Haideți să dăm o tură și prin Nagorno-Karabakh, una dintre țările din spațiul ex-sovietic care „nu există”. Nadir a fost acolo și vă povestește ce se întâmplă în această republică armenească de pe un teritoriu recunoscut internațional ca fiind al Azerbaidjanului. Nici măcar Armenia nu recunoaște formal Nagorno-Karabakh… dar hai să-l las pe Nadir să povestească.
Dragilor,
Cred că puțini dintre cei ce citiți aceste rânduri ați mers în Armenia, iar și mai puțini, în regiunea separatistă Nagorno Karabakh. Mi-am dorit să ajung aici încă de la începutul anilor nouăzeci, când războiul era cap de afiș la știrile externe de la „Actualități”.
Înainte să pornesc la drum, mi-am făcut „lecțiile” și am remarcat următoarele:
– singura posibilitate de a ajunge aici e cu mașina, din Erevan, faci cam șase-șapte ore;
– viza trebuie să o obții de la „organele” regiunii, odată ajuns în capitală; la graniță te lasă să intri, oferindu-ți o fițuică cu adresa la care trebuie să mergi pentru viză;
– deși google map te anunță că intri în Azerbaidjan, tu practic te vei simți ca într-o provincie armeană;
– odată viza respectivă în pașaport, riști să fii arestat, dacă ajungi în Azerbaidjan, pentru trecere frauduloasă a frontierei.
Nagorno Karabakh, sau Karabahul de munte, e o zonă foarte muntoasă, situată în sudul munților Caucaz, fiind încă intens disputată de Armenia și de Azerbaidjan, primii fiind și singurii care o recunosc pe plan internațional. Situația politică e foarte complicată, deoarece:
– Armenia are susținerea Rusiei, care își dorește ca armenii să facă parte din organizațiile economice și politice continuitoare ale fostului spațiu al URSS; de altfel, cele trei steaguri sunt arborate la mai toate intersecțiile principale, dovadă a recunoașterii susținerii de către arbitrul „rus”;
– Azerbaidjan are un aliat puternic, Turcia, ambele țări fiind musulmane și dorind o recunoaștere regională, puțin în dauna Iranului;
– găsirea și exploatarea unor noi zăcăminte de petrol au dus la creșterea bugetului destinat apărării azerilor, buget mai mare decât întregul PIB al Armeniei, o țară destul de pauperă.
Și acum, să începem: consider că o vizită de o zi este mai mult decât suficientă să vizitați regiunea. Începeți cu capitala, Stepanakert, sau Xankendi, în azeră, unde hotelul Armenia ar fi o opțiune foarte bună de cazare. Prețul unei camere este în jur de 50 de euro, cu mic dejun inclus. Odată problema cazării rezolvate, vizitați centrul, care este situat chiar în fața hotelului. Palatul Președintelui este o clădire sumbră, construită pe vremea sovietelor. Dacă vă e foame, tot în centru, puteți mânca la restaurantul Florence, unul dintre puținele localuri respectabile. Eu am făcut-o și mi-a plăcut. Pe când eram pe terasă , savurându-mi mâncarea, a trecut pe lângă mine, extrem de natural, un ditamai tancul, complet echipat de luptă.
Principalul monument este „papik și tatik”, ce întruchipează o bunică, alături de un bunic, doi localnici onești, ansamblu construit prin anii ’70 și situat chiar la ieșirea din oraș. De aici, ai o priveliște foarte frumoasă a dealurilor ce mărginesc capitala. Apoi, dacă te întorci în oraș, poți vizita muzeul regional, ce descrie războaiele pentru independența locului.
Dacă îți mai rămâne timp, la 10 km de Stepanakert se află orașul Susha, fosta capitală, unde te poți plimba prin centru, admirând arhitectura caselor vechi.
Conflictul din regiune rămâne deschis, ambele părți trăgând de timp și intenționând să își mențină, respectiv să își redobândească zona. Pe de o parte, armenii sunt acum majoritari aici, deoarece de când și-a declarat independența de facto, 700.000 de etnici azeri a trebuit să se refugieze în țara lor. La fel, 235.000 de etnici armeni au emigrat din Nahitcevan, o altă enclavă, ce aparține Azerbaidjanului, dar nu are granița comună cu acesta, fiind situată între Armenia și Turcia.
Oamenii din Nagorno nu au prea multe opțiuni pentru a munci, putând lucra fie în armată, fie în administrația locală, fie la cele două-trei fabrici din zonă. Viața e dură cu ei, deoarece nici sfârșitul conflictului nu pare a fi aproape. Azerbaidjanului nici prin cap nu îi trece să renunțe la regiune, făcând presiuni internaționale pentru a-i fi retrocedate ținuturile, care îi aparțin, cel puțin juridic. Armenia are sprijinul tacit al marelui „urs”, dar nu are voie să anexeze zona, care, după toate evidențele, respectă ordinele primite de la Erevan.
Astfel, zona rămâne un butoi cu „pulbere” al Caucazului, alături de Osetia, dar și de alte „oblasturi” mai puțin cunoscute de noi.
Nadir Acmola.
Imagini Nagorno-Karabakh
Autogara
Araratul, muntele sfant al armenilor