Weekend de vara la Poiana Brasov

Inceputul asta de vara a fost destul de aglomerat. 1 Iunie m-a prins prin Castellon, apoi am plecat in Indonezia (stiu, n-am apucat sa scriu decat despre Kuala Lumpur, dar voi reveni, desigur, cu un serial) si la 20 de ore dupa ce am aterizat la Bucuresti, am decolat in directia Astana. Da, stiu, trebuie sa scriu si despre capitala moderna a Kazahstanului, tot in curand pe ecrane 😊. Dupa turul asta de forta, am simtit nevoia sa ma duc un weekend la noi la munte. Nu stiu, am avut dorinta aia care ma lovise si asta-iarna, cand, dupa o luna prin America Centrala la 25 – 30 de grade Celsius, am simtit nevoia de zapada, dorinta sa revad muntii nostri. Asa ca in weekendul de dupa intoarcerea de la Astana, am sarit in Skody a mea care a cam fost sedusa si adandonata in ultima vreme (deh, s-a obisnuit ea de opt ani, de cand o am 😊) si am pornit spre munte.

Nu am mers pe mult-batutul DN1, ci am luat-o pe o sosea laturalnica via Targoviste. Soseaua este dubla pana la Tartasesti (facuta de Adrian Nastase, dar care nu s-a mai construit dupa ce Nastase a cazut de la putere in 2004), apoi prin lanuri de floarea-soarelui pana la Targoviste si apoi pe o sosea partial gaurita, spre munte. Cum fusesem in Kazahstan cu cateva zile inainte, trebuia sa trec si prin Kazahstanul romanesc – e vorba de satul Glod, comuna Moroeni, Dambovita, acolo unde a fost filmata partea asa-zisa din Kazahstan din celebrul Borat. Satul, din cate inteleg, este 100% tiganesc, dar nu pot spune ca peste tot era un dezastru. Da, existau niste cocioabe care imi aduceau aminte mai degraba de Madagascar, decat de Kazahstan (e drept, n-am fost prea mult prin Kazahstanul rural), dar erau si niste case care pareau trainice. M-am oprit, am facut poza de rigoare in „Kazahstanul romanesc” si am plecat mai departe.

Pe drumul de Sinaia, am vazut un indicator (e drept, un pic cam ascuns) care mi-a adus aminte de drumul de Piatra Arsa. Ha, aici am fost acum vreo trei ani, cand am urcat pana la Piatra Arsa pe noul (atunci) Trans-Bucegi si mi s-a rupt ambreiajul la 1.900 de metri 😊. Hai ca nu s-o rupe din nou, o tine Skody la o tura pe munti. Asa ca am semnalizat stanga si hop sus, spre munte.

Soseaua este cu adevarat spectaculoasa. Treci prin paduri, din cand in cand arborii se dau la o parte pentru a face loc panoramei muntilor, exista chiar si o parcare de unde poti admira Sinaia, valea Prahovei spre Ploiesti, dar si drumul spre Targovistea voievodala. Si tot aici, e locul perfect sa mananci niste zmeura si afine vandute de niste copii care au invatat cat de eficiente sunt tehnicile promotionale (2+ 1 bonus gratis si similare). Evident, eram la munte, cum sa nu mananc zmeura si afine? Pacat ca nu erau si fragute, nu am mai mancat de anul trecut, acelea sunt cu adevarat minunate.

Am urcat apoi, incet, incet, spre Piata Arsa. Soseaua este comuna pana la un anumit punct – exista o intersectie de unde se desparte drumul de Padina – Pestera de Piatra Arsa, dar, de data asta, am decis sa urc. Dupa cateva intersectii, am recunoscut varful Furnica si imediat am observat si cele cateva instalatii de teleschi care functioneaza in sezonul hibernal. Acum, nu mai erau schiori si zapada, ci iarba verde si vaci… sau turme de oi… Chiar fain.

Am parcat masina la Piatra Arsa (inutil sa spun ca erau o groaza de masini) si am trecut de bariera, luand-o spre Babele. E un peisaj magic – paduricea de jnepeni, Crucea de la Caraiman si tot platoul Bucegi… Evident, sunt tot soiul de optiuni, odata ajuns aici – sa cobor la Pestera (per pedes apostolorum, ca telecabina nu functiona), sa merg la Cruce (dar ar fi trebuit sa ajung mai repede) sau chiar la Omu. Am decis insa doar pana la Babele, intalnind sute de turisti pe drum (in mod surprinzator, nu am vazut pe nimeni in slapi, cum mai vezi prin zonele astea montane, partial accesibile cu automobilul), dar si turme de oi. La Babele, a trebuit sa respect traditia sa mananc o ciorba la cabana (la 2.100 – 2.200 de metri altitudine, mi se face o foame de lup) si apoi, dupa poza de rigoare cu Sfinxul, dinspre Omu au inceput sa vina cu o viteza nebanuita valuri de nori negri de furtuna). Si a fost momentul in care sutele de turisti au marit pasul sau au luat-o la goana spre masini. Eu n-am putut sa ma abtin din filmat sau fotografiat – natura suparata este un spectacol maret, desi de multe ori infricosator (vezi incendiile din Grecia). Si am avut noroc – nu au picat decat cativa stropi… desi ziceai ca vine sfarsitul lumii, nu a plouat…

Cele doua nopti de weekend le-am petrecut, ca de obicei, la hotelul Royal din Poiana Brasov. De ce il recomand – pentru ca nu este un hotel obisnuit – este unul dintre foarte putinele hoteluri din Romania in care personalul ZAMBESTE. Da, zambetul este cam rar prin hotelurile romanesti, dar il gasesti la Hotelul Royal. In plus, camerele sunt moderne, extrem de bine intretinute (multe au fost modernizate in primavara asta), exista o gradina in care te poti juca cu pisici si, nu in ultimul rand, desi se afla la 10 minute de mers pe jos de centrul Poienii, este cumva cu un pas mai in spate si ferita de zgomotul de pe soseaua principala… si pentru ca e un miros superb de brad 😊. Si e un loc in care ma simt ca acasa de fiecare data cand revin.

Ce am facut a doua zi? Voiam sa urc la Postavarul, dar vremea nu era chiar cea mai buna – norul ala negru si urat de pe Bucegi parca se mutase pe Postavarul, asa ca dupa ce am iesit, lipa, lipa, descult si cu ochii carpiti de somn in balconul hotelului, am decis ca nu e o zi buna de aventuri pe munte. In plus, colo, sus pe Postavarul, daca e senin, sunt niste panorame superbe spre Predeal, spre Bucegi (ohoho, ce frumos se vad Coltii Morarului), dar si spre Piatra Craiului si imensa depresiune a Tarii Barsei. Asa ca am zis sa caut ceva pe la picioarele muntilor. In Brasov, am fost de zeci de ori, da, e un oras minunat, dar parca m-as fi dus pe altundeva… am fost asta-iarna pe la cetatile sasesti si parca nu aveam chef sa conduc prea mult, asa ca am decis sa vizitez cetatea de la Rasnov – nu am mai fost de mult.

Asa ca am luat-o catinel pe drumuri de munte, pe soseaua dintre Poiana Brasov si Rasnov. E un drum nu ingrozitor de aglomerat… dar, doar pana la un moment dat, cand am ajuns la nou-deschisa pestera Rasnov. Ma uit cu soc si groaza – sute, poate mii de masini parcate in stanga si in dreapta drumului. N-am vazut niciodata asa ceva. Il intreb pe primul politist de pe drum – sunt Zilele Orasului Rasnov. Hmm, asa ca decid sa parchez in centrul orasului si nu la parcarea obisnuita de la cetate. Surprinzator, daca in parcarea de la cetate era nebunie, in centru era liniste si pace… In plus, am descoperit ca micutul Rasnov a reusit ceea ce Bucurestiului ii e imposibil – sa construiasca o parcare subterana, fix sub piata centrala a orasului si care sa fie gratis. Si cu locuri libere. Asa ca am parcat in subteran si, in doi timpi si trei miscari, am ajuns la funicularul care urca la cetate. Parca as fi vrut sa urc pe jos, dar cum nu fusesem niciodata cu funicularul acela de la Rasnov, m-am sacrificat 😊.

Cetatea nu pare sa fi fost reconstruita mai mult decat a fost refacuta la inceputul anilor 2000, dar, spre deosebire de atunci, are viata, are suflet. Pe langa cladiri, sunt magazinase cu tot soiul de suvenire, personaje interesante si, mai ales, multe pisici. In plus, o panorama minunata asupra unei bune parti din Tara Barsei – Magura Codlei, dealurile dinspre Bran, Bucegii, Piatra Craiului, Cristian, Zarnesti, Rasnov, evident. Totul, verde, totul stralucind in soare, totul pentru stat si admirat… Chiar foarte frumos.

Apoi, am stat si m-am gandit ca desi cred ca am trecut de zeci, poate mai bine de 100 de ori prin Codlea (bunica mea s-a nascut intr-un sat de sub Fagaras si am rude pe acolo, nu este an sa nu trec cel putin o data), nu am oprit vreodata. Si am vazut de atatea ori biserica intarita a Codlei si un mic centru pietonal cochet. Asa ca am decis sa merg la Codlea, in premiera.

Am trecut pe langa biserica mult prea stralucitoare de la Ghimbav (la soare te puteai uita, dar la dansa, ba) si am parcat chiar vis-à-vis de biserica. Am intrat in curtea interioara, dreapta-stanga, pustiu. Nimeni. Usa la biserica era deschisa, asa ca am decis sa intru. Cred ca este cea mai mare biserica saseasca pe care am vazut-o (evident, cu exceptia celor din Brasov si Sibiu, care sunt totusi metropole), foarte ingrijita, superordonata (deh, vorbim de nemti aici) si aratand ca si cum in cateva minute poate fi plina cu sute de sasi gata de slujba.

Si in timp ce eram gata de iesire, apare o fatuca, nu stiu, cred ca de liceu, as zice, cu un tricou de rockerita, care isi cere scuze ca nu ne-a vazut cand am intrat si ca biletul costa 5 lei. „Si in banii astia intra si turul ghidat”, spune. Vrea sa ne povesteasca despre biserica, dar ii cam tai avantul. Tocmai am iesit. Nu stiu, am citit pe chipul ei atata frustrare… parea dornica sa arate si sa povesteasca comoara Codlei. Pana la urma, zic sa o ascultam despre curtea interioara. Sincer, rar am vazut pe cineva sa vorbeasca cu atata pasiune despre orasul ei, despre intamplarile din oras, despre fantomele din casa in care locuieste, despre povestile din vechime din sasime, despre traditiile lor. Nu, nu e sasoaica, este romanca, dar am vazut luminite in ochii ei cand vorbea. A deschis o usa in spatele carora se afla picturile unui pictor sas – Eduard Morres (nascut la Brasov, dar care a trait si a murit in Codlea). A trait o intreaga epoca istorica in care comunitatea multiseculara a sasilor a fost definitiv lovita (s-a nascut in 1884, probabil in perioada de apogeu a sasimii, a trait in Romania Mare, a prins razboiul, deportarea sasilor in URSS si apoi emigrarea lor treptata in RFG. A murit in 1980, nu a mai prins desfiintarea, practic, a comunitatii sasesti, care a emigrat in masa in 1990). Asa ca picturile lui, ca niste fotografii, de altfel, extrem de realiste, surprind viata unei comunitati care a disparut brusc din peisaj. Femei desculte in camp, oameni plantand puieti, dar si fata imobila a unui tata care afla ca fiii sai au pierit in deportare sau cum un soldat sovietic intra pe nepusa masa intr-o casa saseasca). Din picturile lui Morres si din vorbele copilei, Codlea saseasca, Codlea veche reinvie, devine actuala, curtea bisericii parca se umple treptat cu capete blonde, cu copii cu ochii albastri, cu barbati seriosi carand slana in locurile stabilite de secole pentru fiecare familie, din zidurile ca de cetate ce imprejmuiesc biserica.

„Chiar nu vreti sa va povestesc in biserica?”. Ochii copilei sunt irezistibil de rugatori sa nu reintru in biserica. Corul parca isi revine la viata, biserica parca e plina. Deasupra, pe un panou, apar niste cifre. Sunt paginile din Biblie care trebuie citite la slujba respectiva. Asta, pentru a nu se face rumoare in biserica si fiecare sa-si intrebe vecinul de la ce pagina trebuie sa citeasca. Locurile sunt clar demarcate – pentru casatoriti si holtei, pentru barbati si femei, orice categorie de varsta are un loc specificat, de secole. Si de-a lungul vietii, cand schimbi categoriile, te muti dintr-o parte intr-alta a bisericii. Langa zidul bisericii, apar numele celor cazuti in primul razboi, in al doilea razboi (unii sasi au luptat in Wehrmacht, altii, in armata romana), in deportarea in URSS. Si totul este bine organizat, apare numele si numarul de casa de unde a plecat spre moarte…

Daca treceti prin Codlea, va rog, opriti o jumatate de ora si vizitati biserica saseasca. Si urmariti luminitele din ochii copilei-ghid, va fi o experienta pe care nu o veti uita… pentru ca rar mai gasesti oameni atat de pasionati (mai e o batrana sasoaica la Crit, doamna Sofia Folberth are 96 de ani, a prins acele timpuri). Copila din Codlea e nascuta dupa Revolutie, nu a vazut prea multi sasi impreuna, dar a aflat povesti si poate sa-ti reinvie acele timpuri.

A urmat, desigur finala Campionatului Mondial, Franta – Croatia, urmarita intr-un bar din Codlea, la doi pasi de zidurile vechii cetati. Si, desigur, fani ai croatilor, fani ai francezilor, dar au batut „ai mei” –  francezii. A doua zi dimineata, reveneam pe vechiul DN1 spre Bucuresti. Lasam in urma un weekend tare frumos, mult prea frumos…

Satul Glod, Kazahstantul romanesc

Ce bune … fructe de munte 🙂

Skody la munte

Dupa ani si ani, Transbucegiul continua sa fie inchis 🙂

Vita carpatina 🙂

Complexul Piatra Arsa inconjurata de jnepeni

Parcarea Piatra Arsa

Floricele de munte 🙂

La drum, spre Babele

Mai e zapada in Bucegi in mijloc de iulie

Badea din Bucegi

Cu o turma de oi

Stravechea cabana Babele

Si celebrele Babe

Aglomeratie la Sfinx

Ups, vine furtuna !

Sfarsitul lumii, ce mai

Dar nu a plouat… dar spectacolul norilor a fost desavarsit

Gazda mea unde ma simt asa de bine – Hotel Royal Poiana Brasov

Camera noua si moderna

Si terasa

Pisica de munte

Duminica dimineata – cam nor, ce sa zic

Centrul orasului Rasnov. Sub piata, se afla o parcare subterana

Si piata centrala din alt unghi

Transport modern spre vechea cetate a Rasnovului

Asa arata Rasnovul de sus

Principalul bulevard

In departare (cu multi zoomi), se vede Codlea

Prin cetatea Rasnovului

Panorama de la cetate este minunata

Traiasca Romania !

Pisicile cetatii

O alta perspectiva asupra cetatii – din turnul de la intrare

Hello, Rasnov !

Clopotnita bisericii sasesti din Codlea

Un altar spartan

Dar acoperisul este pictat superb

Micul muzeu al pictorului Eduard Morres

Sasoaice la strans recoltele

Soldat sovietic dand navala la o familie saseasca in casa

Zidurile de aparare ale cetatii – pe vremuri, camara orasului

O poeta sasoaica strange cuvinte… pe care le va transforma in poezii

Din nou, in biserica

Finala Campionatului Mondial de fotbal – Rusia 2018