Distribuie articolul:

English Harbour, Antigua

După prima zi de bălăceală prin apele calde ale Caraibelor pe coastele Antigua, a urmat ziua de vizitare a insulei. Cum ziceam, nu e o insulă mare, circumferința este de doar 78 km, și nici nu e foarte înaltă (cel mai înalt vârf – Mount Obama – are doar 402 metri), dimpotrivă, e destul de plată, cu câteva dealuri ici și colo. În schimb, e o insulă cu niște plaje superbe, cu o culoare a mării de vis și cu foarte, foarte mulți fluturi. Nu știu dacă la sfârșit de decembrie e „sezonul” de fluturi, cert este că, în jurul Anului Nou (cum am fost eu), erau milioane de fluturi pe toată insula. De altfel, nu cred să fi văzut atât de mulți fluturi laolaltă, vreodată!

Am închiriat o mașină pentru o zi. Mașina mi-a fost adusă de cei de la agenția de închiriat mașini împreună cu carnetul de conducere pentru Antigua. Insulițele astea mici, ca să mai facă și ele un ban, și-au propus să nu recunoască niciun carnet de conducere – național sau internațional, așa că e musai să-ți faci un carnet local temporar (valabil vreo trei luni). Nu se dă examen, nu arată prea high tech, e o bucată de hârtie pe care apar câteva date personale și este, evident, valabil doar împreună cu carnetul de conducere românesc. Mai fac și ei vreo 20 de dolari de la fiecare turist care dorește să conducă prin Antigua. În plus, în Antigua se conduce în stil englezesc, pe partea stângă a șoselei. Mai condusesem deja vreo două zile înainte în St. Kitts, până mi s-a stricat mașina . Iar acolo avusesem un tanc. Acum, cerusem clar că vreau o mașină și nu un tanc, așa că am primit o Toyota Vitz. Pur și simplu perfectă. În plus, avea cutie de viteze automată. Dacă tot trebuia să fiu foarte atent cum să conduc pe dos, cel puțin scăpam de stresul de a schimba vitezele cu mâna stângă!

După ce citisem prin ghiduri și pe bloguri și vorbisem cu gazdele noastre de la pensiune, am decis să sărim peste vizitarea capitalei, St. John. Nici capitala insulei precedente, St. Kitts, nu fusese cine știe ce, nici St. John, capitala Antigua, nu părea cine știe ce. Niște magazinașe pe unde trag vasele de croazieră (și se pare că în Antigua trag cam toate vasele de croazieră care se perindă prin zonă, cel puțin în zilele în care am fost în Antigua, intrau în port zilnic câte doi sau trei mastodonți pe ape) și cam atât. Așa că am evitat cu grație centrul, am trecut prin suburbie (unde am văzut singurele semafoare din Antigua) și am purces pe coasta sud-vestică a insulei.

Aici, am luat la rând plajele… că, doar, Antigua este faimoasă pentru plaje. Și pe bună dreptate.

Church Valley Beach – când am făcut dreapta de pe șoseaua principală care înconjoară insula, am văzut tufișul cu cei mai mulți fluturi adunați laolaltă – cred că erau mii de fluturi călare pe câteva biete tufe… și pe drumul spre plajă erau zeci de mii de ființe gingașe și înaripate. Am avut noroc că ne-am trezit destul de devreme dimineață, așa că am ajuns pe plajă când erau doar câteva suflete – când am plecat, deja veniseră câteva sute de oameni aduși cu dubele de pe vasele de croazieră. Așa că m-am bucurat de plaja albă cu valuri molcome, de marea strălucitoare și de cafeneaua complet goală – taman bine de băut ceai în liniște. La capătul plajei, niște căsuțe cocoțate pe un deal – un loc în care chiar ar fi fost fain de stat… probabil, dacă ai vreun card de credit baban .

Jolly Harbour – e drept, era mai la nord, trecusem pe lângă el, dar l-am ratat. Nicio problemă, am pus GPS-ul și, după câteva minute, opream în imensa parcare Jolly. Aici este „parcarea” de iahturi, probabil principala marină din Antigua, unde te poți plimba minute în șir pentru a admira superbele ambarcațiuni de diverse forme și dimensiuni… Evident, existau și niște restaurante scumpe, dar mai ales numeroase agenții imobiliare – se pare că închiriatul sau cumpărarea de locuințe pe insulă este o afacere înfloritoare… de altfel, pe dealul care domină Jolly Harbour se aflau numeroase complexe imobiliare … și cred că multe, multe altele vor urma.

Darkwood Beach – o nouă plajă, lungă ca o panglică albă îmbrățișând marea albastră… este foarte populată cu localnici (mai erau și străini), dar, probabil, chiar dacă ar veni jumătate din populația insulei, tot nu te-ai simți asaltat… este foarte lungă. Avea și niște tobogane prin apă și câteva ATV-uri să o iei pe coclauri (am senzația că accesul ATV-urilor pe plajă este totuși interzis), așa că după o baie scurtă am plecat mai departe.

Punctul forte din punct de vedere turistic al insulei este English Harbour – aici, timp de secole a fost baza navală principală a englezilor din Caraibe, iar printre comandanții englezi care s-au perindat s-a aflat și celebrul amiral Nelson (cel care stă în vârful unei coloane în mijlocul Londrei), eroul bătăliei de la Trafalgar care a dus la distrugerea flotei lui Napoleon și la evitarea oricărui risc ca francezul să încerce să debarce în Anglia. Deși astăzi, când te gândești la Caraibe, îți imaginezi un paradis – mare caldă, plaje nesfârșite, cocktailuri reci și o viață lejeră, acum vreo 200 de ani, primirea unei misiuni în Caraibe era sinonimă cu trimiterea la pușcărie sau, mai degrabă, în fața plutonului de execuție. Zona era infestată de malarie și de febră galbenă (în perioada respectivă, se credea că bolile tropicale se datorează aerului „rău”, umed și cald, nu neînsemnaților țânțari), o bună parte din insule erau mlaștini, foarte cald pentru niște oameni obișnuiți cu temperatura rece a Angliei, în fine, dacă vreun soldat englez primea ordin de mutare în Antigua, St. Kitts sau alte insule din zonă, putea să-și ia adio liniștit de la rude și prieteni și să-și scrie testamentul. Puțini supraviețuiau. E drept, niște întreprinzători făceau averi din trestie de zahăr (perioada de aur a cultivării trestiei de zahăr s-a terminat când un neamț a descoperit cum se poate extrage zahărul din banala sfeclă). De fapt, englezii singuri și-au bătut cuie în talpă – blocada continentală impusă în perioada de glorie a lui Napoleon a făcut ca în Europa continentală (Franța, Germania, Imperiul Habsburgic etc.) să fie o criză de zahăr (care era adus doar din coloniile americane). Așa că niște cercetători de pe Bătrânul Continent au reușit să extragă zahărul din sfeclă, ducând la apusul marilor plantații de trestie de zahăr din Caraibe… Englezii s-au chinuit să blocheze dezvoltarea industriei zahărului din sfeclă (importul de zahăr de sfeclă a fost interzis în Marea Britanie, până la Primul Război Mondial), dar nu au putut face față… așa a apus și epoca de aur… a „aurului alb”, cum era denumit zahărul în secolele XVI – XVIII.

English Harbour se află într-un golf contorsionat între câteva înălțimi. Probabil, locul perfect de retragere a vaselor în caz de atac dușman sau de uragane. Principalul obiectiv este Nelson’s Dockyards, practic un crâmpei de arhitectură britanică în Antigua caraibeană. Am luat la picior fiecare clădire – toate povestesc istoria eroică a marinei britanice… evident, există o cameră dedicată lui Nelson personal (e și un telescop folosit, spune legenda, de amiral), dar și un butoi de rom – se pare că Nelson a părăsit Antigua extrem de bolnav și se aștepta să moară pe drumul de întoarcere acasă, așa că și-a comandat un butoi plin cu rom pentru a-l ține îmbălsămat până la destinație, în caz că murea pe mare. Alte exponate sunt dedicate istoriei sclaviei… evident că și aici, în Antigua, ca peste tot în Caraibe sau în sudul Statelor Unite, economia se baza pe trestia de zahăr și pe munca grea a sclavilor africani aduși de peste ocean. Eliberarea lor decisă formal în 1843 nu a îmbunătățit prea mult lucrurile. Au rămas aproape la fel – vechi sclavi au devenit angajați pe aceleași plantații, pentru niște salarii de mizerie… asta, până la apusul complet al industrie trestiei de zahăr și la apariția… turismului.

Fotografie iconică a insulei se face însă pe dealurile care domină golfurile lui English Harbour. Așa că am decis să mergem sus pe Shirley Heights, pentru panoramă. Care, sincer să fiu, a meritat… de sus, parcă vedeai un crocodil zăcând în apă .

Zona estică a insulei este mai sălbatică si mai puțin populată decât vestul ei. Aici nu prea mai sunt plaje, nici prea multe localități, să nu mai pomenesc de resorturi, hoteluri sau condominiumuri. Am ajuns la capătul sud-estic al insulei, la Half Moon Beach, care era megalăudată ca fiind ceva deosebit, dar la pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Da, era o plajă sălbatică, dar nimic ieșit din comun, dimpotrivă, aș spune chiar că a fost una dintre cele mai urâte plaje din Antigua pe care le-am văzut. Înțeleg că aici sunt valuri și locul favorit a boarder-ilor de tot felul, dar nici din aceia nu am prea văzut. Din cele două mici restaurante din zonă, doar unul mai avea mâncare, așa că am luat un prânzo-cină frugală aici… Se lăsa noaptea (la 6 e noapte în Caraibe) și preferam să ajung la hotel înainte de apariția întunericului… în zona capitalei, drumurile sunt cam „bombardate”, traficul e în toi, evident, becurile sunt rare și chioare și mai și conduceam „on the wrong side of the road”. Am ajuns totuși la hotel fără incidente .

A două zi dimineață, ne trezeam extrem de devreme să plecăm la aeroport. Italianca de la hotel nu a mai mizat pe taximetriștii locali, așa că s-a trezit și ea pe la 5:00, să ne ducă la aeroport… Evident, împreună cu bunica. Am plecat încântați din Antigua. Iar gazdele noastre de la Home Holiday Belvedere au contribuit masiv la această experiență excelentă…