapte-opt ori in Thailanda, nu l-am facut: sa ma duc la meciuri de muay thai – de box thailandez! L-am intrebat pe ghid sa ne recomande un loc unde se tin lupte pe bune (mai vazusem niste asa-zise meciuri in targurile de noapte de nu mai stiu unde, dar erau atat de lamentabile, incat am plecat destul de repede), iar ghidul ne-a spus ca marile vedete nu se bat la Chiang Mai, ci la Bangkok, dar putem sa vedem niste meciuri „pe bune”, dar cu tinere sperante – baieti de 15, 16, 18 ani, care aspira la titluri, medalii si glorie in muay thai.
Si, da, a fost o experienta interesanta. Ma asteptam sa asistam la meciuri dure, la sange, la duritate extrema, dar nici pe departe… luptatorii de muay thai trebuie sa fie in primul rand buni dansatori, intreaga lupta e un dans, rapizi de nici sa nu-i vezi si sa stie cand sa plaseze lovitura aceea care sa-l trimita pe oponent pe jos… nu exista un KO ca la box decat cand invinsul este trimis in lumea viselor. Arbitrul poate sa intrerupa lupta si cand e o diferenta de valoare clara. Si pot spune ca am vazut doi pusti care, daca vor fi seriosi, vor ajunge departe… Si, da, cand mai ajung in Thailanda, e musai sa mai merg la meciuri de muay thai.
Imagini Doi Inthanon si gala de muay thai
De aici a inceput expeditia
Va urma o sarabanda a cascadelor. Aceasta este prima 🙂
Ce faine sunt cascadele !
Si poza cu fatuca din comunitatea karen
Calusar pe Doi Inthanon ?
Si o poteca mai draguta
Traditionalele poduri din Thailanda de Nord
Una dintre cele mai spectaculoase cascade din Doi Inthanon
Vipera verde de Doi Inthanon a ramas netulburata
Surpriza – plantatie de capsuni in muntii Thailandei !
Si mai clasicele terase cu orez (ma rog, orezul a fost strans)
Prin zona, se mai creste si cafea
Un sat karen din munti
Cladiri traditionale supra-inaltate
Mmmm… chiar erau bune capsunile thailandeze
Si niste fructe mai obisnuite pentru zona – mango
Prin zona, inca se mai toarce, inca se mai tese
Oua de furnici
Calugar budist la cascade
Seara, in Chiang Mai, gala de muay thai (box thailandez)
